Gheorghe IZBĂȘESCU
În așteptarea romanului-fluviu
După 1990,
piața romanului, la noi, a fost la început într-o fază de căutări,
tatonări, încercări de reinventare a unei noi paradigme, de reconsiderări
naratologice, chiar orgolii de a împinge scriitura spre o perspectivă europeană.
Performanțele rămînînd ca mai apoi să devină vizibile. Ceea ce nu se poate spune
că după 2000 n-au început să se ivească, precum niște insule din întinsa mare cu
ape aparent liniștite la suprafață dar convulsionate dedesubt.
Cărți au
apărut multe dar criticii nu le-au omologat pe toate potrivind ochilor, pentru
lectură, lentile noi, ba chiar dublîndu-le, nu cumva să nu observe poncife ale
vechii proze în care autorii (cunoscuți deja sau debutanți) să-și trateze
subiectele eufemistic, cu o autocenzură impusă fără rost. Am putea zice că în
acest an ne-am aflat la o cotitură, în care s-a auzit strigătul necesar:
să dăm de ceva nou! (impus de Baudelaire, în poezie, acum un secol și
ceva).
Umărul, la
această mutație valorică, l-au pus, prin traduceri de romane străine, mai multe
edituri, dar se pare că, în primul rînd, Ed.Polirom, care a publicat asemenea
cărți, în valuri succesive, dînd de gîndit, dacă nu tuturor prozatorilor și
criticilor care au analizat fenomenul, măcar la o parte dintre ei. Și, vrem nu
vrem, trebuie să spunem că un rol determinat l-au avut criticii tineri care au
început să se afirme prin reviste. Dezinhibați și cu o privire analitică mai
proaspătă. Așa, ca la începutul unui nou mileniu.
Cum sîntem
în plin postmodernism (care e gata să perceapă mai multe adevăruri și nu
doar unul, ca la moderni, cum ar spune universitarul nostru din S.U.A.,
Constantin Virgil Negoiță), se pare că și acest curent tinde să se modifice,
după cum evoluează el în literatura română. Cu particularirăți noi, față de
manifestarea lui de pînă acum, în alte țări. Injectat cu noi conotații. pare să
devină altceva, într-o perspectivă a viitorului. (De altfel, scriitorii români
sînt obișnuiți să preia cu întîrziere unele curente din literaturile avansate,
pentru sincronizare, ca apoi să le preschimbe în altceva, critica de mîine
păstrîndu-le denumirea sau înlocuind-o cu un alt termen de teorie literară).
Ceea ce se
observă acum cu ochiul liber este o încercare benefică de diversificare
tematică. Un nou orizont al subiectelor. Dacă un excepțional roman ca Pupa
russa de Gheorghe Crăciun plonjează în viața intimă din timpul dictaturii
comuniste, dar cu o nouă perspectivă de analiză, privind din diverse unghiuri
mentalitățile distrugătoare de destine și căi de supraviețuire, observînd și
mersul lent din psihologia umanului, unde răul se amestecă imprevizibil
cu binele, o magmă sufocantă și mocirloasă, dar și o rază de speranță
decelată în subtext, aparținînd auctorialului conștient, proza tînără (Votați
literatura tînără! de la Polirom și alte cîteva edituri) s-a atașat de o
altă tematică. Viața de underground, debusolată, a celor care acum intră
în universul trăirii de tunel, pe propriile picioare: sex, droguri, migrări
teritoriale, un început de globalizare al popoarelor europene, minimă rezistență
a supraviețuirii. Un exercițiu din care, poate, vor ieși mîinile performanțele.
Cine știe, de nu și dincolo de granițele noastre literare. Chiar dacă ne
șochează acum prin tratare naratolică. Trebuie însă rezultatele să le privim cu
încredere, că doar din experiment se naște ceva nou și durabil.
Personal,
cred că literatura română (romanul românesc) mai are și un alt teritoriu al
subiectelor încă neexplorate, cu mare impact cred la cititorul străin, cu mare
șansă de-a evidenția profilul psihic al unui popor ca al nostru, trecut prin
experiențe diverse de-a lungul veacurilor și considerat cu mentalități
orientale-balcanice (vezi studiul Din psihologia poporului român de
D.Drăghincescu): viața precară a insului fără însușiri din evul mediu. Nu
numai din cauza amenințării permanente a acestor indivizi, trăitori într-un stat
nesigur și plin de marasm, de către imperiile vecine (îndeosebi cel otoman), dar
și din motive interne. Carnavalul războinicesc. Declanșat de puternicele
partide boierești (mai ales în Valahia) pentru a-și propune favoriții locali la
conducerea statului, precum și de mulțimea principilor nelegitimi care se
răfuiau între ei pentru tron, jertfind interesele nației. Conflicte care rodeau
ca un cariu temelia structurii interne, stabilitatea, progresul și sufletul ei.
Nu proză patriotică, nu romane istorice, ci romane cu subiect istoric, pretext
pentru descoperirea unor conflicte puternice ale perioadei medievale, care ar
pune în evidență nu numai popor necunoscut pentru lectorul străin dar și felii
de viață inedite, cu acțiuni captivante, din care să reiasă simboluri
contemporane (dacă nu mî-nșel, și Alexandru Mușina făcea o propunere
asemănătoare, într-un număr din revista Vatra. Oare, antica dramă
Perșii de Eschil, nu se mai joacă și azi pe scenele teatrelor, cu același
impact (după aproape două mii cinsute de ani) asupra spectatorilor, dar
legitimînd un act durabil al poporului căruia îi aparținea dramaturgul? Sigur,
nu romanul luptelor (pe care le cunoaștem din manuale și tratate), nu emfatica
vitejie, nu proză cu mușchetari moldoveni, gen Frații Jderi, nu
proză poetică. Dimpotrivă, una aspră și substanțială a ființelor trăitoare în
acel timp. Cum este Generalul armatei moarte de Ismail Kadare. Aici
romancierul, fără patetisme, fără false patriotisme, și-a ales un subiect simplu
(nu unul întortocheat, cu ambiții de-a trata cîteva teme în aceeași carte, ca la
noi): invazia italienilor în Albania, în al doilea război mondial. Cum vine un
general cu un preot și trupa de tehnicieni militari să deshume scheletele
propriilor soldați pentru repatriere. Subiect, aparent simplu dar profund. După
lectură, cititorul va fi mereu obsedat de negura din ochii țăranilor albanezi,
care pentru un ban cîștigat, sapă gropi să-i scoată pe acei care i-au terorizat
cu ani în urmă.O adevărată lecție de viață, pronind de la o realitate consumată.
Am dat un exemplu, dar sînt atîtea romane celebre în care distanța istorică se
mișcorează pînă la a deveni contemporană cu lectorul de azi.
Sigur că
asemenea proiecte prozastice, față de cele din viața trăită de autor, cer în
plus o teribilă documentare, pentru a înțelege personajele acelui timp și a nu
falsifica istoria cunoscută. Dar autorul nici nu trebuie să poarte după el, în
carte, armura greoaie și ruginită a documentării, sufocîndu-și drama descoperită
de el și încălcind-o, fără s-o aducă la orizontul de înțelegere contemporan.
Sigur, dintr-un șir de asemenea romane, mai bune sau mai rele, ar ieși și
apodoperele. Și, aici, trebuie să ne despărțim de postmodernism, care nu mai agrează
capodopera. Să fim serioși, marea literatură de îine va trăi pentru alte secole
tot prin capodopere. Numai că vor fi, desigur, într-o scriitură și
naratologie diferită față de ceea ce am cunoscut pînă acum. Însă înmagazinînd
toate eforturile de creație, tot ce-au cîștigat pînă ieri cei mai buni, ca alți
cei mai buni să pornească mai departe. |