Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Vasile SPIRIDON

În aşteptarea romanului-fluviu

Principala preocupare a oricărui creator o reprezintă calitatea estetică a operei sale iar nu participarea la spectacolul reiterat al nesfârşitei noastre tranziţii. Însă nu toţi scriitorii reacţionează identic la stimulii exteriori şi pe bună dreptate Ion Simuţ a detectat patru tipuri de comportamente estetice (oportunist, evazionist, subversiv şi disident) nu numai pentru perioada comunistă, ci şi pentru aceea postdecembristă, când presiunea ideologică a fost substituită cu dictatura comercială a pieţei. Îngrijorarea criticului orădean vine, îndreptăţită, din cauza faptului că adevărata provocare a tranziţiei este una conjuncturală, întrucât impune vandabilitatea cărţii ca marfă şi recunoaşte doar scriitorul care se vinde (nu numai în sens mercantil, ci şi moral). Cultura de masă, produs tipic al societăţii cu acelaşi nume şi sinonim al consumismului, este rezultatul dominaţiei clasei medii asupra mijloacelor de comunicare prin care a reuşit să facă a-i fi recunoscută propria definiţie asupra societăţii şi culturii ca legitimă.

Imediat după 1989, unii romancieri din vechea gardă au părăsit masa de lucru şi au luat o pauză de inspiraţie, ocupând diverse funcţii editoriale şi politico-administrative sau aşteptând palidul alibi al timpurilor mai puţin potrivnice creaţiei. Alţii s-au simţit dezorientaţi şi, până una alta, au scos ediţii noi dintr-un simplu orgoliu auctorial iar nu în urma unei serioase revizuiri a conştiinţei lor estetice. Reeditările au fost supuse eroziunii receptoare şi s-au soldat cu eşecuri, întrucât cititorul aştepta altceva (inclusiv, din partea unora, de pildă, să nu schimbe doar titlul sau să precizeze că este o a doua ediţie revăzută, adăugită, necenzurată ş.c.l.) şi îi trebuia indus un nou tip de ficţiune. Nu valoarea ca atare era pusă în discuţie, ci actualitatea formulei epice înseşi, la care s-a adăugat şi nesincronizarea între intenţiile, exigenţele şi gusturile cititorilor cu acelea ale editorilor. Iar o altă categorie de romancieri, confundând cenzura ideologică cu autocenzura estetică, au scos la iveală o literatură de sertar neconvingătoare, drept chezăşie a echivocităţii atitudinii lor în timpul unui regim ce ţinea la loc de cinste, alături de teatru, specia romanului şi umplea cu apariţii tolerabile spaţiile dintre rarele opere de referinţă şi maculatură.

Romanul nostru traversează o perioadă de evidente reordonări şi remodelări, cu tot ceea ce presupune evoluţia conceptelor, a viziunii şi a receptării lui. Imediat după 1989, epica amplă nu a putut lua distanţa necesară faţă de realul absorbant. Or, condiţia romanescului presupune exilul interior măcar periodic, departe de maculările prezentului, pentru a se putea trece în planul generalizărilor decantatorii şi a se organiza totalitatea semnificantă. Romancierul a crezut de cuviinţă că nu poate rămâne cantonat în aşa numita cândva zonă a „intimismului mărunt” pentru a scrie o operă necontingentă într-o perioadă în care viaţa socială se încâlcea într-un ghem de crize, era inventivă şi oferea un convulsiv spectacol, demn de ficţiunea cea mai aleasă, deloc searbădă şi schematică. Există tot felul de întrebări asupra schemelor de limbaj şi conceptuale, tot felul de raporturi ce se cereau redefinite în funcţie de ruptura istorică produsă şi noi limite în sfera întrebărilor interioare, existenţiale, care trebuiau autoimpuse pentru radicalizarea conştiinţei romaneşti (scăzută iniţial la un nivel alarmant, întrucât nu doar cititorii, ci şi creatorii nu mai credeau în ficţiune, aşa cum se întâmplase la apogeul vechiului regim).

În prima jumătate a deceniului trecut, testimonialul (literatura mărturiilor, a mărturisirilor şi a jurnalului) a copleşit ficţionalul (livresc ori speculativ) care înainte trecea, prin eschivă romanescă, în plan imaginativ racilele sociale. Această mutaţie psihologică creată de non-fictiv (cu largul concurs al televiziunii, al presei şi al „culturii de piaţă”: erotism, violenţă,  policier, exotism, spiritualism, ezoterism, anticipaţie ş.a.) a tentat să eludeze structura elaborată şi decontextualizată temporal cu spontaneitatea autenticului trăit. „Oglindirea” nudă a faptelor, în expresie directă, a luat locul „transfigurării” şi limbajului aluziv. Totodată, este explicabil ca suprasaturaţia de textualism – forma cea mai adecvată a esopismului, generat de cenzură, şi din care au rămas tehnicile cele mai rafinate, deşi a ajuns în fundătură autoparodică şi autopastişatoare – şi înflorirea genurilor biograficului să fi redeşteptat dorinţa experienţei virtuale şi a revenirii la cotidian.

Romanescul şi-a luat o necesară pauză de reflecţie, de detaşare istorică, pentru a-şi reorienta mutaţiile epice. S-a recăpătat plăcerea de a povesti de dragul povestirii, fără prea mari ambiţionări autoreflexive logocentriste şi metaficţionale, cu personaje nu de hârtie, ci bine motivate social şi psihologic. Naraţiunea este raportată la Istoria trăită şi prezentă sau la ceea ce i se întâmplă unei subiectivităţi confruntate cu problematica timpului său. Cred că o bună parte din miză va fi pusă pe coerenţa reflexivă a universului creat şi suficient sieşi, iar nu pe impactul psihologic al mărturiei zguduitoare, dar datate şi rareori semnificative în ordine estetică. Această nouă ipostază a paradigmei realiste, ce cuprinde viaţa în toate manifestările ei autentice, este lipsită de tradiţionala componentă etică şi documentară, dar beneficiază de experimentele neo-realistice ale secolului trecut, placate de intrarea în factual a unei părţi a prozei noastre din anii optzeci. Este vorba despre acea componentă a realismului nonclasic care înseamnă prezentificarea continuă a realului, reflectarea lui printr-un sistem de convenţii adecvat. Iar romanul reprezintă forma de expresie privilegiată în căutarea unei modalităţi care să permită atât cuprinderea, cât şi nuanţarea modificărilor survenite în epistema ultimului deceniu.

Din moment ce ultimele două promoţii literare nu mai practică exclusivismul de gen, totul se deschide nu doar stilurilor diferite, ci şi posibilităţilor diverse de exprimare, textele acoperind un spectru extrem de larg şi de variat. Nemaicrezând în roman şi, mai ales, înţelegând să folosească această denumire încă prestigioasă pentru a califica o mulţime de lucruri, printre care chiar negarea speciei în chestiune, prozatorii noştri se îndreaptă acum instinctiv spre formule care relativizează la tot pasul, spre scrierea „interdisciplinară”: roman-jurnal de lectură, roman-parabolă, roman-fragment, roman-eseu etc. Poemul se vede anulat ca entitate revelatorie fulgurantă şi presupune de acum capacitatea exprimării unei viziuni integratoare. O tendinţă majoră, tipic postmodernistă, a literaturii actuale este aceea către totalitate, către sinteza tuturor contradicţiilor prin colaţionare, ceea ce presupune un joc cu mai multe strategii, dincolo de orice presupoziţie de gen şi specie, dincolo de graniţa mereu schimbătoare dintre sensul literal şi cel literar.  

Poezia este situată în continuare în fruntea ierarhiei genurilor, poziţie care ar merita să fie discutată şi contestată atât în privinţa comparării valorii operelor ca atare din clase diferite, cât şi a impactului asupra publicului. S-a dus epoca romantică, a plasării poematicului înaintea literaturii şi deci şi înaintea romanului. Cu atât mai mult cu cât în ultimul timp interesul cititorilor pentru proză nu a scăzut sub nivelul celui manifestat faţă de poezie. Dimpotrivă. Însă creatorii acordă în continuare un credit mai consistent acesteia din urmă, poate pentru că poezia s-a dovedit a fi întotdeauna un gen cu virtuţi de pionierat, oferind experimentalismului de orice fel condiţii mai prielnice de manifestare. Mobilitatea poeţilor în privinţa schimbării registrului tematic este mult mai mare decât aceea a prozatorilor, întrucât epistema constructelor de amploare (în speţă, romanul) cere mai mult timp de gestaţie şi înşişi romancierii se maturizează mai greu decât poeţii. Autorii de proză se simt mai în largul lor atunci când este vorba de reformularea expresiei.

Această tendinţă nu este deloc surprinzătoare, dacă ţinem cont de faptul că narativitatea s-a extins în ultimele decenii şi asupra poeziei. Astăzi se scrie o poezie pluralistă, experimentatoare de coduri şi limbaje, de vocabular şi de nivele diferite de comunicare, dar ea se lasă influenţată, de asemenea, de proză şi de oralitate. Este vorba despre un prozaism semnificativ în măsura în care este subiectivizat la maximum interesul manifestat pentru fenomenal, cotidian sau efemer. Expresia poeziei contemporane interferează permanent cu altele, existând o contaminare reciprocă a genurilor. Realităţii faptelor transpuse estetic nu i se mai acordă alegerea doar a unui singur limbaj, metafizic, autoreflexiv, vizionar, intranzitiv, voit opac etc.

Nu cred că poeţii-prozatori s-ar deosebi prin ceva hotărâtor faţă de prozatorii sadea: ambele categorii încearcă asumarea unei noi forme a conştiinţei morale consecutive momentului 1989. Orice mutaţie importantă de accent suferită în sfera sensibilităţii, ca şi în aceea a conştiinţei, este anticipată de o revoluţie la nivelul formei. Un nou tip de sensibilitate are nevoie de noi structuri şi forme aferente. Astfel, proza redevine centrată pe „acţiune” şi acordă respect cerinţelor cititorului dornic de epic pur, de ascultare de povestiri exemplare dar şi banale, în mijlocul unei „adunări liniştite”, departe de zgomotul experimentalist. Personajele nu mai concurează cu zămislitorii lor, nu mai încearcă să li se substituie sau să le divulge dedesubturile meseriei. Ele încep să se lepede de croiala de mucava, căpătând prin aceasta un plus de verosimilitate.

Este nevoie de personaje viabile în măsura în care se impune ca povestea să lifteze tot ceea ce se află în subtext la înălţimea dată de nivelul explicit al textului. Nu mai merg exerciţiile de pură virtuozitate lexicală. Proza ultimilor ani este deja una scrisă cu faţa întoarsă binevoitor spre realitate şi spre cititori. Bineînţeles că şi paleta opţională a prozatorilor care vin dinspre poezie rămâne la fel de diversificată ca şi în cazul celorlalţi: de la structura romanului-frescă, caleidoscopic ori parabolic până la epicul apocaliptic sau profetic, ce depăşeşte atât realismul cât şi fantasticul. Perspectiva înalt „metafizică” alternează cu una „joasă”, aderentă la cotidian, ce nu cultivă cinismul auctorial fără suport epic solid şi fără de mobilitate a privirii.

Recăpătarea libertăţii de expresie, a „libertinismului” estetic, defularea în valuri a inconştientului zăgăzuit de totalitarism, problematica trepidantă a cotidianului au cerut în ultimul deceniu răspunsuri pentru remodelarea percepţiei şi mentalităţii, pentru reinventare a noi lumi romaneşti, a viziunii şi a tehnicii. Pe lângă implicita „liberalizare” a scriiturii (fundamental necesară, dar nu suficientă), s-a facilitat o aprofundare şi lărgire a pers­pectivei asupra trecutului degrevat de tabuizări şi, desigur, o diversificare tematică. De altfel, realitatea postdecembristă fiind “unduioasă şi diversă”, se pare că romancierii s-au acomodat destul de greu cu ea şi aşa se face că ei se simt mai în largul lor atunci când o abordează tot pe aceea anterioară. În sumă, cu toate aceste deplasări de accente – plecând de la amănuntul valorizant la stil sau de la tehnica interioară la atitudinea narativă – un roman fundamental (fluviu sau cronică) despre totalitarismul comunist românesc nu a apărut încă. Dar, deşi viabilitatea esopismului s-a stins o dată cu o epocă, oricând poate apărea o amplă construcţie parabolică, întrucât experienţa dictatorială nu a fost consumată în totalitatea şi diversitatea ei ficţională.

Cert este că specia proteică a romanului continuă să păstreze un loc privilegiat între lecturile cititorului interesat de evenimente, fapte şi documente inedite. O serioasă lectura a lui a încetat să mai răspundă consumatorului de peripeţii şi aventuri; ea a devenit un act dificil, invitând la meditaţie şi la prelungirea unei demers analitic dublat de un efort de cunoaştere. Nu trebuie omis raportul prim romancier-cititor, dincolo de care se cere precizată atitudinea criticii faţă de formele încă neacceptate sau neasimilate de către destinatarul operei. Dreptul romanului la existenţă rămâne în continuare pus sub semnul unor atribute fundamentale ale naturii omeneşti, printre care actul de a povesti şi de a asculta istorisiri stau la începutul comunicării şi al istoriei speciei.