Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Andrei BODIU

Romanul veşnic tînăr

La unul dintre colocviile revistei „Familia”, cred că a fost cel din 2002, am afirmat că se întrevede un puternic reviriment al romanului românesc. Iată că evoluţia pieţei editoriale mi-a dat dreptate. Mai ales acest 2004 se anunţă un an deosebit pentru proza românească, în special pentru roman. Ce anume a contribuit la această înflorire a romanului nostru? Trăim un moment de înflorire al romanului românesc? Este, pe de altă parte, şi un moment de calitate pentru romanul nostru?

Criticii literari dar şi publicul cititor s-a îndreptat, de-a lungul întregului deceniu trecut spre literatura memorialistică şi către eseu. Exista o „foame” de document şi documentar care a făcut ca cele mai comentate şi, posibil, mai vîndute cărţi româneşti să fie jurnalele şi memoriiile, în primul rînd cele care povesteau cruda experienţă a comunismului. Jurnalul fericirii, al lui Nicolae Steinhardt este, de exemplu, o carte care s-a publicat în ediţii succesive şi care s-a vîndut,cred, în zeci de mii de exemplare. Tot în tiraje majore s-au vîndut, cred, cărţile autorilor mai mult sau mai puţin interzişi în timpul comunismului: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Probabil că şi acum cărţile de care vorbesc se vînd într-un ritm normal, ca şi cărţile clasicilor. Nu mai există însă un boom al cărţilor despre care scriu. Sau nu mai sînt acestea cărţile centrale ale pieţei cărţii.

Cum s-a revigorat interesul pentru roman? Cred că sînt mai mulţi factori importanţi aici. În primul rînd piaţa cărţii tinde să se normalizeze. Înţeleg prin normalizare o revigorare a ficţiunii, mai ales a romanului. Tîrîş-grăpiş societatea românească se îndreaptă spre matcă, adică spre lumea europeană căreia cultural îi aparţine iar revigorarea ficţiunii, a romanului ţine, după mine, de această normalitate. S-ar putea chiar ca normalitatea să fi fost chiar forţată puţin de personajul numărul unu al culturii româneşti scrise, care a devenit editorul. De viziunea editorilor români, a unor editori români, leg această revenire a romanului românesc în prim-plan.

Istoria editorială românească a cunoscut, în anul 2004, un fenomen fără precedent. El a fost generat de editura Polirom care a  publicat cu ocazia tîrgului Bookarest, şapte prozatori tineri: Ioana Baetica, T.O. Bobe, Cosmin Manolache, Adrian Schiop, Radu Pavel Gheo, Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici. Inegale ca valoare, cărţile au avut un efect pe care nu ştiu dacă l-a scontat nici măcar maestrul din umbră al strategiei, Silviu Lupescu. Efectul ar merita cercetat şi măsurat cu armele sociologiei literare. Mai întîi să observăm că tinerii prozatori au fost propuşi pieţei literare cu o vigoare fără precedent, cu surle şi trîmbiţe, după toate regulile de promovare occidentală. Nu ştiu cîte resurse a pus în mişcare Polirom dar cert este că  profesionalismul promovării nu a adus doar în prim-plan nişte nume. Cum spuneam, aleşii sînt inegali, cărţile, unele dintre ele, sînt de calibru redus. Efectul, ca să revenim la el, a fost, după părerea mea, cel al bulgărelui de zăpadă. Acţiunea editorială a readus în prim-plan interesul pentru proza românească al, în primul rînd, editorilor. Paradoxal, chiar dacă tinerii au vrut să se separe de bătrînii literaturii, iniţativa editurii Polirom a făcut bine tuturor. Acţiunea Poliromului, plasată în timpul tîrgului de carte Bookarest, a avut o excelentă forţă de impact. Ea a fost, cred, cea mai vizibilă.

Pe de altă parte însă, o altă acţiune editorială care a contribuit la readucerea romanului românesc în prim-planul vieţii culturale româneşti este cea pe care a realizat-o editura Humanitas pentru promovarea romanului lui Gheorghe Crăciun, Pupa Russa. Turneul de lecturi al autorului, însoţit de un muzician valoros, Mircea Tiberian, a fost o excelentă formă de promovare a romanului. Un alt exemplu pe măsură este strategia de promovare a cărţilor pe care o pune în aplicare editura Compania. Nu am insistat asupra modelului Compania, pentru că, deşi e editura la care a apărut unul dintre romanele foarte bine cotate după Revoluţie, Simion Liftnicul de Petru Cimpoeşu, editura nu a mai scos în faţă nici un autor de roman. Aş adăuga că e foarte probabil ca una dintre editurile care şi-au făcut un nume şi-un renume din publicarea literaturii române contemporane, Paralela 45, să investească mai mult şi pentru promovarea romanelor româneşti contemporane.

Să observăm că ofensiva romanescă a lui 2004 este, în primul rînd un semnal al editorilor. Să observăm apoi că fără promovare un roman, oricît de bun, are puţine şanse să răzbată la public. Să mai constatăm că Polirom, Humanitas sau Compania au dat un semnal clar că editurile româneşti interesate de beletristică se occidentalizează. Probabil că cine va face ca ele va cîştiga, cine nu, va trebui să descopere „nişa” de piaţă pe care să evolueze, forma prin care să se menţină în competiţie. Numărul numelor care se vînd prin ele însele se va reduce continuu. Astfel, campania de promovare devine principalul mod de a vinde un roman.

Şi cu valoarea cărţii cum rămîne? m-ar întreba scepticii. Rămîne cum am vorbit, cum zis-a poetul . Adică un roman se va vinde cu atît mai mult cu cît va fi mai bun. Şi mai bine mediatizat, bineîneţeles. (Să ne amintim doar că romanul a fost şi a rămas o specie prin excelenţă populară) Romanele proaste şi bine mediatizate merg, precum ulciorul, o singură dată la apă. La a doua carte deja, lucrurile se cern şi autorul mai este agreat doar dacă scrie foarte bine sau are succes. Aceasta este, probabil, tactica oricărei edituri care investeşte enorm în promovare. Cred că a trecut timpul cînd editura lăsa mediatizarea cărţii tot pe seama scriitorului. Circuitul romanului devine, astăzi, o ecuaţie din care fac parte : editorul, scriitorul, cartea, mass media şi publicul.

Şi, dacă tot se pune problema valorii, criticul literar, ce păzeşte?