Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

George ARION

Ziua şi noaptea devoratorilor de romane

Aşa s-a călit oţelul, Şoseaua Volokolamskului, Sub semnul lui Marte, Timur şi băieţii lui, Strada mezinului, Povestea unui om adevărat, Vasiok Trubaciov şi tovarăşii săi, Doi căpitani, Zoia şi Şura, Stiletul, Pe Donul liniştit, Torentul de fier, Cetatea albă, Generalul Dovator, Vitea Maleev la şcoală şi acasă, Tânăra gardă... Ce mai spun aceste titluri unui cititor care n-a împlinit cincizeci de ani? Nimic. Absolut nimic. Cine mai ştie de Gaidar, Kataev, Kaverin, Fadeev, Fedin, Bek, Polevoi, Nosov, Şolohov, Serafimovici? Aproape nimeni. Parcă nici n-ar fi existat. Romanele lor nu se mai găsesc prin biblioteci. Nu se vor mai reedita niciodată. Dintr-o întâmplare mai dai peste ele în vreun depozit de carte, mucegăite şi ronţăite de şoareci. Iar odinioară erau puse la loc de cinste şi citite cu fervoare de către copii şi adolescenţi, şi maturi. Ele prezentau eroi înzestraţi cu însuşiri ieşite din comun, nişte supermani ai socialismului, întotdeauna biruitori în faţa „bandelor” lui Mahno, Denikin şi Petliura, în faţa agresorilor hitleriştil. Pionieri, comsomolişti, comunişti nu pregetau să-şi jertfească viaţa pentru salvarea patriei lor. Erau modelele propuse de către o societate care avea trufia de a se crede cea mai bună societate din câte au existat pe Pământ. Au ajuns nişte fantoşe care bântuie doar memoria unora ca mine.

După astfel de tipare au început să apară romane ale scriitorilor români. Copii nereuşite ale unor cărţi care măcar erau scrise cu francheţe. Mitrea Cocor, Oţel şi pâine, Desfăşurarea, Setea, La cea mai înaltă tensiune, Bărăgan... Acţiunea lor se petrecea în uzine şi pe ogoare, ilustrând tema industrializării sau tema agriculturii, potrivit comandamentelor vremii. Capitaliştii şi moşierii reprezentau vechiul, înlăturat de forţa biruitoare a muncitorilor, proclamaţi de sloganuri noii stăpâni ai fabricilor, şi a ţăranilor intraţi în colectivă chipurile de bună voie şi nesiliţi de nimeni, renunţând la pământurile lor cu bucurie. Totul prezentat într-o manieră maniheistă, fără nuanţe – erau eroi buni şi eroi răi. Numai unii aveau dreptate, niciodată şi ceilalţi. Falsitatea unor astfel de cărţi era evidentă – chiar scrise de autori talentaţi nu convingeau pe nimeni. O falie se căscase între cititori şi scriitori.

A urmat, apoi, o schimbare. Au apărut romane în care se blamau unele fărădelegi ale cooperativizării, muncitorul din uzină nu mai era înfăţişat ca un ins dornic mereu să-şi depăşească norma, inte­lectualul de tip nou se confrunta cu dileme de tip vechi, adică dintotdeauna. A fost o perioadă în care abuzurile anilor ‘50 erau demascate, fie şi cu o jumătate de gură. Cititorii au primit  aceste scrieri cu speranţă, însă o epocă apusă era blamată, la comandă, în numele alteia, la fel de înfricoşătoare. În paginile romanelor din acea vreme nu se pomenea nimic de concentrarea puterii în mâinile unui clan, despre frică, suspiciune, teroare. Între realitatea contemporană şi modul în care se reflecta ea în literatură se crea din nou, treptat-treptat, o prăpastie.

Dar istoria noastră a luat din nou un alt curs şi s-a instaurat un alt climat, în care cuvântul, eliberat de ghilotina cenzurii, ar fi trebuit să cunoască o maximă înflorire. În parte, aşa a şi fost. În cărţi a început să se vorbească despre închisori în care au fost aruncaţi oameni fără vină, despre mutilarea sufletului omenesc, despre îndoctrinare, despre lipsa de libertate, despre dictatură. Desigur, nu trebuie uitată perioada respectivă, dar incriminarea ei seamănă uneori mai mult cu un rechizitoriu întocmit de către un procuror lipsit de talent literar. De aceea, cele mai emoţionante cărţi dedicate acelor vremuri sunt jurnalele, memoriile. Experienţele consemnate în ele n-au mai fost însă la fel de convingătoare transferate în planul ficţiunii. Iar pe măsură ce trecea timpul ne-am fi aşteptat să apară şi acele scrieri despre ceea ce trăim azi. Din păcate, ele întârzie să apară. Nimic zguduitor despre jertfa tinerilor din decembrie 1989, despre hoardele de mineri care au devastat Bucureştiul, despre polarizarea dramatică a societăţii în bogaţi şi săraci, despre terorismul care pândeşte pe toţi cetăţenii planetei. De aceea, mulţi cititorii caută răspunsuri la întrebările lor în alte literaturi. Literaturi care nu sunt opace la realitatea contemporană.

Se citesc romanele scriitorilor români de azi? Mă îndoiesc. Publicul cititor nu le mai caută cu înfrigurare, ca mai înainte, când se vindeau pe sub tejghea, la suprapreţ, şi se formau cozi la autografe la orice lansare a unei noutăţi. Degeaba însă se caută scuza în explozia pe care au cunoscut-o mass-media în aceşti ani. Apelez la statistici reci. Doar unul din zece români citeşte zilnic un cotidian. În Austria, ţară cu opt milioane locuitori, tirajul ziarelor atinge zilnic şapte milioane. Atunci de vină e televizorul. Fals. În România sunt 235 de televizoare la mia de locuitori – în Uniunea Europeană de trei ori mai multe. Calculatorul îi acaparează pe români? Alt neadevăr.  Doar 38 la sută dintre cei care locuiesc în mediul urban ştiu să folosească un calculator, iar în mediul rural procentul acestora scade la 11 la sută. Şase din zece români nici n-au de gând să se-apuce de învăţat în perioada următoare cum se lucrează cu un PC. Se duc oare la cinematograf? Nu. Dacă în 1996 erau 484 de săli, în 2001 acestea ajunseseră la 264. Avem 188 de spectatori la 1000 de locuitori – mergem de zece ori mai rar să vedem filme pe marele ecran decât cei din UE. Şi doar 11 la sută din populaţie navighează pe Internet şi doar sporadic.

Se citesc romanele scriitorilor străini? Situaţia pare să fie ceva mai bună. Însă nu cu mult mai bună – dovadă tirajele totuşi modice. De ce? Nu mai e timp? Arunci o privire în jur şi vezi o mulţime de oameni care pierd vremea. Cărţile sunt scumpe? Desigur, fără a-i blama însă pe editori fiindcă nu pun preţul corect. Dar 39 la sută dintre concetăţenii noştri susţin că veniturile lunare nu le ajung nici pentru strictul necesar, în vreme ce 40 la sută au bani doar pentru a-şi acoperi nevoile curente. Doar unul din zece români nu trebuie să se gândească la bani când cumpără ceva. Dar cei cuprinşi în această categorie îndeobşte nu citesc. Trăim într-o societate bolnavă din multe puncte de vedere. Şi totuşi, ea e mai apropiată de normalitate în condiţiile în care sunt mai multe oferte de a-ţi petrece timpul.

Urmăriţi Crimele din Midsomer? E un serial difuzat pe canalul Hallmark. Mărturisesc că eu mă uit la fiecare episod nu numai pentru intriga lui poliţistă. Îl urmăresc şi din altă pricină. Midsomer este o comună în Anglia. Satele care o compun au case din piatră, din bârne, din cărămizi. La noi astfel de construcţii ar fi socotite vile – desigur, ridicate cu mai mult gust decât al potentaţilor noştri. În fiecare locuinţă vezi televizoare, calculatoare, iar Internetul e la îndemâna tuturor. Pe străzi – pardon, uliţe – pavajul e fără gropi, canalizarea perfectă şi iluminatul a giorno. În fiecare sat sunt magazine aprovizionate din belşug cu produse de cea mai bună calitate, sunt magazine de bijuterii, de mobilă, de electronice. Există teatre şi săli de cinematograf şi librării în care se găsesc noutăţi ca la Londra. Nu lipsesc bibliotecile bine garnisite. Unele personaje sunt surprinse cufundate în lectură. E o lume de care suntem departe, aşezată în alte canoane, chiar dacă şi acolo bântuie criminali. Nu uitaţi – Midsomer e o comună!

De ce se citeşte atât de puţină proză românească? Oamenii de vârsta mea poate că nu i-au iertat pe scriitori – prea mulţi aşa-zişi directori de conştiinţe au făcut compromisuri. Cu ziariştii au fost mai clemenţi. Poate că de vină e şcoala care nu deschide copiilor, adolescenţilor, gustul pentru lectură. Poate că nici nu se ştie cum trebuie promovate cărţile şi autorii lor – vizibilitatea unui scriitor, rumoarea din jurul lui contează enorm. Sau poate că autorii români s-au izolat cu orgoliu de public şi nu le pasă de ce-l interesează. Se citesc între ei, se laudă între ei. Cei care odinioară erau cap de afiş nu mai scriu sau scriu neinteresant, cei mai tineri sunt cufundaţi cu deliciu în tot felul de experimente şocante. Şi prea puţin se comentează cu sinceritate fenomenul literar. Să ne întrebăm: câte volume rezistă la proba traducerii într-o altă limbă? Din nou un abis îi desparte pe cititori de autori. Un abis care n-a fost deloc prognozat. S-ar putea să mă înşel, situaţia poate fi cu totul alta şi-mi cer scuze pentru eventuala mea eroare şi deranjul pe care îl provoc, dar eu însumi m-am înstrăinat de romanul românesc contemporan, am ajuns un observator al lui de pe margine, deşi am fost şi am rămas, vorba lui Şerban Cioculescu, un mare mâncător de cărţi.

Se va citi, în continuare, mai mult? Posibil. Să nu uităm însă avertismentul amar dintr-un studiu publicat la Washington: România ocupă locul trei în lume în privinţa scăderii populaţiei. Dacă studiul se va adeveri, în 2050 vom fi cu 27 la sută mai puţini, adică doar 15,7 milioane. Dar dacă aceştia vor trăi civilizat şi demn, n-au cum să nu cunoască şi bucuria lecturii.

Băieţii mei au 12 şi 9 ani. Sunt împătimiţi după calculator – ar juca ziua şi noaptea Star Wars şi Age of Mythologie. Dar în urmă cu un an cel mai mare a uitat pentru câteva zile de calculator şi a citit Stăpânul inelelor pe nerăsuflate – aproape 2000 de pagini! Mai înainte savurase volumele din seria Harry Potter. Văzuse şi filmele după aceste extraordinar de bine vândute cărţi în toată lumea. În loc de Zoia şi Şura băieţii mei au norocul să îl admire pe Potter, să vorbească despre Legolas şi Sauron şi hobbiţi. Mi-aş dori să îi pasioneze la fel de mult cărţi semnate de un Ionescu sau Popescu. Un semn bun – au citit şi recitit Enciclopedia zmeilor a lui Mircea Cărtărescu. O scriere genială. La vârsta copiilor mei citisem cu mult mai mult decât ei. La vârsta lor habar n-aveam ce e acela un computer. Avantajul e categoric de partea lor şi a celor de-o vârstă cu ei. În primul rând, nu vor mai fi obligaţi să citească maculatură. Apropierea de cărţi le va fi însă altfel decât a mea, într-o lume care tinde spre globalizare în toate domeniile. De aceea nu cred că zilele şi nopţile devoratorilor de romane, inclusiv româneşti, vor lua sfârşit. E nevoie doar ca autorii români să scrie pasionant, să propună eroi credibili şi acţiuni captivante, să redescopere plăcerea de a povesti întâmplări verosimile despre oamenii care suntem, şi, de ce nu, să ofere personaje capabile să devină modele. Din fericire, pentru mulţi tineri Adrian Mutu nu este un reper. Acestora ce idoli le propunem în loc?