Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Nicolae BÂRNA

Din nou, câte ceva despre

romanul de azi

Nu se poate spune că nu s-a discutat destul de mult, în ultimii ani, în diferite foruri şi cu diferite prilejuri (anchete publicistice, mese rotunde sau sesiuni de comunicări, s-au ţinut chiar şi câteva colocvii de amploare, cu exact această temă, ca să nu mai vorbim de aportul publicisticii curente, din periodicele culturale, sau de volumele de critică, teorie şi istorie literară, deloc puţine şi deloc neglijabile, în care chestiunea a fost abordată substanţial), despre proza actuală – cu o focalizare specială asupra romanului, bineînţeles.

Fireşte că dezbaterea rămâne deschisă, că nu s-a soldat cu concluzii universal împărtăşite, că nu a produs un consens fără fisură. Era imposibil, şi nici n-ar fi fost bine. Domeniul rămâne deschis interpretărilor, evaluărilor, controverselor. Câteva caracteristici, câteva linii de evoluţie incontestabile sau, oricum, general acceptabile au fost depistate şi semnalate. Redeschiderea discuţiei e binevenită în orice moment, asta dacă s-ar putea spune vreodată că discuţia s-a încheiat.

În ce mă priveşte, nu-mi rămâne, la o nouă abordare a subiectului, decât să reiau lucruri deja spuse nu de mult, încercând să le regrupez într-o panoramare rapidă, renunţând pe cât posibil, la tentaţia analitică.

Cred că nu e de prisos să reamintesc că, după ce am fost martori, în primii ani nouăzeci, la o domnie temporară a non-ficţionalului – explicabilă prin contextul istoric: dispariţia dictaturii şi garantarea libertăţii de exprimare etc. –, am putut constata cum, de prin 1994-1995, după un moment de descumpănire determinat fără îndoială de pierderea funcţiilor supra-adăugate pe care le dobândise în vremea regimului comunist şi de necesitatea redefinirii strategiilor de scriitură, proza beletristică îşi reia treptat, însă rapid şi neşovăitor, locul, ca să zicem aşa, „normal“.

Ce înseamnă astăzi – respectiv în acest ultim deceniu – „locul normal“ al prozei literare scrise şi publicate în chiar aceşti ani ? Bineînţeles că nu acelaşi lucru ca înainte de decembrie 1989. Sub raportul impactului, al răsunetului în rândul publicului – evaluate după criterii sociologice şi cu instrumente statistice –, importanţa prozei ne apare ca mult diminuată faţă de ceea ce fusese „înainte“. Situaţia nu este însă deloc aberantă, ea decurge şi face parte din „normalizare“: acesta, cel de astăzi, este locul normal al beletristicii de actualitate într-o ţară democratică, fie că ne place ori nu ne place treaba aceasta.

Dar, dacă asta este situaţia, nu afirmăm, oare, absurdităţi atunci când semnalăm şi salutăm cu bucurie revigorarea prozei actuale? Nu repetăm, oarecumva, gestul oportunist al celor care admirau hainele noi ale împăratului, în binecunoscutul basm, în vreme ce împăratul era gol-goluţ ? Se scriu şi se publică nu puţine cărţi bune, asta e adevărat, dar tirajele sunt minuscule, iar interesul publicului pentru lectura literară a scăzut spectaculos. Şi-atunci ?

Sigur că nu putem să ne facem că nu ştim că „împăratul este gol“ (adică: tirajele minuscule, publicul interesat – la fel, puţin numeros…). Asta face însă obiectul unei alte discuţii posibile ( o discuţie mai amplă, dar şi mai „specializată“, după cum privim lucrurile), discuţie care a fost şi ea, de altfel iniţiată şi întreţinută în anii din urmă. Şi cred că nu dăm dovadă nici de cinism, nici de inconştienţă, dacă, pur şi simplu, ne vedem de treabă, încercând să examinăm starea actuală a prozei, respectiv a speciei „forte“ a acesteia, romanul. Operaţie, cred, oportună şi necesară, pentru că – la nivelul parcurgerii textelor, punând în paranteză chestiunea circulaţiei şi ecoului lor – imaginea de ansamblu este totuşi una de vigoare, de evoluţie rapidă şi multiformă.

Eliberată de rolul ei de supapă antitotalitară, dar şi de aşa-zisa hiperestetizare intelectualist-cărturărească pe care era oarecum „silită“ s-o adopte, ca mecanism de auto-protecţie, în vremea dictaturii şi a cenzurii, proza literară şi-a redefinit şi şi-a accentuat, pe coordonate noi, aderenţa la „viaţă“, deschiderea către „extra-text“. S-a putut constata o vădită re-apropiere de „conţinuturi“, creşterea importanţei acordate „referinţei“.

S-au configurat şi afirmat formule noi, unele dintre ele – afectat simple, altele – hipersofisticate. Romanul, specie prin definiţie „elastică“, şi-a confirmat şi în împrejurările recente de la noi proverbiala elasticitate.

Amplificarea deschiderii către „viaţă“, incontestabilă, nu s-a însoţit, contrar oricăror aparenţe, cu o abandonare a „meseriei“, a rafinamentului scriiturii şi construcţiei. Acestea din urmă sunt însă promovate în modalităţi tehnice de o mare diversitate, şi, poate, cu mai puţină ostentaţie „tehnicistă“ decât se obişnuia până mai ieri.

Diversitatea şi dinamismul, „fluiditatea“ formulelor şi canoanelor mi se pare de altfel caracteristică pentru producţia romanescă din perioada recentă. Sigur, s-ar putea conchide că situaţia ilustrează de minune teza postmodernistă a revizitărilor, reluărilor şi reiterărilor perpetue, de acum încolo, până la sfârşitul timpurilor. E foarte posibil să fie aşa, totuşi, acum, m-aş abţine de la situarea discuţiei în perspective teoretico-filozofice mai ample şi m-aş restrânge la domeniul mai restrâns – şi presupus mai „verificabil“ – al observării şi semnalării.

Nu mi se pare lucru de mirare că, pentru a obţine „noutatea“, nu puţini scriitori reînnoadă – probabil că uneori în chip deliberat, dar de multe ori „spontan“ – cu ceea ce era uzual nu ieri, ci…alaltăieri, şi părea, cu nu multă vreme în urmă, să fi devenit deja desuet. Bineînţeles că astfel de resuscitări sau recuperări de formule prozastice nu sunt „naive“, ci sunt înfăptuite cum grano salis. Legitimitatea şi viabilitatea în noul context le este asigurată prin aplicarea unei „pedale“ ironice, sau prin distanţarea decurgând din persistenţa rafinamentului – iată că remanent şi, probabil, de-acum înainte, indelebil – „moştenit“, cu sau fără voie, din etapa imediat anterioară, puternic „tehnicistă“, aceea, pasionată de teorie şi de performanţe „textualiste“.

Oricum am lua-o, cred că putem vorbi, astăzi, de emergenţa unui „nou“ realism, a unui „nou“ expresionism, ba chiar şi a unui „nou“ naturalism. Unii tineri scriitori „redescoperă“ minimalismul, ori refac, pe cont propriu – iar nu prin imitaţie livrescă – demersul „tinerilor furioşi“ britanici din anii cinzeci (formule ale căror tentative anterioare de a se impune în literatura noastră fuseseră blocate de controlul oficialităţii, care nu le vedea cu ochi buni, dat fiind că aşa-zis „pesimiste”, deci, nu-i aşa, „demobilizatoare“ pentru masele de oameni ai muncii, de constructori entuziaşti ai „socialismului“, care nu aveau nevoie de astfel de literatură, care să investigheze marasmul experienţei private şi intime într-un context social frustrant). Unii foarte tineri prozatori au apucat-o pe urmele unor Jack Kerouac sau Leonard Cohen, de pildă, şi asta nu neapărat prin vulgară „imitaţie“, ci, mai degrabă, dată fiind omologia unor experienţe existenţiale. Cu, ce-i drept, o „întârziere“ de câteva decenii, explicabilă dată fiind blocarea pe care regimul totalitar a impus-o nu numai la nivelul libertăţii de exprimare, dar şi, direct, la nivelul diversităţii experienţei de viaţă. Se constată, la nivelul acestor noi evoluţii, o netă reticenţă atât faţă de literatura de „redempţiune“ socială, suspectabilă de a fi consolatoare (asta – din reacţie faţă de literatura „de comandă“, de sub regimul totalitar), cât şi faţă de extremismul „tehnicist“, radical-textualist, perceput ca evazionist (faţă cu somaţiile nefaste sau ca­tas­trofale ale existenţialului). În general, la ordinea zilei pare să fie refuzul oricăror conformisme (atitudine ce e pândită, evident, de pericolul propriului ei conformism).

Totuşi, se observă, în acelaşi timp, o foarte clară tendinţă a literarului de a-şi păstra specificul (în condiţiile concurenţei agresive exercitate de jurnalistică, de para-literatură, de divertismentul mediatic etc.), şi toate aceste noi direcţii – din care unele sunt (aparente) „întoarceri“ la formule ceva mai vechi – se manifestă, inevitabil, cu recurs la cuceririle, în materie de rafinament tehnic ( şi nu numai „tehnic“) al direcţiilor novatoare din perioadele imediat anterioare. Autentismul, minimalismul şi „noul realism“ sunt, de fapt, îmbinate cu experimentalismul. „Ruptura“ faţă de optzecism ( în fond, şi el „autentist“ şi aplecat spre „observarea cotidianului“) nu e, la urma urmei, chiar atât de radicală pe cât se pretinde.

Postmodernismul, cel mult discutat şi în fel şi chip definit – şi în care, se pare, suntem definitiv, ori măcar până una-alta, instalaţi, ori, cine ştie, poate doar „vrem“ să ne simţim ori să ne proclamăm instalaţi !… – , privilegiază revizitările şi  reiterările (amendate), aşa că mai toate aceste „redescoperiri“ sau „întoarceri“ pot fi regrupate sub o „umbrelă“ teoretică prestigioasă.

Tot postmodernismul favorizează, între altele, cultivarea paroxistică a carnavalescului, fabulosului, ludicului, apocalipticului, fantasmagoricului, grotescului, „neverosimilului“ şi catastrofalului, operează – în chip polemic, faţă cu „coduri“ rigidizat-conservatoare – cu hiperbolizarea „măruntului“ ori cu bagatelizarea „măreţului“ şi a „importantului“, recurge substanţial la deriziunea tragică ori la tragismul derizoriu. Printr-un apel subs­tanţial la astfel de ingrediente ori registre, s-a înfiripat şi la noi, în acest ultim deceniu şi jumătate, şi chiar a înregistrat un moment de oarecare strălucire, „marele“ roman postmodernist apocaliptic, eshatologic, milenarist, clădit prin recurs la motivele ori „miturile“ enigmei, conspiraţiei oculte, catastrofei etc., roman „pynchonian“, cu obiective ambiţioase, vizând în fond sondarea rosturilor ultime ale existentului şi propunând o revelaţie majoră, un fel de „mântuire“ literară.

Tocmai am semnalat refuzul literaturii aşa-zis „redemptive“, aşa că va părea că mă contrazic afirmând (ceea ce şi fac, iată) că unul din cele mai viguroase şi coerente filoane – o adevărată „direcţie“, dacă vrem – în proza ultimilor zece ani trimite la un fel de „mântuire“. Şi totuşi…aşa este !

Câteva din cele mai remarcabile apariţii prin care s-a vădit acest gen de roman se cuvine să fie menţionate. Iată aşadar câteva titluri ilustrative, dintr-o listă fără îndoială deschisă: primele două volume – apărute până acum – ale ciclului de şapte romane promis de Daniel Bănulescu (respectiv Te pup în fund, Conducător iubit ! şi, mai ales, Cei şapte regi ai oraşului Bucureşti), Orbitor (două volume) de Mircea Cărtărescu, Hotel Europa, Pont des Arts şi Maramureş de Dumitru Ţepeneag, Trandafirul tăcerii depline de G. Cuşnarencu, Domnul clipei de Dan Stanca, De cîţi oameni e nevoie pentru sfîrşitul lumii de Gheorghe Iova, Povestea Marelui Brigand de Petru Cimpoeşu, Anotimpuri de trecere de Cătălin Ţîrlea, Saludos şi Sigma, de Alexandru Ecovoiu, Vestitorul, de Dan Perşa, Crima din magazinul „Harmonia Mundi“, de Hanibal Stănciulescu, Trup şi suflet. Romanul-basm de Liviu Ioan Stoiciu, Textele de la Monte Negro de Octavian Soviany (ş.a.m.d., lista rămânând fără îndoială deschisă).

Toate aceste cărţi propun – în chipuri şi în grade diferite, evident – apocalipse ori cosmogonii derizorii, eshatologii carnavalizate, succedanee de mântuire. Ele nu sunt reductibile la fantasticul „tradiţional”, nici la fabulosul „clasic“, nici la alegoricul propriu-zis (deşi insidii din toate acestea există). Nu sunt, în nici un fel, romane „realiste“, şi nici romane-parabolă „obişnuite“ nu sunt. Ţin, în grade diferite, de o formulă în care ambiguitatea şi veracitatea, incredibilul şi autenticul, simbolicul şi documentarul, visarea şi concreteţea frustă dialoghează neîntrerupt, cu rezultate seducătoare. Nu putem, încă, şti dacă ea s-a „epuizat“ sau dacă nu ne rezervă noi surprize îmbucurătoare.

Constat însă că, în pofida promisiunii de mai sus, cad pradă tentaţiei analitice. Mă voi strădui totuşi să continui să mi-o reprim, aşa după cum mă voi abţine de la recenzări, enumerări, catalogări şi clasificări ori clasamente explicite, procedări imposibil de urmat cu rezultate echilibrate într-un spaţiu tipografic rezonabil !

Analizată detaliat şi cu scrupulul nuanţelor, paleta tematică, estetică şi „tehnică“ a romanelor importante sau demne de oarecare atenţie apărute la noi în ultimii zece-cincisprezece ani apare ca fiind atât de diversă, încât trasarea unei „hărţi“ complete şi fidele a domeniului cere, fără îndoială, un spaţiu destul de amplu. Orice comprimare produce inevitabil distorsiuni, reclamă omisiuni nedrepte. Pornind de la peisajul existent şi valorizând preferenţial unele sau altele din diferitele lui zone, se pot obţine multiple crochiuri subiective, substanţial diferite…

La o ochire de ansamblu – adică nu la nivelul exhaustiv al „hărţii“ fidele, nici la cel lacunar al crochiurilor capricioase, ci, ca să zicem aşa, al schemei creionate „în linii mari“ – , lucrurile par să se prezinte într-un fel destul de „firesc“. Nu cine ştie ce original, asemănător cu se întâmplă, pare-se, mai pretutindeni în lume, la ora actuală, în materie de proză literară. Fiindcă se spune – asta nu (numai) la noi, ci (şi) pe alte meleaguri, mai „centrale“ decât ale noastre – că, dacă în epoca de glorie a modernismului, arta şi literatura urmăreau încă să „reorganizeze“ realul, să-l configureze „mai bine“ (!), prin reprezentări ideale, edifiante, acum, după presupusa „prăbuşire“ a modernismului, adică în postmodernitate, nu mai e oportună ori necesară „stăpânirea“ şi reordonarea realului, recunoscut şi acceptat ca inevitabil destructurat şi rezistent proiectelor meliorative sau redemptive. Acestea fiind zise – atenţie, aserţiunile nu trebuie luate ca un „ucaz“ in-discutabil, doar ca un model utilizabil! – , se constată, în postmodernitate, apariţia, pe de o parte, a unor opere care, alimentate de mişunul infinit al existentului, vădesc ambiţia globalităţii („marile“ romane postmoderne, de genul celor amintite ceva mai sus, care nu caută să „dea seama“ de realitate, ci să propună realităţi alternative, perpetuând în această formulă „rolul cognitiv specific“ al literaturii), şi, pe de altă parte, a unor scrieri de natură mai degrabă intimistă, în care nu scenariile apocaliptice globale ori cosmogoniile alternative sunt în centrul atenţiei, ci individul, sinele, subiectivitatea, trăirea, corporalitatea, dar şi „scriitura“ înseşi, procesul semnificării. Cu două mici observaţii – prima: că bipartiţia „globalizant“/ „intimist“ e reperabilă cu multă vreme înainte de „instaurarea“ postmodernismului; a doua: că între cele două categorii frontiera nu a fost şi nu este niciodată etanşă, existând „combinaţii“ surprinzătoare – , nu putem, desigur, decât să fim de acord că aşa stau lucrurile, „în linii mari“.

Şi cam la fel stau şi la noi, adică în proza noastră din ultimii, să zicem, zece ani. Ne aflăm, fără nici un fel de dubiu, „în rând cu lumea“. E interesant – şi surprinzător, deşi în fond perfect explicabil – că particularităţile prozei noastre „post-comuniste“, în raport cu dominantele prozei universale actuale, sunt mult mai puţin marcate şi mult mai puţin importante decât s-ar fi putut prevedea.

„Răfuiala“ (scripturală) cu nelegiuirile regimului totalitar s-a săvârşit cvasi-exclusiv în scrierile neficţionale, în memorialistică şi eseistică, ocurenţa tematicii respective în beletristica de ficţiune este surprinzător de rară (de ce? temă de reflecţie!). În orice caz, nu am avut, în anii aceştia, contrar a ceea ce s-ar fi putut presupune în 1990, un echivalent al „romanului politic“, al „obsedantului deceniu“, de ieri, consacrat demascării şi vituperării epocii ceauşiste. De ce? Probabil, între altele, tocmai pentru că libertatea de exprimare în formele de discurs specifice contestării politice a fost totală. Nu a mai fost „nevoie“, ca ieri, de o „învăluire“ – sau de un înveliş – literară a unui mesaj ce a putut fi exprimat deschis.

Observăm totuşi că mare parte din operele prozastice recente sunt, în chip marcat, „angajate“. Nu e vorba însă de o angajare îngust politico-ideologică ci de o angajare existenţială, „filozofică“, morală şi civică. Pe care scriitorii o afirmă rămânând foarte grijulii, totuşi, în ceea ce priveşte marcarea statutului literar al operelor lor.

Orice comparare a situaţiei actuale a romanului românesc la cea din anii de dinainte de 1989 nu se poate face decât examinând totul sub dublul raport al continuităţii şi rupturii. Constatarea care se impune e cea la care, de fapt, ne-am fi putut aştepta: nu se poate vorbi de o ruptură absolută, dar nici de o continuitate lină, fără hopuri. Noutăţile sunt sensibile şi frapante, pe toate planurile, evident.

Una dintre trăsăturile hotărât noi, pe lângă susmenţionata (şi fertila, după cum s-a văzut) tentaţie „pynchoniană“, ar fi acel autentism „de modă nouă“ (cu diferitele ale variante: minimalistă, neo-expresionistă, neo-naturalistă etc.), de care am mai vorbit. Observabil tot mai des în proza scurtă, dar şi pe tărâmul romanului, cultivând o „autenticitate“ şi o „directeţe“ fără hotare, repudiind (cel puţin în aparenţă, într-o primă instanţă)  ambiţiile generalizant-„ontologice“, acest experienţialism (afectat?) frust pare focalizat asupra individului ori a sferei „privatului“. Sub raport „tematic“, el privilegiază zone altădată neglijate ori evitate, se concentrează de pildă asupra unor detalii derizorii ori ultra-banale, bizare ori  semnificativ „nesemnificative“ ale vieţii de toate zilele, ori procedează (cu oarecare aplicaţiune uneori, cu o consecvenţă programatică) la bifarea unor (foste, până nu de mult) tabu-uri tematice, explorând intimitatea extremă, sexualitatea (cu toate avatarurile ei), dar şi sărăcia, delicvenţa, mediile aşa-zis „marginale“, lipsa de perspective de inserţie socială etc. Rezultă din toate acestea, o literatură sumbră, scrâşnită, tristă şi pesimistă, deseori tapajos revoltată („revoltată“ nu contra unui regim politic, ci împotriva stării lumii actuale…),  alteori resemnat-amuzată, persiflantă fără „miză“ explicită (de fapt, întemeiată pe un adevărat maximalism, dacă nu fundamentalism, moral, de regulă tăinuit din decenţă). „Deprimismul“ ori „decepţionismul“ din proza actuală – mai ales a autorilor mai tineri – e susţinut de o frondă difuz justiţiară, de un fel de mesianism al depresiei jubilative.

Şi-a făcu loc în chip tot mai substanţial, în scrierile prozatorilor „onorabili“ (adică, vreau să zic, nu al confecţionerilor de naraţiuni deliberat „para-literare“ şi „comerciale“, aceştia fiind de altfel mult, mult mai puţini decât ne-am fi putut aştepta: necesarul de „producţiuni“ în materie a fost satisfăcut mulţumitor din import, prin traduceri…), recursul – selectiv, dar nu neapărat „viclean“ – la reţetarul, ingredientele şi „trucurile“ romanului „popular“, de acţiune, aventuros ori sentimental etc. E de prisos să subliniez firescul procedării, în contextul actual. Valoarea estetică a rezultatelor diferă enorm, de la caz la caz, dar nu insist acum asupra chestiunii.

Coexistă aşadar, în proza noastră de azi – şi spunând „proză“, vizăm prioritar romanul –, „marele“ roman postmodernist, care nu caută să ofere o „explicare“ a lumii, ci oferă „modčle“ alternative ( romanul-parabolă din ultimii ani putând fi perceput ca o versiune mai „blândă“ şi relativ mai conservatoare a acestuia), cel intimist ori „autentist“, experienţialist, aplecat asupra intimităţii şi corporalităţii, dar şi cel aparţinător unui „nou“ realism, eventual altoit cu componente ale romanului de succes popular. Nu sunt acestea singurele „formule“, desigur, şi, de altfel, chiar între ele delimitarea e uneori anevoioasă, incertă ori negociabilă. Coexistenţa e mai mult ori mai puţin „paşnică“, în pofida eventualelor scăpărări polemice. Sumedenie de „cazuri particulare“, intermediare ori mixte, combină, în proporţii variabile (şi cu rezultate de asemenea variabile, sub raportul realizării), diversele „tendinţe“ la ordinea zilei. Unii scriitori de elită le adună pe toate, cu mare brio, într-o singură carte (cum au făcut-o, de pildă, Mircea Cărtărescu, în Orbitor, ori Gheorghe Crăciun , în Pupa russa, şi nu numai ei…).