Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Mircea PRICĂJAN

Pledoarie pentru strigătul

copilului la naştere

În urmă cu un an, pe când redacţia revistei Familia pregătea colocviul „Provocarea literaturii”, am făcut cu toţii un fel de brain-storming, încercând să identificăm câteva posibile „noduri” la care ar putea apela literatura pentru a-şi atrage cititorii. Sunt absolut convins că, dacă le-am relua acum, am fi surprinşi să constatăm că ele ne înconjoară, că fac parte din lumea literară în care trăim. Putem spune, aşadar, fără a ne teme că greşim cine ştie cât, că literatura românească a zvâcnit în acest an scurs de la ultimele Zile ale Familiei cât n-a mai zvâcnit de multă vreme încoace. Lentoarea, fadoarea, mişcările previzibile au fost înlocuite de-un val neaşteptat, viu, zbuciumat de tineri scriitori. Ceea ce, haideţi s-o recunoaştem pe faţă, este un pas cât se poate de necesar spre o normalitate care poate pe unii îi cam calcă pe nervi (să asişti la o mişcare continuă, halucinantă uneori, poate fi deconcertant, mai cu seamă pentru aceia obişnuiţi mai mult cu scena pe care doar praful se mai aşează... şi poate ei înşişi).

După o perioadă dominată în special de amintiri, memorii, teorii de tot felul, în dialog sau monolog, de poezii cu ghiotura, era şi cazul ca mult trâmbiţata revenire la proză să se producă. Şi s-a produs nu avându-i ca motor pe cei către care erau îndreptate privirile, mă refer la prozatorii deja consacraţi, cei cu vaste opere la activ. S-a produs ca expresie a tinerilor. Sigur, a existat şi-o anume doză de premeditare în această mişcare. Lansarea noului val de prozatori n-ar fi fost posibilă fără sprijinul mai multor edituri cu putere pe piaţa cărţii, cu ajutorul echipei de la Polirom, în special. Este şi o bine-gândită strategie de marketing la mijloc, este o ofensivă concepută în termeni aproape militari. Nici nu se putea altfel. Şi în literatură, ca şi în orice alt domeniu comercial (vai, vor spune unii, literatura e un domeniu comercial?! blasfemie!), multe lucruri trebuie impuse prin obişnuirea receptorului cu materialul care se vrea a i se vinde. A te arunca orbeşte cu capul înainte nu e o dovadă de eroism cultural, nu-i o bravură demnă de laudă. E o inconştienţă crasă. Cred că, pe lângă mişcarea de ape pe care aceşti tineri au stârnit-o, este important de observat şi de analizat modul în care a gândit şi pus în practică editura însăşi această năvală. Alături de atacul tinerilor, şi acesta e un semn îmbucurător, e un pas înainte: spre normalitate, spre o piaţă liberă şi a cărţilor.

Nu mi se pare deloc de condamnat genul de scriitură abordat de colegii mei de generaţie biologică. Sigur, şi mie-mi este greu să diger unele dintre scrierile lor, unele romane pur şi simplu nu sunt pe gustul meu, însă cred că trebuie să privim întregul fenomen ca pe ceva necesar. E un fel de epurare mentală, dacă vreţi, e un substitut pentru ceea ce societatea românească n-a reuşit să facă prin alte mijloace, e expresia unei perioade, e, adică, exact ceea ce ar trebui să fie literatura ca să-şi câştige (şi) cititorii (aceleiaşi perioade). Cred că numărul acestor tineri scriitori va creşte cu trecerea timpului, cred că fenomenul va căpăta o amploare şi mai mare şi cred de asemenea că subiectele pe care ei le abordează se vor diversifica şi ele. Se observă deja o astfel de ramificare. Dacă la timpul lansării celor şapte pe care Polirom-ul ni-i propunea pentru vot (un slogan bine ales, anticipând parcă – ironic? cu trimitere directă? – alegerile din acest sfârşit de noiembrie) puteam observa unele asemănări, câteva trend-uri, acum cred că acestea s-au înmulţit. Iarăşi, e de aşteptat şi ca discursul lor să sufere modificări, să devină mai „expert”, mai nuanţat. Cred că e doar o fază aceasta a expectorării în literatură a realităţii aşa cum o percepem cu toţii. De aici încolo urmează adevăratele spasme viscerale, gustul acru de fiere şi – să sperăm – recuperarea treptată, lentă, desigur, dar inexorabilă. Deocamdată asistăm la manifestările bolii; convalescenţa cred eu că va fi mult mai interesantă.

Ar fi însă nedrept să mă limitez doar la atât. Cred că sunt unii scriitori tineri care deja consumă această convalescenţă. Desigur, aceştia la care mă gândesc nu sunt neapărat debutanţi: s-au încercat deja în câteva opere. Pentru exemplificare, mă gândesc la Bogdan Suceavă, de departe cel mai „artist” din contingentul tânăr, la Lucian Dan Teodorovici, la Cătălin Mihuleac, la Radu Pavel Gheo, într-o anumită măsură la Florin Lăzărescu şi la alţii pe care sunt sigur că i-aţi descoperit deja singuri. Proza acestora respiră deja maturitate, evită multe poncife şi gratuităţi vizual-estetice.

Sunt convins că acesta e doar începutul. Cum spunea cineva în cadrul colocviului nostru (Alexandru Muşina, dacă nu mă înşeală memoria), literatura română de astăzi se află în situaţia în care se afla industria muzicală românească pe la începutul anilor ’90. Ia uitaţi-vă acum prin magazinele de specialitate şi arătaţi-mă cu degetul în piaţa publică (a prozei!) dacă nu vedeţi pe rafturi mai multă muzică autohtonă decât străină. În câţiva ani, acelaşi lucru se va întâmpla şi cu literatura. Vom intra în librării şi, pe rafturile din faţă, cele cu recomandările librarilor sau cu cele mai bine vândute titluri, vom observa covârşitor mai multe nume de autori români decât de autori traduşi.

Literatura trebuie să provoace – revin la ideea de început –, trebuie să stârnească interes, să pună pe jar, să contrarieze, să separe societatea în tabere de idei, gata să sară cu tot arsenalul intelectual într-o bătălie conceptuală. Literatura trebuie să trăiască în primul rând atunci când se naşte. Iar literatura tinerilor noştri şi-a început viaţa strigând din toţi rărunchii, zbătându-se încă din faşă, făcându-i pe unii cititori să cadă în prostraţie, iar pe alţii-n scârbă. Iar pe criticii inteligenţi făcându-i să priceapă că asistă la naşterea unui fenomen ireversibil. Ceea ce nu-i deloc puţin lucru.