Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Gheorghe CRĂCIUN

Romanul, comerţul şi viteza

Conotaţia comercială a noţiunii de roman a crescut în ultimii ani. Fascinaţia faţă de acest gen dominant şi devorator, de asemenea. Orice carte care a depăşit o sută de pagini, indiferent de structura şi consistenţa ei, poate fi botezată roman. Ceea ce unii tineri autori nu ezită să facă. Contextul literar îi încurajează. Cititorii nu prea par să agreeze produsele „feliate”. Ne aflăm în plină inflaţie, ca şi în urmă cu un secol şi jumătate, pe vremea romanului de mistere sau naiv şi sentimental. Ca şi atunci, acum se poartă în primul rînd traducerile. N-are importanţă că ele „nu fac o literatură” (originală), au măcar meritul că o încurajează şi îi stabileşte nişte azimuturi: teme, subiecte, formule narative, atitudini. Dar şi reţete. Unele de succes.  Noii romancieri au devenit un fel de bucătari specialişti în combinarea semipreparatelor de supermarket cu ingrediente de import, plus niscaiva ierburi autohtone. Sînt şi romancieri de calibru care îşi văd în continuare de ale lor, războindu-se cu trecutul, cu propriul stil, cu frustrările acumulate în timp, cu publicul nerecunoscător (Nicolae Breban, Augustin Buzura, Fănuş Neagu), fără a reuşi în vreun fel să-şi sară peste umbră. Cu rare excepţii (Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie sau Alexandru Vlad, Viaţa mea în slujba statului), autorii de proză scurtă par să fi dispărut cu totul. Nu înţeleg prea bine de ce, probabil că disfuncţia aparţine ofertei.

Cînd nu scriu roman, autorii de proză scriu jurnale de călătorie, confesiuni, memorii, egografii. Este adevărat că interesul general pentru non-fictiv a crescut în ultima vreme, în loc să scadă. În prim plan nu se mai află însă literatura depoziţionară, ci un fel de scrieri dezvăluitoare, legate de trecutul comunist sau nu, lipsite de inhibiţie şi pudibonderie, ca nişte repezi (dar şi meticuloase, depinde!) scene de strip-tease, în care lucrurilor li se spune pe nume cu un cinsm ce nu poate părea decît firesc. Eul a devenit în sfîrşit şi în literatura română ceva demn de urît. Nu mai există secrete personale, intimitate, copilărie paradisiacă, dragoste curată. Realitatea exterioară e privită în culori tăioase, contrastante, uneori isterice, fără milă, fără stil, fără sentimentul că există lucruri sfinte ce ar putea fi cruţate. Publicistica se subiectivizează, la fel critica literară care pare să devină tot mai mult o chestiune de gust.

Dar să ne întoarcem la roman, la ultimile evenimente din acest spaţiu. Ionuţ Chiva  debutează cu o naraţiune simplă care depăşeşte cu puţin 80 de pagini şi este luat imediat în braţe de unii critici. Alţi tineri semnatari ai unor romane ceva mai groase (Dan Ţăranu, Adrian Schiop) n-au acelaşi noroc. Matematicianul Constantin Virgil Negoiţă semnează de un roman cu titlu de studiu teoretic (Logica postmodernului), redactat deliberat fără semne diacritice. T. O. Bobe tranformă în roman o compunere şcolară. Stelian Tănase îşi retipăreşte Play back într-o nouă ediţie. Revin pe piaţă cu vechi titluri de succes Ştefan Agopian, Gabriela Adameşteanu şi Simona Popescu (Tache de catifea Dimineaţa pierdută şi Exuvii). Poetul Andrei Bodiu debutează ca romancier cu Bulevardul eroilor. Dumitru Ţepeneag pare mai prolific decît oricînd şi se îndepărtează de spaţiul onirismului. Criticii şi eseiştii scriu şi ei proză (adică nu întotdeauna romane): Ion Vianu, Mihai Zamfir, Toma Pavel, Matei Călinescu, Florin Manolescu, Al. George. E adevărat că unii dintre aceştia recidivează şi nu sînt lipsiţi de impact.

Cele mai active şi interesante mi se par însă prozatoarele, indiferent de generaţie şi palmares, unele debutante: Gabriela Adameşteanu, Nora Iuga, Cecilia Ştefănescu, Alina Nelega, Simona Popescu, Gabriela Melinescu, Sonia Larian, Claudia Golea, Adriana Bittel, Ioana Bradea, Ştefania Mihalache, Adriana Bărbat, Ioana Baietica. Aproape toate scriu roman. Componenta subiectivă a scrisului lor este esenţială. Asistăm la o frumoasă ofensivă a corporalului şi a eroticului. Nu lipsesc şarjele pansexualiste. Cred că putem vorbi despre o nouă subiectivitate feminină. Dezinhibată, agresivă, impudică, exotică, impetuoasă. Autoficţiunea e la ea acasă mai ales în această proză scrisă de femei care, cu înălţimile şi scăderile ei, ne arată că literatura s-a întors fără farafaslîcuri la realitate, eu, autenticitate, curajul de a spune.

Proza tinerilor autori de sex opus e nu mai puţin racordată la temele zilei, imediate şi agresive. O discuţie posibilă ar fi aceea despre profesionalismul scriiturii, profunzimea actelor de explorare şi durabilitatea construcţiei narative. Repudierea oricărei premeditări a actului de a scrie sare în ochi de peste tot. Proza generaţiei 60 nu mai interesează deloc. Proza generaţiei 80 e pusă la zid. Tehnica scrisului pare să stîrnească dezgustul. Temele sînt un rezultat spontan al derulării discursului. Există o anume plăcere de a coborî în această dirty reality a momentului românesc de acum. Mizerabilismul, cochetăria cu pornografia, suspendarea moralei, je m’en fiche-ismul, nihilismul, hedonismul larvar, fascinaţia faţă de inform, aleatoriul entropic, seducţia faţă de condiţia picarescă a existenţei, plăcerea gesticulaţiei rap sau hip hop sînt omnivizibile. În proza feminină nu mai puţin. Nu se poate nega nici un pronunţat mimetism stilistic şi de atitudine în raport cu unii autori americani de factură beat (Kerouac) dar şi faţă de Salinger, Nabokov, Borroughs, Houellebecq.

Şi ce e rău în asta, ar putea întreba cineva? Iar întrebarea e întemeiată. Lumea de astăzi aduce în prim plan teme şi experienţe (nu ştiu cît de noi) care se cer consumate. Decantările se vor petrece în timp. Important e acest proces de dezideologizare a prozei româneşti care aruncă în ridicol orice încercare de a face din roman aceeaşi construcţie din beton armat cu o compoziţie îmbunătăţită. Mesajul nu mai prea interesează, nu se mai cheltuieşte energie pentru a-i da un target de mare greutate. Dezabuzarea poate fi şi ea un mesaj. Prezenţa realului în roman nu mai înseamnă reprezentare. Realismul murdar nu e o nouă formă de realism ci efectul unei situări deliberate în distorsiune şi marginalitate, indiferent de consecinţe. Prozatorul nu mai interpreteză, nu mai are nimic de apărat, nu mai este profitorul unei libertăţi de creaţie instituite de puteri exterioare lui. El se simte bine dacă reuşeşte să se izoleze în micul său autism trepidant şi să acrediteze gustul de viaţă al celor de-o seamă cu el. Vremea schimbării pare să fi venit cu adevărat. Chit că s-ar putea să ne aştepte mari dezamăgiri. Consumismul literar poate deveni cît de curînd un mod de a fi. El merge mînă în mînă cu televiziunea, internetul, discoteca, supermarketul, localurile pizza hut şi cafenelele de benzinărie. Ca să nu mai vorbim de noua religie a marketingului de produs, la care nimeni şi nimic nu pare să reziste, nici măcar valoarea li­te­rară. Recent, pe piaţa literară a apărut un nou prozator, Dan Chişu, promovat cu surle şi trîmbiţe. Pe cînd un roman de Cătălin Botezatu, Dan Negru sau Mihaela Rădulescu?

Personal, această cădere în superficiile obscene ale realităţii şi în capcana media­ticului nici nu mă surprinde, nici nu mă sperie. E normal ca fiecare să încerce, e normal să visezi să faci bani din literatură, e normal să nu ai răbdare, mai ales cînd eşti tînăr. Simptomatic mi se pare însă faptul că noii veniţi par să lovească la întîmplare în stînga şi-n dreapta în căutarea unui nou tip de scriitură. Pînă şi ei au înţeles că în literatură lucrurile sînt mai complicate decît par. Căutarea pămîntului tare de sub picioare e instinctivă şi euforică. Îi lipseşte însă miza, puterea, curajul investiţiilor capitale. Spiritul anarhic nu e o garanţie de durabilitate a scrisului. Ca şi noii poeţi (pe care Marin Mincu se zbate inutil să-i reunească într-o parohie milenaristă), nici noii prozatori nu au conştiinţa că ar aparţine unei „generaţii de creaţie”. Pînă acolo e cale lungă. Condiţiile sînt altele decît în urmă cu două-trei decenii, cînd solidaritatea şi credinţa în funcţiile subversive ale scriiturii puteau fi instituite ca valori modelatoare de grup. În acest sens, fracturismul mi se pare un simulacru. Simpla fluturare a steagului iconoclastiei literare nu are cum să declanşeze energiile spiritului novator. Ceea ce lipseşte din mai toate aceste poziţionări ofensive e răbdarea de a căuta şi a descoperi. Or, explorările au nevoie de o anume pregătire metodică. Am senzaţia că romanul de azi, cel scris de tinerii autori, nu-şi găseşte vitezele optime. Şi nici confortul psihic al intrării pe autostradă. Prea multe motoare ambreiate şi turate, dar prea puţine angajări în trasee de cursă lungă...