Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Marius MIHEŢ

Despre proza tinerei generaţii

I. Contextul actual

După lansările Poliromului, întreaga viaţă culturală de la noi a reacţionat pozitiv. Când s-au limpezit apele, mulţi au început să amendeze producţiile tinerilor. Ultimii publicaţi au parte mai degrabă de cronici nefavorabile. Nu că ar fi inferioare calitativ primei serii propuse de editura ieşeană. Din păcate, momentul e nepriincios. Şi asta nu face decât să accentueze ezitările criticii noastre de întâmpinare care dă semne că tulburările axiologice continuă. Nu poţi pur şi simplu să susţii necondiţionat un grup de tineri scriitori şi apoi să te dezici, chipurile, în urma ostoirii momentului. Oare n-ar trebui să aşteptăm cel puţin încă o apariţie editorială de-a lor şi-apoi să secăm credibilitatea? Mi-e clar că, peste câţiva ani, nici unul dintre prozatorii tineri nu va urma traiectul actual. Unii vor renunţa, alţii vor fi de nerecunoscut. Oare nu contează că în numai doi ani au apărut aproape 30 de prozatori? Singur Poliromul a promovat până acum 15 nume şi înţeleg că alţi zeci aşteaptă undă verde spre publicare.

Efervescenţa momentului prozastic actual nu trebuie decât să ne bucure. Roadele le vom culege, sunt convins, în doar câţiva ani. Dacă rămân trei-patru prozatori dotaţi care înţeleg să trăiască în literatură, ar trebui să fim mai mult decât mulţumiţi. Abia atunci vom putea vorbi de o adevărată generaţie cuprinzătoare făcând rocada valorică cu pulverizarea romanescă interbelică şi cea din anii ’60 ai secolului trecut. Uităm des: nerăbdarea e complexul literaturii mici.

Ar fi prea simplu să mizăm, dintr-o dată, pe talente excepţionale, şi dacă ele nu există, să abdicăm în grup, încruntaţi şi sceptici. Ce frumos ar fi să privim aterizarea tinerilor ca o iarnă liniştită. Nu de alta, da’ n-am avut una calmă de ani buni. Moş Crăciun – cel responsabil cu literatura – peste câţiva ani, veţi vedea, ne va face un dar nepreţuit: o generaţie formidabilă de prozatori.

II. Note despre o generaţie în formare

O generaţie prea puţin conturată deocamdată. Eterogeni, disparaţi, şi, cu toate astea, uniţi de noile realităţi oferite de libertatea de după 1989. O dată îi leagă nişte amintiri sociale comune: au „prins” câte ceva din perioada comunistă, au fost şoimi şi pionieri, au învăţat cântece patriotice, ideologice etc. Generaţia lui Pif şi Rahan, generaţia muncii patriotice, a traforajului şi „produselor” de la Alimentara, transfigurată, inevitabil, într-o generaţie de sacrificiu.  Pe de altă parte, trecerea lor din adolescenţă înspre maturitatea dezvăluită într-un nou regim înseamnă o întâlnire bruscă cu plinătatea de vicii nou-apărute. Dependenţa lor de social e una hibridă, cu un picior în viitor şi altul în platitudinea trecutului – încă influenţabil. Nici unul nu a apucat să conştientizeze maturizat perversitatea comunistă, din fericire. Aceşti prozatori tineri s-au lovit deodată de un real care oferă, atât de darnic, o multitudine de ipostaze ale trăirii. Rezultatul: maturi-înainte-de-vreme. Ei nu au soluţii. După Revoluţie, au captat diverse forme ale libertăţii, dintr-o dată, fără o luciditate veritabilă. Momentul istoric – imposibil de macerat realist. Ei ne invită să citim cărţile lor lăsând deoparte complexe, tabuuri şi orice alt gând colaţional. Asemenea procedează cu toţii. E meritul lor că se adresează cititorului, direct, atenţi şi interesaţi de virtualii cumpărători. Măsurile lor preventive sunt de bun-simţ, deşi spun aproape pe faţă că romanele lor trebuie citite în primul rând de generaţia tânără. Ce-i spun, de exemplu, unui optzecist versurile Paraziţilor? Bun-simţ pentru că, prin personajele lor emancipate amintesc tot felul de melodii celebre care aparţin, în parte, de tot atâtea generaţii. Fără a intra, cu puţine excepţii, în conflict cu acestea, cum ne-au obişnuit atâtea generaţii… Ei nu-şi revendică nici o generaţie. Nu mai cred în generaţii (doar poeţii…). Nici măcar una posibilă, într-atât sunt de impasibili şi aproape-pragmatici. Tocmai pentru că se consideră o generaţie fără viitor, într-o societate care prelungeşte şi dilată constant lipsa perspectivelor, a oportunităţilor, o lume care-i refuză constant. Cu toate acestea, dependenţa de lumesc a unui Holden Caulfield e o marcă a întregii generaţii. E generaţia care vrea să plece din ţară pentru a nu-şi rata fericirea (viaţa) ori, dacă aleg să rămână în ţară, o fac compensând ratarea prin visare. Multe producţii par desprinse dintr-un film cu adolescenţi aproape-rebeli, plictisiţi şi dezgustaţi de tot şi toate, mai puţin, culmea, de ei înşişi. Cum rezistă? Nici ei nu-şi explică. O melancolie mulează fiece personaj. Senzaţia dominantă e cea a unui simplu joc cu personaje vorbăreţe, nubile, inculte, mediocre, altele diletante, glumind banal şi încercând să imite viaţa din filme. În inocenţa lor se cred eroi din filme. Devin interesaţi brusc de preluarea (reală ori iluzorie) a controlului underground al societăţii. Vor să supravieţuiască după regulile lor. Argoul lor, arhicunoscut tinerilor de azi, clişeele de tot felul şi evenimentele pe care acestea şi le creează definesc, în concepţia creatorilor, o nouă generaţie nehotărâtă, influenţabilă, involuţionistă, ambetată, relaxată cu rânjete de jointuri, fascinată de actori şi vedete tv, dependenţi de PC-uri, internet, baruri şi cluburi. Acestea înlocuiesc şedinţele UTC, manifestările festiviste, munca patrio­tică, brifcorul şi Cântarea României. Atâtea altele. Asemenea personajelor, tinerii prozatori de azi au copilăria pierdută în comunism. Adolescenţa lor, prelungită în maturitate, nu e decât o stare hibridă de teribilism. Ei se străduiesc să dea viaţă fantasmelor, pregătite de repetate stări iluzorii Nu se consideră rataţi, ci nedreptăţiţi de lumea în care s-au născut. Frica lor cea mai mare e neputinţa de-a da viaţă iluziilor, frica lipsei perspectivelor şi teama ratării, a irosirii. Tragicul nu e cu putinţă, fiind înlocuit de salvarea prin iluzie. De aici, o memorie afectivă funcţionează individual, creând automatisme.

În haosul etic al unei societăţi inflamate brusc de „microbul” libertăţii, destinele umane se (re)formează aleatoriu. Personajele acestor prozatori nu pot fi imortalizate în tablouri bune de aşezat în timp în muzee rigide şi canonice, admirate şi imortalizate în miliarde de blitz-uri, cataloage şi albume. Aceşti eroi ai acestei generaţii nu sunt altceva decât grafitti suflate jemenfichist pe un banal perete de bloc, stradă sau tramvai. Oriunde altundeva. Fiecare autor tânăr are o revoltă extinsă în scriituri, defulări sincere şi nude. Fiecare dintre aceşti tineri prozatori simte nevoia să reconfigureze tabuuri. Dintre obsesiile constante, sexualitatea şi mitul ei este, fără îndoială, cea mai antrenată în bolgiile textuale. E de-nţeles din moment ce, în postceauşism, după cenzura unei „educaţii sentimentale”, a explodat mitul sexualităţii revelate. Nu ne surprinde, de aceea, ponderea mare a acestei teme în aproape toate romanele tinerilor prozatori dar şi, în unele cazuri, ale seniorilor. Putem vorbi de o sexualitate poetică (Ştefan Agopian – Fric, Ruxandra Cesereanu – Tricephalos, Ioana Baetica), de o sexualitate textual-artistică (Gheorghe Crăciun – Pupa russa), de sexualitate verbală sau sugerată (C. Popescu, Alexandru Vakulovski), de o sexualitate camuflată (Adrian Schiop, Dan Ţăranu), de o sexualitate frust-feministă (Ioana Bradea, Claudia Golea), de una scenic-teatrală (Ionuţ Chiva). Lista e, desigur, incompletă.

Sintetizând tot ce-am spus până acum, aş numi întreaga pleiadă de romancieri tineri de azi – împrumutând o sintagmă1 din versurile formaţiei Paraziţii (idoli muzicali şi ai multor autori) – noua degeneraţie. Ei ne vorbesc despre tot ceea ce înseamnă adolescenţă, nubilitate, libertinaj, despre acel dolce far niente continuu şi emblematic, halucinogen şi haios, teribilist şi tragic. Inacţiunea narcotică, dominantă, are ca sursă sentimentul vidului şi al neputinţei

Discontinuităţi sunt retuşate prin episoade şi scene artificiale. Logica fiecăruia e dependentă de reprezentările onirice (furnizate de mereu aceeaşi stare halucinogenă). E o generaţie care tocmai se trezeşte, deşi nu vrea. Prima fază: idealismul confuz. Se închipuie eroi de filme; toţi îşi dau cu părerea despre orice; nişte pierde-vreme care se droghează din cauza lipsei oricărei panoramări exacte a realului. Însă singurătatea nu mai e la modă pentru tinerii prozatori de azi. Trăirile, problemele de orice fel, experienţele cele mai intime îşi găsesc, toate, potrivirile şi interpretările în mijlocul unui grup de prieteni. Majoritatea sunt nişte dependenţi de prieteni, iar din romanele lor transpare necesitatea permanentă a celuilalt. Mulţi eroii promovează pasivitatea elementară, pragmatismul accelerat, scepticismul, condiţia semi-loserului, independenţa vitalistă; tânjesc după „opţiuni alternative”, deconstruiesc cu pricepere, dintr-o vanitate decelabilă, detabuizează şi câte altele. Recunosc deja în cei mai tineri, ca şi în cazul lor, dezorientarea: „s-ajungă ca noi, să nu ştie pe unde s-o ia?” spune un personaj de-al lui Constantin Popescu. Debusolaţi şi pierduţi pentru societate, ei recurg la singura salvare: imaginaţia. Arma lor împotriva noilor realităţi, a limitelor pe care nu le pot pricepe, e râsul-plânsul, de aceea se străduiesc per ansamblu să producă zâmbete. Unii caută soluţii cercetând socialul mistic, descifrând sensurile sibilinice ale existenţei. Alţii scriu Romanul care să răzbune adolescenţa bolnavă social, nefericit-freudiană. Sociologic, tipul acesta de literatură ne arată cât de cinic, violent, inocent şi matur e adolescentul postrevoluţionar.

Unii reproşează romanului tânăr de la noi „limbajul obscen”, vulgar-underground, necenzurat. Pudibonzii vor „trăi” pe alocuri şi vor sughiţa în final. Se poate amenda instabilitatea construcţiei personajelor, senzaţia că se „aruncă” în text episoade şi scene, dialoguri, lipite în grabă, fără nici o greutate estetică. Pălăvrăgeala gratuită a personajelor seamănă cu o simplă transcriere a unor dialoguri adolescentin-libertine, recurente şi răsuflate, iar elucubraţiile şi peroraţiile sunt înlocuite, pe alocuri, cu irealitatea gesturilor personajelor – până şi cele extreme fiind regăsibile în fiece film cu buget redus. Din păcate, romanul tânăr suferă din cauză că autorii aleg calea prozei facile, neexersate stilistic, urmărind senzaţionalul şi succesul de cititori prin infuzia simplă de clişee diverse (lingvistice, livreşti – anglo-americanofile, parţial franţuzeşti – etc.). Efectul, deloc rar: că ai citit un roman… cu buget estetic redus. Mă întreb cum va fi citit tipul acesta de roman, să zicem, peste zece ani, când argoul va fi altul şi codurile limbii adolescenţilor se vor fi schimbat? Cam toate romanele reprezintă un pseudo-jurnal al unei terapii – individuale ori în grup –, în care naratorul-personaj e cel mai bolnav dintre toţi.

Asta ar fi, în mare, problematica generaţiei. 

Autuurile generaţiei: o disponibilitate maleabilă atât pentru proza scurtă cât şi pentru roman, umor sincer, spontan, contextualizat şi de situaţie, combinat cu alternări grave ale discursului; capacitatea de a manevra multe personaje, de-a realiza întretăieri narative pe spaţii întinse. Talentaţi, au şcoala discursului, scriu bine (şi mai ales uşor!), sunt coerenţi, evită bine capcanele exprimării, scrisul e fluent şi curat. Dacă ar scrie un roman grav, muncit, solid, fără exagerări dialogale (care dă senzaţia inconsistenţei, grabei, delăsării etc.), într-un cuvânt: dens, ar fi foarte probabil ca această generaţie de prozatori să aibă multe de spus. Folosesc intertextualitatea doar ca pretext ludic, din fericire, şi ea nu dă seamă de epigonism flagrant. Doar în doze mici, nesemnificative. Serioşi şi înzestraţi, construiesc cu migală textele, deşi uneori avântul tineresc ce-i caracterizează ar sugera o imediată nerăbdare, instinctuală, identificabilă în dinamismul naraţiunilor.

Descumpănită, vitregită de tensiunile sociale postrevoluţionare, având, cu toţii, copilăriile pierdute în comunism şi adolescenţa desfigurată de trepidaţiile tranziţiei, condamnată la a fi, cu fiecare promoţie, o nouă generaţie de „sacrificiu”, promoţia actuală de tineri prozatori trebuie creditată. Probabil nu vom mai avea de-acum înainte de-a face cu generaţii, ci cu atitudini culturale comune, foarte restrânse şi un public foarte redus, dar fidel. Cred că viitorul scriitor român va fi unul profesionist, cu agent literar şi editură care-l susţin publicistic şi material. Iată şi paradoxul: cât de curând, şi în literatura noastră, individualitatea va lua locul grupului.