Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Colocviul

Romanul

(performanţe, circumstanţe, perspective)

Ion Simuţ: Nu ne prea place să vorbim despre piaţa cărţii şi nici nu prea avem date concludente pe care să le putem specula. Nu ne place, în primul rând, pentru că nu ni se pare că ar fi domeniul nostru, al redactorilor de reviste şi al criticilor: e al librarilor sau al editorilor. E o iluzie de independenţă în care scriitorul român s-a menţinut multă vreme. Privit de foarte sus şi de foarte departe, principiul scriitorului abstras din problemele concrete ale difuzării cărţii e de înţeles: rostul scriitorului e să-şi construiască o lume imaginară concordantă cu el însuşi ca autor, cu aspiraţiile şi capacitatea sa de exprimare. Adevăratul scriitor simte că are datorii faţă de sine însuşi, mai acute şi mai importante decât datoriile faţă de o piaţă nebuloasă. Editorul este cel care-l poate provoca pe scriitor, trezindu-l la realitatea a ce se cere, a ce merge, a ce se vinde.

Poate să ţină scriitorul cont prioritar de aceste exigenţe care nu sunt ale lui, în sensul că nu vin din sine? Evident că da: există şi un asemenea tip de scriitor, atent la piaţă, la subiectele şi atitudinile care se vântură. Am evidenţiat aici extremele: scriitorul evazionist, dator faţă de sine însuşi, servind în altarul unei religii a literaturii, şi scriitorul comercial, dator faţă de cititor şi având o superstiţie a câştigului material. Între aceste două extreme sunt posibile însă o mulţime de nuanţe. Vrea-nu vrea, scriitorul – şi, în mod deosebit, romancierul – trebuie să ţină cont în cele din urmă de constrângerile pieţei. Modul în care o face ţine de demnitatea şi de profesionalismul lui. Romanul este mai sensibil la acest mecanism al pieţei, pentru că e în natura lui (burgheză) să se adreseze unui număr mai mare de cititori, să fie – pe cât posibil – popular. Evident că nu putem generaliza; putem doar distinge anumite tendinţe. Întrebarea esenţială mi se pare: ce riscă romancierul, şi într-un caz (al izolării de public) şi în celălalt (al participării la tranzacţia cu cititorul)? Răspunsurile sunt multiple, după caz – tocmai de aceea discuţia merită purtată.

O altă problemă este legată de ecuaţia sociologică a pieţei romanului, în care intră inevitabil: autorul, editorul, promovarea şi difuzarea. Pe critic îl văd ca pe infimă părticică din segmentul promovării, unde devine mai importantă astăzi publicitatea profesionistă, ce se exercită însă la noi prea puţin în domeniul cărţii. În tot acest sistem extrem de complex, văd din ce în ce mai important rolul editorului. Am avut până acum şi mai avem încă prea puţini editori competenţi şi prea mulţi amatori – situaţie ce a facilitat apariţia oricărei cărţi, indiferent de calitatea ei estetică sau comercială. Editorul nu şi-a putut îndeplini funcţia de reglare şi de selecţie primară. Editorul nu a contat prea mult, până în urmă cu câţiva ani, dar acum tinde să conteze enorm, chiar decisiv, cum e firesc. Neajunsul pare să se remedieze prin profesionalizarea câtorva edituri, astfel încât pentru cititor nu mai e indiferent la ce editură a apărut un roman, pentru a-l credita din start mai mult sau mai puţin. Acesta e un factor nou pentru piaţa romanului românesc: constituirea unei platforme favorabile de lansare prin prestigiul pe deplin format şi aproape unanim creditat al unei edituri. Dacă până prin 2000 (cu aproximaţie) conta ca o carte să aibă o bună răspândire în teritoriu (deci o bună difuzare), indiferent de editura la care a apărut, acum contează mai mult ca o carte să apară la o editură de prestigiu, căci difuzarea (prin comenzi electronice şi expedieri la domiciliu) nu mai e o problemă. Din ce în ce mai mult, piaţa cărţii o decid editurile profesioniste şi nu difuzarea tradiţională (prezenţa volumului pe tarabă).

Colocviul revistei „Familia” îşi propune să ia însă în seamă toţi termenii ecuaţiei sociologice, activi pe piaţa cărţii: autorul (umbrit, vitregit în aceste discuţii teoretice), editorul (cu un rol privilegiat din ce în ce mai evident), promovarea (în construcţie!) şi difuzarea (în curs de reformulare surprinzătoare a mijloacelor ei). Ar fi cazul să fim mai atenţi, cum ne-am şi propus, la cuvântul prozatorilor. Asupra lor se răsfrâng toate consecinţele.

* * *

Radu Mareş: Pentru că sunt şi tineri aici o să detaliez puţin nişte experienţe ale mele de lectură a romanului. La începutul anilor ’70 a apărut traducerea romanului Moromeţii în Anglia. Eu făceam gazetărie literară pe atunci, lucram într-o redacţie şi, aflând cu anticipaţie acest lucru, am intrat imediat în priză. Am fost un bun gazetar. Un fost coleg de facultate era lector la Londra exact în acea perioadă. Cu toate avizele pe linie ierarhică de partid – cei tineri trebuie să ştie că pe atunci orice demers avea nevoie de foarte multe aprobări ca să nu devină suspect – cu toate avizele, deci, i-am scris omului şi i-am spus: „Dragă, fă un serviciu revistei Tribuna, urmăreşte cu maximă atenţie, cu toate reflectoarele aprinse, ecourile receptării apariţiei Moromeţilor în Anglia”, urmând ca acestea să ne parvină la redacţie şi, prelucrate corespunzător, să dea seama de impactul pe care-l realizează în Europa cartea cea mai importantă a literaturii române scrisă după război. A trecut o perioadă şi ne-a venit prima scrisoare: „Absolut nici un fel de ecou”. Am revenit şi i-am spus: „Nu se poate, trebuie să existe nişte buletine ale librăriilor, ale bibliotecilor, undeva, cât de cât, hai să facem şi noi o acţiune care să se încheie măcar cu o iluzie de happy-end”. În acest demers – e foarte complicat, aş putea să vă povestesc până mâine, dar simplific, pentru că probabil nu interesează pe toată lumea – erau implicate şi nişte interese suverane, era interesul ca receptarea Moromeţilor în Anglia să fie bună, erau interese scriitoriceşti etc. Prescurtez: n-a fost absolut nici un efect, ca şi cum n-ar fi apărut Moromeţii în limba engleză, în Anglia.

Fac aici o paranteză, pentru că o să studiaţi cartea asta sau aţi studiat-o. Marin Preda ajunsese într-un punct, când trebuia să facă o tură şi un salt. Acest salt era promovarea lui ca scriitor în Europa. În România avea glorie, avea bani. Pasul lui următor a fost în Franţa, unde nici măcar n-a apărut. Editurile au spus nu, deci, de la primul contact. În biografia lui Preda, cei care o reconstituie marchează aici o dramă existenţială colosală, când Preda a făcut pasul spre bani şi şi-a vândut, mai mult sau mai puţin, conştiinţa, renunţând să devină scriitor în afara frontierelor României.

Acum, comentariile la această situaţie. Bine-nţeles, nu s-a scris nicăieri în România, pentru că aşa facem noi (şi atunci când nu se putea), că traducerea Moromeţilor în Anglia nu s-a bucurat de succes. Simplu. Se întâmplă în existenţa şi a unei naţii, şi a unei persoane şi lucruri proaste, se marchează şi puncte negative. Aceste lucruri, românii nu le spun cu voce tare niciodată, se prefac că nu există, că nu le cunosc. Totuşi, în mediile scriitoriceşti, lucrul a fost cunoscut şi a stârnit comentarii. Eu o să vă rezum aceste comentarii, pentru că mulţi sunteţi tineri şi habar n-aveţi de cum era socoteala. Un prim comentariu lansat semioficial a fost că un scriitor din Est nu are succes în Vest decât dacă atacă comunismul. Dacă vine cu un roman (vorbesc acum numai despre roman, poezia nu mă interesează, nu mă pricep la ea), dacă vine, deci, cu un roman în care comunismul nu e pus în chestiune, nici editorii, nici cititorii, nici mediile nu reacţionează nicicum. Într-un fel, s-a explicat că Marin Preda a fost sancţionat pentru atitudinea lui conciliantă, ne-războinică faţă de comunism. A doua explicaţie care a circulat foarte insistent a fost că Moromeţii este o capodoperă, dar e cu ţărani şi, cum în Anglia nu mai există ţărani de la 1900, problematica ţărănească nu interesează cititorul englez. Ceea ce este iarăşi fals. Nu există nici sclavi, multe lucruri nu există şi, totuşi, operele literare, prin forţa lor interioară, le implică şi le cuceresc cu această lume care nu există. O altă explicaţie pe care a prezentat-o chiar Marin Preda, dar vorbind la modul cel mai general, este că scriitorul român „scrie cu limba”. Mulţi ştiu această expresie, celebră la vremea ei. Asta înseamnă că valoarea capodoperelor româneşti ţine de expresivitate, de limbaj, de subtilităţi, şi nu de o substanţă tragică, dramatică, comică interioară. Trimiterea era la Creangă, unde frumuseţea este în limbaj. Nu intru în detalii; explicaţia era într-un fel consolatoare, bănuiesc eu – pentru că Preda era un tip de-o inteligenţă ieşită din comun – că frumuseţea, calitatea capodoperei numită Moromeţii ţine de-un inefabil cu care simţurile grosolane ale cititorului englez nu intră în rezonanţă, nu-l percepe ca atare.

În fine, şi Nichita, într-un interviu, dacă-mi amintesc eu bine, pe care i l-a luat Păunescu, acesta i-a şi spus: „Ce zici, dom’le, că Marin Preda al nostru n-are succes în Anglia?” Nichita, cu candoarea lui formidabilă, a spus: „Cu atât mai rău pentru englezi.” Vasăzică, paguba-i a lor dacă sunt tâmpiţi. Asta este...

Dacă-mi îngăduiţi, vreau să merg şi pe revers. Ştiind c-o să-i indignez pe mulţi dintre cei de aici. Un scriitor român, Constantin Virgil Gheorghiu a scris o capodoperă. Eu nu mă pronunţ, nu sunt critic literar. Marian Popa m-a convins în Istoria literaturii că Ora 25 este o capodoperă. A fost tradusă în vreo 25 de limbi sau mai mult, poate 35, s-a făcut un film la Hollywood, cu Anthony Queen în rolul principal, ceea ce e un lucru mare. Eu sunt de părere că ei au altă unitate de măsură faţă de noi. Noi măsurăm cu stânjenul, ei măsoară cu yardul. Această carte are o istorie destul de complicată. A fost scrisă sau rescrisă de Monica Lovinescu. Autorul e un tip infect etc., dar cartea există, tale-quale, există această Oră 25. Ea a fost publicată în România într-un tiraj de vreo 25.000 de exemplare după Revoluţie. Ştiu precis lucrul ăsta. Eh, critica noastră nu spune, n-a luat act de existenţa romanului numit Ora 25. Trebuie să spună: Dom’le, un mapamond întreg, cu toţii sunt nişte idioţi, dau bani, traduc, cumpără această carte care este o tâmpenie. Marin Preda a spus-o explicit: „Constantin Virgil Gheorghiu – zero, nu contează ca scriitor”. Asta a spus-o el, care a fost însă un scriitor pătimaş ca oricare scriitor. Criticii literari n-o spun. Ei construiesc canoane, în care pun nişte titluri de, eu vă spun sincer, rămân stupefiat, stupefiat...

Ion Simuţ: Problema pe care a deschis-o domnul Mareş e cu totul alta – legată de succes. Una este succesul cărţii în ţară, şi alta e succesul unui roman în afară. E o discuţie, după părerea mea, complet diferită.

Daniel Vighi: Norman Manea, de exemplu.

Radu Mareş: Nu, Ora 25  a apărut în româneşte, domnu’ Simuţ, în ţară. S-a vândut, nu există în librării. Are succes sau n-are, nu ştiu!

Andrei Bodiu: Dacă are în străinătate, eu zic cu atât mai bine sau cu atât mai rău pentru străini.

Radu Mareş: Asta-i tot. Îmi cer scuze c-am fost prea lung.

Gheorghe Crăciun: Aveam mâncărici pe limbă în momentul în care îl auzeam pe Radu Mareş evocându-l pe Marin Preda şi aducându-ne aminte de această afirmaţie a lui că scriitorul român „scrie cu limba”. Dacă aţi avut în mână jurnalul lui I. D. Sârbu, acolo există o chestie absolut uluitoare. I. D. Sârbu îi dă lui Blaga să citească Moromeţii, revine peste o vreme, îl întreabă: „Ei, l-ai citit pe Marin Preda, ai citit Moromeţii?” Răspuns din partea lui Blaga: „Nu pot să citesc o astfel de litera­tură. Mă doare limba.” Nu comentez. Dar lucrurile sunt clare. Ce-nseamnă să scrii cu limba?

A doua observaţie şi, într-un fel, acum intru în rezonanţă cu Radu Mareş. Am ieşit prima dată din ţară în ’90, vara, am ajuns la Paris, m-am întâlnit cu Dan Culcer, un foarte bun critic literar, păcat că s-a cam lăsat de critică, un mare constructor al unei mari reviste şi astăzi, revista „Vatra”, şi chiar un critic dizident, printre puţinii critici dizidenţi ai noştri înainte de ’89, care m-a dus pentru prima dată într-o librărie FNAC. O librărie FNAC este un fel de supermarket de  cărţi. Am ajuns şi-n zona estică, de cărţi estice, unde pe atunci nu exista pe raft nici un scriitor român, în schimb am văzut  etalate pe o masă cel puţin zece titluri de Soljeniţîn. Sigur, citisem şi eu aşa, datorită prietenilor, înainte de ’89 O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, Pavilionul canceroşilor, dar nu mai mult decât atât şi, sigur, am avut un moment... zic: „Extraordinar, uite ce succes”, la care Dan Culcer zice: „Ştii ceva, fă aşa cu degetul pe o copertă, uite asta, de pildă, şi, dacă vrei, mâine vino ca să-ţi găseşti urma.” Ce ne spune nouă lucrul acesta? O literatură ideologizată în momentul în care îşi sfârşeşte misiunea politică, nu prea mai e literatură.

Revenind acum la ce se întâmplă cu proza, cu romanul nostru românesc, câteva idei doar, pe care n-o să le dezvolt, că nu avem prea mult timp. Mie mi se pare că marea problemă cu care noi ne confruntăm astăzi, în roman cel puţin, este aceea a unei noi viziuni despre literatură sau despre perspectiva de abordare a realului, care să scape de această ideologizare. În plan secund apare problema unui tip general de nouă scriitură. Există un tip general de scriitură – ca să înţelegeţi bine ce vreau să spun –, care este scriitura generaţiei ’80. Putem să facem un studiu, indiferent de autori şi de valoarea lor, şi să arătăm: uite, astea sunt caracteristicile. Poate că şi cu generaţia ’60 a lui Nichita Stănescu şi-a lui Breban se poate face aceeaşi operaţie. Or, această ideologizare înseamnă pur şi simplu a întoarce pe dos o mănuşă. Trăim într-o lume liberă, totul se poate spune, dar nu cred că este suficient să schimbăm negrul în alb şi albul în negru. Ceea ce se întâmplă atât cu scriitorii mai în vârstă, care, desigur, sunt pe nişte pattern-uri ale lor şi nu mai au cum să se schimbe prea tare, dar se întâmplă şi cu tinerii autori. Cred că această literatură, dacă nu ne mulţumeşte prea tare şi dacă ni se pare că este într-un fel mimetică, asta se întâmplă pentru că, la rândul ei, este o literatură ideologizată. Este, deci, o literatură – ca să dau un reper – care încearcă să mimeze genul de viziune şi de scriitură beat, generaţia lui Jack Kerouac în America, nu? E vorba apoi de un anume mizerabilism. Bun, trăim într-o realitate de tip sud-american şi, sigur, ne putem întreba de ce noi nu avem scriitori la fel de buni ca şi scriitorii sud-americani. Păi, tocmai din acest motiv: pentru că noi vrem să vedem numai mizeria, ceea ce s-a întâmplat şi cu bună parte din filmele româneşti de după ’90, considerate geniale – mie nu mi s-a părut deloc aşa, m-au iritat. Ei, mie mi se pare că problema cu care ne confruntăm în momentul de faţă – şi există semne foarte bune, mai ales în planul scriiturii feminine – este asta: ce perspectivă, care să nu însemne un mesaj cu tendinţă, un mesaj gata conotat sau gata preinformat, ce perspectivă găsim pentru a ne apropia de această realitate colcăitoare, teribil de proastă, care ar trebui să dea mari romancieri? Cred că despre soluţiile în această privinţă spun mai multe în momentul de faţă scriitoarele decât scriitorii şi mie mi se pare că fenomenul – un fenomen absolut remarcabil după 1990 – este această formă de dezinhibare a sensibilităţii feminine, nu doar în plan poetic, ci mai ales în plan narativ, în plan epic, în plan romanesc. Sunt câteva nume care circulă, gen, să zicem, Simona Popescu, Cecilia Ştefănescu, Alina Nelega. Dar sunt scriitoare foarte tinere, Ioana Băeţica intră în valul ăsta de scriitoare foarte tinere şi de la ea ne putem aştepta la surprize, deocamdată ea încă face ideologie de tip dirty, cultivă un tip de dirty-realism – deci vin foarte tare din urmă foarte tinere prozatoare care şi-au descoperit adevărata sensibilitate, asta şi în siajul interesului care se manifestă acum la noi pentru feminism şi toate formele astea de eliberare a naturii feminine, şi care şi-au descoperit un anume cinism. N-aş spune că această literatură este virilă, dar pentru prima dată cred că se manifestă un soi de cinism feminin, care permite elaborarea unui discurs absolut deloc pudibond, foarte dezinhibat, cu interes faţă de lucruri, stări, forme de sensibilitate pe care literatura noastră nu le-a cunoscut până în prezent. Cred că e o competiţie interesantă, în mod sigur spre sfârşitul deceniului vom asista la această schimbare de viziune şi de scriitură, dar e o competiţie foarte interesantă, în ceea ce-i priveşte pe tineri, între băieţi şi fete. Fetele mie mi se pare că sunt în avangardă şi că, pe moment, ele conduc acest joc.

Ion Simuţ: E de luat în seamă. Pun un bemol, sunt sigur că Gheorghe Crăciun mă va înţelege că e vorba de un dialog absolut onest, pun un bemol la această exhibare a sexualităţii – eu aşa aş numi-o – în romanul feminin şi vă invit să treceţi pe la librăria Humanitas să vă uitaţi la un roman, se numeşte Băgău, al Ioanei Bradea. Nu pot să spun prima frază, sigur că există asemenea fraze care nu pot fi rostite în public şi la Henry Miller şi la alţi prozatori mari. Atenţie, pentru noi, pentru toţi, pentru mine este mai clar, este un fenomen extrem de înşelător această exhibare a sexualităţii, nici măcar nu are succes la public. Are succes la critici.

Daniel Vighi: Are succes la bărbaţi.

Ion Simuţ: Da, are succes la bărbaţi.

Daniel Vighi: Câteva cuvinte aş spune pornind de la observaţiile foarte interesante pe care le-a făcut Radu Mareş cu nepotrivirea care ar fi între ceea ce vedem noi despre literatura noastră şi ceea ce se întâmplă cu literatura noastră în momentul în care este tradusă şi se confruntă cu un alt orizont de aşteptare şi de lectură. Extrem de interesant exemplul acesta cu Marin Preda, cu lipsa de ecou la Moromeţii. În timp ce-l ascultam, mi-am amintit de un alt exemplu, un exemplu ulterior acestuia cu traducerea din Moromeţii, dar care a avut succes. A avut un succes care ar fi fost şi mai mare dacă Sorin Titel ar fi trăit mai mult şi ar fi putut să şi-l ducă până la capăt. E vorba de Lunga călătorie a prizonierului. Nu ştiu dacă trilogia ar fi avut succesul acestui roman. Oricum, noi avem aici un fel de tradiţie romantică şi post-romantică, puţin cam desuetă, pentru că nu predeterminăm puţin formula romanului sau nu încercăm să gândim care ar putea să fie orizontul de aşteptare posibil într-o lume de felul ăsta. La Sorin Titel nu cred că lucrul acesta a fost predeterminat. S-a petrecut un lucru fericit într-un fel; s-a întâlnit formula cu tema. Lunga călătorie a prizonierului este, parabolic, destul de limpede un tip de critică a comunismului. Noi n-am avut Kundera, n-am avut Soljeniţîn, n-am avut că n-am avut. Dar nu cred că scriitorii din estul Europei, şi ungurii, şi polonezii, şi ruşii, cehii, n-au avut o gândire predeterminată puţin şi la aşteptările Occidentului. Că e o piaţă, totuşi, aicea. Cum să vă zic, nu-l căutăm tot timpul ca alibi pe Kafka: vezi, Kafka a avut 500 de exemplare şi, totuşi, e un mare scriitor. Asta era atunci şi poate şi altădată. Dar poate că ar trebui să gândim puţin şi întorşi către acest orizont de aşteptare al unui public mai larg. Pentru că, până la urmă, toată tradiţia romantică şi post-romantică este o formă de a întoarce spatele cititorului, care se supără. În momentul de faţă s-a cam săturat să se mai supere şi a devenit indiferent. Vor trebui găsite nişte strategii, nu neapărat renunţând la valoarea literară, ci un tip de strategie prin care... prin poveste, prin altceva care ţine de un anumit tip de impact...

Revenind acum la generaţia tânără, care-i foarte interesantă, probabil că s-au şi săturat de amintiri şi de teologii şi de filosofii, şi mai simt nevoia... sau s-au săturat de David Lodge şi de John şi vor să-l vadă pe Ion şi vor să vadă ce se întâmplă într-o realitate imediată ficţională. Oricum, este un fenomen interesant. Începe deja să prindă contur.

Acuma, discuţia pe care ar trebui poate s-o avem este cum am putea să ordonăm, să organizăm, să apropiem acest interes de zona editurilor şi să căutăm tineri care realmente scriu şi sunt interesaţi. Aici probabil că e o altă discuţie, numai că şi ea este foarte interesantă. Noi am avut la Timişoara, am discutat şi cu Gheorghe Crăciun, cu Radu Ţuculescu, să facem nişte întâlniri... Ei, am reuşit într-un an de zile, am creat un tip de întâlnire-atelier neconvenţională. Am spus c-o să citească mai mulţi şi vor fi câţiva promovaţi, pe care o să-i urmărim până-şi fac romanul şi până la promovare, deci nu o lectură de cenaclu în sensul obişnuit, tradiţional, unde vine unul şi citeşte întâmplător şi asta e. Nu, construcţia în întregime a unui roman. Vă spun că la ora actuală avem patru nume după un an de zile de selecţii, de lecturi. Trei dintre romane sunt terminate şi urmează al patrulea să se încheie şi el. Foarte interesante toate. Liviu Antonesei a fost încântat, a publicat în Timpul, Polirom-ul a spus c-o să-i preia şi o să-i publice. Ei sunt încântaţi. Deci, cele patru sunt romane de debut şi eu sunt convins că la anul se vor adăuga la şirul ăsta de romane ale tinerilor... care eu cred că încep să stârnească interes. Şi asta-i foarte important până la urmă.

Ion Vădan: Mă bucur că pot să susţin cauza romanului într-o asemenea selectă dezbatere din perspectiva unui editor. Acum trei ani, printr-un experiment cu Piaţa literară şi un supliment, Piaţa cărţii, am avut un rezultat extraordinar de trist. Mă rugam editurilor să trimită semnalele de carte gratuit ca să le fac publicitate şi n-o făceau. Ei, acum ar veni şi-ar spune: dar vă plătim pagina. S-a schimbat ceva în mentalul editorului, este foarte important acest lucru şi semnalele sunt încurajatoare în acest sens. Nu puteam să promovez doar cărţile Editurii Dacia pentru că eram acuzat oarecum de un interes pro-domo. Singurii care au răspuns imediat acestei chemări ale revistei Piaţa literară au fost, nu întâmplător, iată, Polirom-ul, care, pe urmă, şi-a dezvoltat o strategie de marketing, de promovare. Din păcate, după părerea mea – şi sunt sigur că şi Muşina poate să spună acest lucru – scriitorul român a rămas acum în urma întreprinzătorului editorial, să zic aşa. Este iarăşi un decalaj, pentru că, dacă-l rogi pe un prozator şi vine cu un roman: „Domnule, nu-mi place titlul romanului tău. Haide, domnule...” În America sau în Franţa nu se întâmplă aşa, acolo editorul e dictator vizavi de textul lui, el investeşte bani, el îşi asumă un risc mult mai mare, n-are  decât scriitorul să meargă la o altă editură, piaţa este liberă... Vai de mine, e ca un atentat la onoare, la pudoare, să-i propui... La Hollywood se propun finaluri de filme, nu, şi regizorul iarăşi e suveran asupra textului dramatic, şi aşa mai departe... Deci, ar trebui să vedem şi care este relaţia dintre editor şi autor şi pe urmă dintre editor şi piaţă.

Semnele sunt îmbucurătoare. Eu am marşat mult pe roman şi, în ultimii doi ani, cred că am editat vreo cincizeci de titluri, de la Ţepeneag, până la Breban, Daniel Vighi, Dan Stanca, Stoiciu. Întâmplător, Agatha murind, iată un roman de Dora Pavel... confirmă într-un fel succesul de piaţă al prozatoarelor...

Din nefericire, noi nu avem încă o economie funcţională de piaţă în literatură. Haideţi să ne întoarcem tot la termenii de genul acesta, pentru că ei fructifică relaţia dintre autor, text şi piaţă. Avem o piaţă enclavizată. Ceea ce se tipăreşte la Constanţa nu poate fi găsit la Timişoara sau la Satu Mare şi invers. Ar fi o problemă extraordinară de rezolvat. Internetul, dintr-un duşman al cărţii devine un susţinător al ei, pentru că, dintr-o dată eu şi cred că toţi cei care au site îşi dau seama de asta, încep să vândă mai mult prin Internet, încasările se fac la trei zile, ramburs, nu te mai cerţi cu librarul care se foloseşte luni de zile de banii tăi ş.a.m.d.

Ar mai fi o problemă: premiile literare. În Franţa, un premiu literar îţi aduce o sută de mii de exemplare, aici eşti penalizat dacă o carte de-a ta primeşte un premiu, intră invidia de ce editura Aula sau, eu ştiu, Paralela 45 sau Dacia a luat premiul şi de ce nu s-au acreditat voturi la editura mea sau aşa mai departe.

Ar mai fi încă ceva. Desigur, de o sută de ani noi încercăm să ne sincronizăm curentelor occidentale, suntem şi aici... descoperim lumea şi noi mult în urmă... În Statele Unite deja se promovează romanul lecturat, apar aşa, romane citite pe autostradă, dus-întors... le asculţi în maşină rulând spre destinaţie. Ceea ce face Gheorghe Crăciun este extraordinar, dar iată că alţii deja consumă de câţiva ani buni... şi nu e vorba de literatură de consum, pentru că în spatele lui stă o muzică de foarte bună calitate...

Concluzionez: să dăm şansă şi romanului mai puţin ortodox, chiar comercial, tocmai ca să poată susţine romanele „scrise cu limba”.

Virgil Podoabă: Cred că e vorba de două discuţii aici, după părerea mea. Ce am de spus se leagă de discursul lui Vădan, care a dus într-o anume extremitate una dintre aceste discuţii. Eu cred că există două feluri de literatură. Noi discutăm simultan, gândindu-ne de fapt numai la una.

Există o literatură care se scrie cu faţa spre public, spre consumator, care-i manevrată, ca telenovelele, de consumator, de cititor, de editor. Literatura care se vrea vândută. Este o bătălie... cam în partea asta se buluceşte lumea. N-am nimic împotriva acestui gen de literatură, care se rezumă până la urmă la vandabilitate. Scriitorii trebuie să devină un fel de fabricatori de produse de consum. Aşa cum unele emisiuni au rating, şi ei trebuie să aibă rating la cumpărători. Bun, între ei pot să fie unii care scriu lucruri foarte bune, dar asta este o categorie care intră în zona capitalismului literar. Dar mai există încă o literatură, pe care o ştim cu toţii, care e scrisă cu faţa la sine şi la marii predecesori şi la prezent, într-o măsură ce nu poate fi evitată de nici un scriitor, şi care se confruntă cu tot ce s-a scris până la el în literatura naţiei lui, în literatura lumii, şi care nu poate să se lase ghidat de această idee de vandabilitate. Acest gen de creator ajunge la performanţe cu atât mai mari cu cât sapă mai mult în punctul unde se află el, în raporturile pe care le stabileşte el. Aceştia sunt marii scriitori.

Aşadar, de-o parte e vorba de succes, de valoarea de piaţă, economică, dincoace e vorba de valoare pur şi simplu. Rareori se întâlnesc – fiindcă sunt cazuri, dar destul de rare – în una şi aceeaşi operă, care să fie şi vandabilă şi să şi reziste alături de Dante şi mai ştiu eu de cine, Flaubert sau chiar Preda.

Problema – trebuie s-o apere şi pe asta cineva – nu este atât a ălora vandabili, ăia vor fi vandabili, dom’le, pentru că sunt fabricatori şi fabricatorul asta face, produce marfă şi o vinde, scrie cum i se cere – e plin de dinăştia, dacă te duci în Occident cele mai multe cărţi de literatură sunt din zona asta. Bun, dar marea problemă, continuu eu să cred, este a celorlalţi, pentru că trebuie să se gândească cineva şi la ei, să le găsească o strategie şi să-i ajute să supravieţuiască.

Daniel Vighi: Agentul literar, care la noi nu există.

Virgil Podoabă: Nu, uite, cartea lui Crăciun, de exemplu, care e un exemplu recent... la un moment dat el se şi lăuda că e pe o temă la modă, dar el a tratat erotismul în adevărul lui, ceilalţi îl tratează aşa cum vrea rating-ul, ca să spun aşa, deci cum doresc să audă... Sigur că Sandu Muşina va spune imediat că nu-i aşa...

Alexandru Muşina: Nu sunt de acord. Nu sunt de acord cu această distincţie dintr-un motiv foarte simplu: pentru că în istoria literaturii universale, de la Rabelais, Cervantes, până la Dostoievki, scriau săracii pentru piaţă, ca să vândă. Că, după aceea, nouă ne-au plăcut foarte mult şi se vând în continuare – atenţie! –, este o altă poveste. Eu cred că literatura care era scrisă pentru autor, ca să facă o rememorare a predecesorilor, nici măcar nu se mai citeşte, mai rezistă prin istoriile literare. Există o literatură care a apărut din Renaştere începând, dar asta pe noi nu ne interesează.

Vreau să discut despre proza română contemporană, că de fapt asta este problema noastră. Sunt trei nivele. Am să fiu foarte expeditiv la primele două, ca să ajung la cel de-al treilea nivel, care mi se pare cel mai semnificativ. Dacă în ’90-’92 la radio nouăzeci la sută din melodii erau străine şi zece la sută româneşti, iar acum şaptezece-optzeci la sută sunt melodii româneşti şi douăzeci-treizeci la sută sunt străine, acelaşi fenomen se va produce şi în cazul beletristicii. Deci, în câţiva ani o să fie cel puţin 50% romane româneşti şi 50% romane traduse. Acum proporţia este 90% romane traduse, 10% romane româneşti.

Dacă pornim de la această premisă, realmente optimistă şi, cred eu, realistă, apar cele trei probleme care sunt la trei nivele diferite.

În primul rând este distribuţia pe care a adus-o în discuţie Vădan. Atâta timp cât nu există o reţea naţională de distribuţie şi cât fiecare editor mai mare sau mai mic trebuie să tot refacă şi să-şi ţină la zi reţeaua, o bună parte din bani, din resurse, din energie şi din timp se consumă pentru a încerca mereu să reînnoade această legătură cu publicul potenţial. Paradoxul este că – şi am discutat aseară cu Gheorghe Crăciun – cei care investesc în literatura foarte tânără nu investesc neapărat pentru piaţa românească, ci în speranţa că vor reuşi să exporte doi sau trei dintre aceşti scriitori, ceea ce deja este o capcană şi anume ideea că noi scriem în măsura în care vom fi traduşi ca să avem succes în afară şi aşa mai departe. Mi se pare o perspectivă greşită, pentru că nu poţi să produci decât o anume literatură limitată şi cumva handicapată din start pe principul lohn-ului. Foarte multe din cărţile scrise de tineri sunt pe principiul producţie de lohn şi anume: marca este din afară, modelul este din afară, materialul poate fi din afară sau din interior şi producătorul este de aici. Deci, asta reprezintă o bună parte din literatura celor care scriu acum, pentru că scriu cu gândul direct la export, ceea ce este funciarmente greşit şi riscul este ca piaţa românească să nu reacţioneze la acest tip de literatură.

Mai mult, în discuţiile despre literatura română tot timpul apare această marotă a românilor, care era şi pe vremea lui Ceauşescu şi din cauza căreia a suferit şi Marin Preda, şi anume: ce părere au străinii despre noi, cum ne văd ei? Încercăm să ne vedem cum ne-ar vedea ei. Pe mine nu mă interesează asta nici ca scriitor, dar nici ca editor. Vă spun şi de ce. Pentru că literatura română va avea impact în măsura în care rezolvă două probleme care pot fi văzute ca aceeaşi, dar sunt totuşi distincte – şi aicea cred că există două tipuri de literatură –, ale românilor de astăzi, ale cititorilor de astăzi. Pentru că fiecare dintre noi avem nevoie de un anume tip de literatură.

Fac o paranteză. Ipocrizia (şi nevroza) scriitorului român este următoarea: pornind de la ideea lui Virgil Podoabă, că el scrie raportându-se la tradiţie, la istoria literaturii române, la universal ş.a.m.d. – el nu citeşte tipul de cărţi pe care-l scrie. Adică, scrie un anume tip de cărţi, vrea ca publicul să-l înţeleagă, dar el nu citeşte tipul respectiv de cărţi. Aici este ipocrizia şi autoiluzionarea multor scriitori români.

Există două probleme ale noastre. Şi anume, prima: în ce măsură existăm/ suntem – şi atunci trebuie să ne vedem rădăcinile, tradiţia, de unde venim, faptul că eu nu pot să fac o literatură spunând că nu mă interesează ce s-a întâmplat înainte de ’89, dar toţi venim dinainte de ’89. Or, cât timp acea lume extraordinară din punct de vedere romanesc (este cea mai spectaculoasă, mai crudă şi mai impresionantă epocă din istoria modernă a României, s-au întâmplat lucruri teribile acolo, lucruri pe care nu le prea vedem în literatură, pentru că, în virtutea inerţiei, cei care au scris sub cenzură o duc înainte, că n-ai cum să te schimbi la o anumită vârstă, iar pentru cei tineri este o zonă de total dezinteres, pentru că este o lume stupidă, care nu mai interesează) cât timp, aşadar, nu se recuperează prin literatură, societatea românească rămâne bolnavă. Şi aici intervine ideea, dacă vreţi, politică şi chiar ideologică: eu cred că literatura trebuie să aibă idei, să aibă o ideologie. Dacă noi tot spunem că securiştii erau răi, comuniştii erau perfizi... astea sunt vorbe. Cât timp nu există o literatură în care ei să fie prezentaţi ca nişte monştri, imaginarul colectiv va fi dominat de cea în care sunt prezentaţi ca nişte persoane cu probleme intelectuale, ca la Buzura şi la ceilalţi, la D. R. Popescu. De ce ne mai mirăm că omul votează tot cu activiştii cu probleme, cu aer intelectual, din moment ce în literatură şi-n imaginarul colectiv nu există o prezentare adevărată (cu ghilimele dacă vreţi sau nu), dar autentică, puternică a monstruozităţii celor care au condus societatea până în 1989 şi după aceea. Asta e o problemă care transcende literatura, dar este o problemă a literaturii române.

Cealaltă este legată de cum trăim, se referă la literatura de consum şi la ceea ce se întâmplă astăzi. Aici Gheorghe Crăciun are dreptate. Mizerabilismul de unde vine? Şi-n proză, şi-n film? Nu este ceea ce vedem noi din lumea noastră, ci cum o văd străinii. Cu aurolaci, cu drogaţi, cu câini, cu mizerii ş.a.m.d. Păi, ce literatură vrei să faci, când tu însuţi scrii despre societatea ta, făcând literatură de consum, ca şi cum ai fi un vizitator în această societate? Deci, oamenii ăştia n-au suflet, în toată literatura asta mizerabilistă, n-au părinţi sau părinţii sunt zero, nu sunt legaţi de fire umane, imediate de cei din jur, ei îşi trăiesc într-un mod exterior şi spectaculos mizeria. Eu cred că este o problemă a felului în care se gândesc pe sine scriitorii români şi în care îşi gândesc relaţia cu publicul. Şi cred – al doilea lucru care trebuie pus aici în discuţie – că, înainte să ne raportăm la ceea ce s-a întâmplat (e bine să ne raportăm la tradiţia romanescă de ultimă oră), este să reînnodăm tradiţia cu literatura română de până în 1948. Toate temele din literatura de ultimă oră a tinerilor, mizerabilismul, totul, sexualitatea, erau în literatura scrisă de până la 1948. Mi-amintesc că într-un roman al unei scriitoare, de data asta, erau toate temele: era una care murea de drog în ’40-’41, era lesbiană, fusese violată de tatăl ei – tot ce vreţi. Deci, în literatura română avem o tradiţie de scriitură şi de fineţe a relaţiilor interumane specific româneşti; totuşi, aceste relaţii trebuiau să fie explorate.

Problema scriitorului român este următoarea: să-şi respecte publicul, dar acest respect al publicului presupune ca el să considere că publicul este la nivelul lui, cititorii adică nu-i sunt inferiori, nu-i priveşte ca străinul pe români. Ăsta este un lucru. Şi doi: lipsa de multe ori de cultură şi de anvergură a scriitorului român. Asta nu se poate rezolva la comun.

Eu, ca editor, sunt într-o relaţie nevrotică cu scriitorul român pentru că scriitorul român este nevrotic, el este geniu, nu poţi să-i schimbi titlul, nu poţi să-i schimbi finalul romanului, nu poţi să-i cer să rescrie. Ultima mea experienţă este cu un autor foarte bun pe care-l aveam sub contract de doi ani de zile, a venit la mine, i-am zis să schimbe finalul cărţii şi să mai taie ceva de acolo, mi-a explicat că el m-a testat cum citesc eu cartea respectivă, deci n-a venit să-mi ceară părerea, ci să vadă dacă ştiu să citesc, i-am spus: „Du-te, dom’le, la Editura Polirom”, în trei săptămâni a apărut acolo şi cartea a avut cronici în care reproşau exact lucrurile pe care puteam să le rezolvăm noi în editură. Cred că asta este problema.

Problema este că cititorul român este mult mai inteligent decât îl cred şi editorii, şi autorii români. El n-are nevoie de literatură românească.

Andrei Bodiu: Eu cred că situaţia nu-i chiar aşa dramatică precum o prezintă Muşina, dar problema e următoarea, apropo de experimentul de care pomenea Daniel Vighi: la Facultatea de Litere din Braşov avem un masterat de scriere creatoare şi traducere literară şi, ca urmare a acestui masterat, apropo de proză română contemporană şi de cei tineri, am scos anul trecut o antologie cu 26 de autori, dacă îi ţin bine minte la număr, din care deja Dan Ţăranu, a publicat la Polirom un roman, Al patrulea element, urmează ca acum în toamnă Ştefania Mihalache să apară cu un roman la Paralela 45, Adriana Bărbat iarăşi cu un roman la Paralela 45, Ina Crudu la Aula. Vă daţi seama: este absolut remarcabil, cred eu, dacă dintr-un nucleu de douăzeci şi ceva de autori într-un an apar şapte romane... Nu se întâmplă ca în alte situaţii în care s-a scos o antologie şi respectivii s-au pierdut, ci, din contră, au şansa... Bine-nţeles, nu ştim câţi dintre ei vor rămâne, însă, să reuşeşti să-ţi publici prima carte la 24-25 de ani, faţă de generaţia noastră, este fascinant. Eu mi-am publicat prima carte în ’94, când aveam 29 de ani. Şi am avut noroc că a venit Revo­luţia, că altfel nu publicam niciodată.

Alexandru Muşina: Vreau să spun un singur lucru, apropo de ce zicea Gheorghe Crăciun, tot în calitate de editor şi de cititor, apropo de faptul că fetele, domnişoarele par că le iau faţa puţin băieţilor, nu? Cred că există o explicaţie aici. În lumea comunistă, cel care a fost distrus şi delegitimat şi desfiinţat ca persoană a fost bărbatul. Femeia s-a mai strecurat. Cele care scriu, scriitoarele, sunt două-trei mizerabiliste, dar celelalte au feminitate şi nuanţa şi demnitatea de a fi femeie. În timp ce băieţii, ca să fii bărbat nu e suficient să-ţi arăţi organul şi să-ţi povesteşti aventurile erotice, asta înseamnă ceva mai mult. E uşor, deci, să fii golan, e mai greu să fii bărbat. Asta este problema prozei scrise de băieţi.

Daniel Vighi: Aş nuanţa un pic, că tot am vrut să intervin. N-am sentimentul că generaţia tânără scrie acuma din perspectiva sau oarecum având în vedere ideea unui vizitator care vine la noi şi vede. Ei tocmai datorită faptului că n-au suficientă cultură prozastică, mi se pare că preiau formula asta... Ei se pliază pe-un tip de real pe care vor să-l recupereze.

Alexandru Muşina: Vor să facă un fel de concurenţă neloială jurnalisticii. Aici e problema. Scriitorul trebuie să fie puţin peste, să înţeleagă lucrurile, să mi le spună. Nu citesc un roman ca să aflu ce pot afla din ziare şi din reviste.

Andrei Bodiu: Problema cu băieţii de cartier e că şi ăia-s de import.

Daniel Vighi: Da, bun e-adevărat, este de import, dar totu-i de import şi totul se autohtonizează într-un fel. Ei sunt de import, dar sunt şi din cartierele astea de la noi.

Alexandru Muşina: Eu, pornind de la ideea că e nevoie de o literatură a tinerilor furioşi, am discutat şi i-am dat chiar temă unui tânăr care scria ca Marquez, super-sofisticat şi aşa mai departe. După un timp, prozatorul respectiv a venit la editură, mi-a predat romanul şi a apărut romanul Pizdeţ al lui Alexandru Vakulovski. A avut succes, după care s-a certat cu editorul – de ce? Pentru că nu puteam colabora, el voia să publice tot ce scria. S-a dus la o altă editură, a scris o carte care reia toate temele, tot discursul, nesfârşit, de trei ori mai mare decât Pizdeţ, a găsit un titlu foarte bun, dar rămâne această problemă. Sunt tânăr furios, am o anumită perspectivă, dar ce fac după? Pot să scriu un prim roman, care să pară un roman cult al generaţiei, dar după aceea ce fac? Dau un exemplu, primul roman al lui Scott Fitzgerald, Cei frumoşi şi blestemaţi, a fost un best-seller, dar, dacă rămânea numai la el, nu mai exista Fitzgerald. Deci, problema este să scrii şi un al doilea roman, în care să arăţi c-ai înţeles ceva din toată povestea.

A consemnat Mircea PRICĂJAN

Fotografii de Alexandru SERES