Nr. 4 (462) Aprilie 2004

Lecţia lui Mircea Vulcănescu

A vorbi despre Mircea Vulcănescu este, deopotrivă, un act hazardat şi unul de curaj. Într-o epocă în care se face apologia libertăţii totale şi în care omul crede des­pre sine că are controlul propriei sale vieţii, a vorbi despre Vulcănescu ar însemna, pentru mulţi dintre noi, un act intelectual îndreptat cu faţa spre trecutul depăşit de noile forme de viaţă pe care le experimentează, atât de sigur de sine, omul contemporan. Cum să te raportezi la cel care a avut iubire şi veneraţie pentru ceea ce însemnă românesc în cultură, într-o lume în care nu poţi să mărturiseşti decât iubirea de sine şi iubirea abstractă pentru Europa? Cum să te raportezi critic la un des­tin a cărui dramă este copleşitoare pentru orice conştiinţă cu o cât de firavă sensibilitate morală? Cum putem înţelege mesajul unei creaţii erudite ce propune un sens al vieţii şi suferinţei, când noi am pierdut înţelesurile adânci ale comunităţii, cuminecării şi credinţei, ca loc de întâlnire între viaţă, adevăr şi libertate? Cum putem retrăi în propria noastră conştiinţă sacrificiul unei vieţii pentru care nu vorbele, ci modestia faptei a fost regulă de viaţă, când noi, fiii postmodernităţii, am aşezat totul sub specia relativismului, derizoriului şi negativului? Căci, ce lecţie ne-ar putea  transmite o creaţie care stă sub semnul independenţei de gândire, când pentru noi autoritatea ex­terioară are privilegiul de a emana verdicte de valoare?

Sunt întrebări pe care probabil le pun toţi cei care s-au întâlnit cu scrierile lui Mircea Vul­cănescu şi au încercat, prin mijloace proprii, să descifreze secretul fascinaţiei gândirii a­cestuia, care se adresează, rar privilegiu, fiecăruia dintre noi. Probabil că generaţiile viitoare se vor putea apropia cu o mai mare seninătate intelectuală de Vulcănescu şi atunci l-aş parafraza pe el însuşi vorbind despre Creangă: „icoana acestuia se va lumina treptat, pe măsură ce durerea lui în viaţă se va îndepărta de noi” (cf. Ştefan J. Fay, Sokrateion. Mărturii despre Mircea Vulcănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, Ediţia a II-a, cu adăugiri, p. 8-9).

Fără îndoială, M. Vulcănescu a fost un om al timpului său, al epocii în care a trăit, într-o Europă frământată, ca şi astăzi, de îndoieli şi incertitudini. Însă, mesajul principal ac­tual care răzbate din opera restituită cu atâta strădanie din partea profesorului Marin Diaconu, în alţi termeni, lecţia de gândire pe care o transmite M. Vulcănescu este fondatoare pentru căutările de astăzi ale conştiinţei culturale româneşti. Forţa gândirii lui M. Vulcănescu – prin întrebările formulate sau prin răspunsurile date ori numai sugerate – poate fecunda şi însufleţi propriile noastre căutări identitare care se impun tot mai mult în faţa conştiinţei româneşti actuale.

Ce am putea prelua astăzi, aşadar, în ordine sistematică, din gândirea lui M. Vulcănescu?

Investigaţia filosofică a identităţii româneşti s-ar putea constitui, între altele, într-un model teoretic demn de urmat şi pentru noi, întrucât interogaţia despre sine este cea mai autentică formă de expresie a universalităţii. Universalul, adâncul din noi toţi, se ma­ni­festă şi în modul de a fi al comunităţii româneşti. În termenii credinţei, şi în spiritul cu­getării lui Vulcănescu, Dumnezeu vorbeşte făcându-şi simţită prezenţa şi în limba şi cultu­ra românească.

M. Vulcănescu a vorbit în termeni exemplari despre universalitatea culturii ro­mâne. În optica sa, nici o cultură nu are privilegiul exclusiv al adevărului. El… „aducea universalitatea în gândul românesc, ori aşeza gândul românesc în universalitate”, cum se ex­pri­ma atât de bine acelaşi Ştefan Fay.  Vulcănescu a cercetat cultura populară şi i-a relevat co­dul tăinuit ajutând-o să vorbească limbajul nostru şi să se exprime în limbajul şi codul ca­­nonic al filosofiei. Gândirea sa vie a formulat întrebări decisive şi a aşezat discursul identitar românesc pe itinerarul ontologiei culturii, al erudiţiei, interdisciplinarităţii şi ri­go­rii argumentative. Examinarea identităţii unei culturi nu este posibilă, ne sugerează Vulcănescu, în ordinea necesităţii interne a minţii noastre, decât sub supoziţia admiterii unor an­gajamente ontologice. Altfel spus, formularea unor întrebări dezvăluie ab initio, în­dreptarea gândirii noastre spre principiile ei interne care o fac posibilă şi care o şi pla­sează totodată, pe un anumit traseu de „şanse” argumentative. În universul gândirii, permisivitatea argumentării se corelează intim, ca altul său, cu restricţia severă generatoare de aporii.

De pildă, pentru a ne opri la un exemplu aflat la îndemâna oricui, interogaţia ob­se­sivă a discursului indentitar al prezentului: ce este universal în cultura românească? şi, complementar, ce este românesc în cultura universală? deschide mintea noastră către un anumit traseu de întrebuinţare al ei poziţionându-o către o serie finită de posibilităţi dar şi pe tipuri specifice de restricţii. În cazul interogaţiilor din exemplul dat, gândirea se află pe linia conceptuală trasată de realismul de tip ontologic cu tot cortegiul de dificultăţi care o însoţesc. Pentru realismul ontologic, universalul constituie sursa, referinţa şi e­ta­lonul producţiei spirituale româneşti şi, în această situaţie, mintea este orientată spre cău­tarea de „esenţe”. În aceeaşi ordine, gândirea deschide totodată şi aporiile ruinătoare ale rea­lismului ontologic, aporii generate de postularea implicită a ideii că universalul există înaintea realităţilor pe care le denumeşte, că el este în afară şi independent de entităţile de­numite, cum ar spune Hegel, că universalul există în-sine, prin-sine, pentru-sine. Şi, în a­cest caz, fiindu-şi sieşi suficient, mai are relevanţă invocarea universalului în lămurirea statului ontologic al unei culturi determinate, în cazul de faţă, al culturii româneşti?

Ei bine, Vulcănescu ocoleşte astfel de aporii, îndreptându-şi gândirea spre rădăcina lu­crurilor, amintind de îndemnul metodei fenomenologice inaugurate de către E. Husserl: „înapoi la fapte”. Întrebarea, pusă în spiritul gândirii ontologice vulcăniesciene, ar putea fi formulată astfel: ce este românesc în cultura românească? întrebare ce deschide o di­recţie mai puţin explorată în ontologia culturii: direcţia examinării originarului, a ceea ce este prim şi nederivat, a scrutării principiului intern al dinamicii culturii noastre, cum ar spune Maiorescu, al investigării fundamentului dinlăuntru al culturii româneşti.

Privind acum din unghi epistemologic, Vulcănescu îndreaptă gândirea identitară românească spre propriile ei resurse întrebându-se totodată: cum gândim fenomenul ro­mânesc? şi, totodată, în limbaj kantian, care sunt condiţiile de posibilitate ale gândirii acestui fenomen?  În termenii filosofiei culturii, aceeaşi întrebare, ar putea lua forma: ca­re este contribuţia propriei noastre culturi, a tradiţiei interne (populare şi savante), la configurarea profilului ei interior?

Analogic vorbind, direcţia pe care o imprimă Vulcănescu discursului identitar românesc este similar cu încercarea unora dintre noi de a determina ce-am pus noi înşine în for­mula propriei noastre personalităţi, cum ne-am autoformat prin deciziile libere ale voinţei, în ciuda faptului că personalitatea unui om este, fără îndoială, un produs al educa­ţiei, al influenţelor formative de tot felul.

Vulcănescu aşează, aşadar, într-o încercare de autocunoaştere, cultura română în faţa propriei sale tradiţii, populare şi savante. Cultura română se priveşte pe sine ca într-o oglindă „în care eul este retras din centrul privirii şi ceea ce vede în oglindă este altceva…această oglindire ridică probleme grele asupra modului de a fi. Căci vezi în neant ceva ce e aievea”.

Din acest unghi de vedere, Vulcănescu produce primul model filosofic al confruntării culturii noastre cu propriile sale resurse creative, „spre adâncirea şi descoperirea rea­lităţilor noastre proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului nostru”. El pune „faţă către faţă” diferitele ipostaze ale întregului culturi româneşti – cultură pe care Vulcănescu o gân­deşte într-un mod solidar cu principiul ei intern de organizare, cu ceea ce se constituie într-o originaritate intrinsecă, limba – într-un raportul identitar, ontologic şi logic, de tipul identitate - diferenţă, acelaşi – altul, identitate – alteritate.

Astfel, cultura populară este raportată la formele culturii savante româneşti de inspiraţie occidentală; apoi formele culturii savante tradiţionale româneşti sunt puse în „oglindă” cu formele culturii savante de sorginte occidentală, iar întregul culturii româneşti – transformat în criteriu de semnificare, ordonare şi evaluare – este raportat la cultura altor popoare. Ingeniozitatea unei astfel de proceduri hermeneutice creează premisele abordării comprehensive autonome a culturii româneşti, prin intermediul cărora cultura este examinată în termenii ei proprii şi solidar cu principiile ontologice care o întemeiază şi-i justifică din interior prezenţa în lume.

Cum este posibilă cultura în configuraţia ei românească? aceasta este întrebarea sin­tetică ce răzbate din scrierile vulcănesciene, chiar dacă filosoful nu o formulează chiar în aceşti termeni. Cu o astfel de întrebare, gândirea se deschide, se poziţionează şi se ori­en­tează spre originar. Căci, ceea ce este originar nu dispare. Originarul este un nume pentru principiul interior al fiinţei culturii noastre, al identităţii cu sine; originarul imprimă or­dinea constitutivă şi cea orientativă (regulativă) a faptelor culturale ulterioare; originarul este fundament al tuturor actelor intelectuale de autocunoaştere, “aprioricul” ce face posibilă creaţia şi făptuirile culturale.

În ordine culturală, ceea ce este originar se identifică, pentru Vulcănescu, cu limba. Ea, limba, prin potenţele, latenţele ei – „veleităţi” în expresia lui M. Vulcănescu – trasează harta unei identităţi formative primordiale  în care este plasat modul de a fi al ro­mânilor în lume dar şi conştiinţa de sine a sufletul românesc ca altul limbii.

Vulcănescu realizează în cultura noastră filosofică ceea ce în istoria gândirii eu­ro­pene s-a numit cotitura lingvistică. Dar într-un alt sens decât cel petrecut Europa sau America. Astfel, într-o încercare de exemplificare, Heidegger realizează „cotitura” susţinând că investigarea fiinţei este în fapt o cercetare a limbii căci, aşa cum se ştie, „limba este adăpos­tul Fiinţei”. Pentru L. Wittgenstein, pentru a lua un alt exemplu, sintaxa gândirii filosofice este în fond o sintaxă a limbii…ş.a.

Vulcănescu realizează o cotitură similară cu trimitere însă la felul în care limba ro­mână „adăposteşte” un mod unic de raportare la lume, modul românesc de a fi, printr-un pro­gram de filozofie sistematică. Gândul lui Vulcănescu poate fi exprimat cu claritate: cultura română are istoria, bogăţia, singularitatea şi propria ei formare. Ea este o formă de răs­puns la marile interogaţii şi provocări ale conştiinţei omului. Omul românesc a produs reprezentări ale existenţei care i-au făcut posibilă viaţă. A fi român este un fapt de gândire şi, firesc, un fapt cultural. Sensibilitatea lui, ca participant la o comunitate existenţială de emoţii, a capturat în limbă, dincolo de concret, imagini ascunse ale lumii. Acestea dau seama despre bogăţia umanităţii care se dezvăluie numai prin diversitate. Limba culturii populare nu este mai puţin filosofică decât jargonul canonic al disciplinei. Prin Dimensiunea românească a existenţei M. Vulcănescu a fixat, astfel, paradigma unei filosofii vernaculare, o filosofie în care gândul universal este cuprins în vocabule româneşti impersonale ce îndeplinesc o funcţie similară marilor categorii ale gândirii.

Pentru cei care se vor ocupa de acum încolo de gândirea românească, referinţa la Vulcănescu ţine de o cerinţă minimală a deontologiei cercetării. Scrierile lui Vulcănescu pro­pun, cum spuneam, un mod de a gândi. Aşa cum nu poţi să faci ontologie fără să ţii seama, spre pildă, de clasicele tabele ale categoriilor sau, mai de curând,  de ecsistenţialele lui M. Heidegger, tot astfel, pentru gândirea românească, Vulcănescu constituie un punct obligatoriu de referinţă. „Dincolo de noi, un singur lucru: simţământul existenţei unei ordine româneşti de valori. A unei ordini absolute, care, deşi nemărturisită şi poate dispreţuită, dăinuieşte de totdeauna în noi, chiar împotrivă-ne, ordine pentru care fiecare din noi e martor şi instrument chemat s-o strălucească în faţa universului întreg, ca pe o justificare proprie. Ceva care, dacă e poate întunecat azi, va străluci mâine. Ceva a cărui împărăţie va veni ca un destin, ca un mijloc de universalizare a noastră înşine, de mântuire… ordinea lucrurilor româneşti.”