Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Petru M. Ardelean

Brevilocvii & excerpte

Ed. Multimedia Internaţional,

Arad, 2004

Din multele cărţi ale lui Petru M. Ardelean (originar din Ucuriş, Bihor, trăitor la Arad) ne-a ajuns sub ochi recent Brevilocvii & excerpte, o carte de aforisme cu totul lapidare sau de o factură „similieseistică, de mici comentarii pe marginea unor teme diverse”, după cum spune autorul într-o Precuvântare. Totuşi unele au o extensie motivată de subiectul abordat, păstrând, de asemenea, fluenţa meditaţiei.

Partea a doua a cărţii cuprinde fragmente „excerptate din diferiţi autori”, esenţializări , trimiteri, conspecte care se cheamă unele pe altele într-o orchestraţie ideatică interesantă şi incitantă.

Aforismele lui Petru M. Ardelean sunt ale unui cărturar solid, multe dintre ele putând fi incluse în genul moralităţilor. De fapt, scriitura şi gândirea acestui scriitor ilustrate de cărţile tipărite până acum stau sub semnul brevilocvenţei, al conciziei şi cuminţeniei echilibrat exprimate.

Ion DAVIDEANU

* * *

Mircea Ştefan

în două cărţi de poezie

Mircea Ştefan  este un poet discret, textele sale sunt inteligent concentrate, sugestive, tensionate într-o textură rarefiată şi cu o sintaxă mizând pe absenţe. Amândouă cărţile – Cina şi Tablouri – au apărut la aceeaşi editură bucureşteană Cavallioti, în 2004. Unele poeme sunt de factură religioasă sugerând taine sufleteşti şi zone de smerenie în faţa misterului sacralităţii, altele sunt interogativ-neliniştite, în fine sunt şi texte de genul hai-ku-ului. Tablouri-le sunt încântătoare prin sugestivitatea schiţării emoţiei, prin discreţie şi prin muzicalitatea surdinizată. O împăcare cu sine şi cu socotelile lumii acesteia alternează cu problematizarea biografiei şi a unor observaţii asupra realităţii imediate. Mircea Ştefan e un poet care ar merita o atenţie mai susţinută.

Ion DAVIDEANU

* * *

Orlando Balas

Limba germană. Simplu şi eficient!

Editura Polirom, Iaşi, 2004

Prestigioasa editură Polirom din Iaşi a publicat recent un curs practic de limba germană semnat de lectorul universitar Orlando Balaş. Autorul, care are la activ mai multe stagii de pregătire şi cercetare în Germania şi Austria, este specialist de mare fineţe în literatura germană a Evului Mediu, traducător şi publicist. Cursul său, Limba germană. Simplu şi eficient, se adaugă la zestrea cea mai valoroasă a contribuţiilor la studiul acestei limbi.

Cartea lui Orlando Balaş beneficiază de un argument convingător al profesorului universitar Dr. Rudolf Windisch de la Universitatea din Rostock, unul dintre cei mai cunoscuţi romanişti germani, discipol al regretatului lingvist de origine română Eugenio Coşeriu. Limba germană. Simplu şi eficient se adresează elevilor, studenţilor şi tuturor celor care doresc să îşi însuşească rapid şi eficient limba germană. Pe parcursul a 21 de lecţii, cursantul este pus în cele mai obişnuite situaţii cotidiene. De aceea materialul este conceput tematic, respectând principiul didactic fundamental al accesibilităţii. Fiecare text este urmat de vocabular, noţiuni de gramatică explicate într-un limbaj accesibil şi exerciţii aplicative. Întregul material este însoţit de anexe ce sistematizează chestiuni ca genul substantivului în limba germană, valenţa verbelor şi a adverbelor sau exprimarea deplasării şi situării. Cheia exerciţiilor dă posibilitatea autocontrolului în procesul de însuşire a acestei limbi străine.

Reţinem din intenţia mărturisită şi izbutită a autorului că: „Limba germană. Simplu şi eficient îşi propune să ofere tocmai această bază, să explice într-un limbaj accesibil şi într-o succesiune logică cele mai importante fenomene de gramatică germană, ilustrându-le cu numeroase exemple şi făcând paralele cu fenomenele similare din limba română. În urma parcurgerii acestei lucrări, cititorii vor înţelege, vor învăţa mai repede şi vor vorbi mai bine limba germană.”

Recomandăm cu multă încredere acest curs util pentru însuşirea temeinică a unei limbi complexe şi nuanţate, care se bucură în prezent de o largă răspândire internaţională.

Denisa MAGHERU

* * *

Mircea Papiu

Cu flori în gară

Biblioteca Judeţeană

„Gheorghe Şincai”, Oradea, 2004

O preeminenţă şi un caracter restaurator şi restitutor dă Mircea Papiu lumii pestriţe şi nu mai puţin reale a personajelor şi pieselor sale; nu este mult în a spune că este o percepţie vitală, pentru dinamismul şi comuniunea unui Levant liric cînd hazard şi imagine, cînd o politică şi imagine.

Mircea Papiu opune un reconstructivism unui paradox exclusiv post-modern. Este reconstrucţia unei lumi fermecătoare pentru un Sud crud şi nu plin de cruditate, nu în sensul prospeţimii, ci în cel al unei cruzimi în ironii, persiflări şi auto-persiflări, altfel spus un wit în accepţiunea unei ironii vitale, nu constrictive. Autopersiflarea este semnul sub care Mircea Papiu îşi aruncă cu un gest dramatic, auctorial, personajele dimpreună cu sinea de personae. Acesta este factorul dominant şi evident al unei ironii cu certă valoare de scriitură dramatică.

Se merge pe clişee de efect şi redundanţe savuroase, nu fără un iz de tristeţe, pe sonorităţi aparţinînd familiei antebelice, în fapt, Papiu creînd un palimpsest social menit să demonstreze ciclicitatea, repetarea în spirală a unor situaţii de viaţă şi lume şi să demonteze aparenta schimbare a spiritului gregar. Autorul ne oferă o pastişă cu valenţe recuperatorii. Evoluţia unei economii este subiectul unei enumerări aparent insignifiante. Mircea Papiu proiectează inovaţii vitale de stil, teorii pestriţe, justificări bizare pe care le pune în gura personajelor astfel formulînd o completare necesară, completare care nu justifică pastişa ci o confirmă ca fluid esenţial dramatic în sensul unei deveniri fireşti. S-a mai scris şi s-a mers în această direcţie, dar teatru scurt în această manieră nu a curs la fel de natural: o continuitate clasică ne propune Mircea Papiu. Un sitcom prins în timp, un clasic-dramatic cu o similară persistentă suspensie, ca un spiritus loci, o lume de cercuri concentrice, în vîrtejul cărora este prinsă familia poate mai brutal sintetizate de advertising, mică publicitate şi tot atîtea modalităţi de aruncare în derizoriu.

Un cuplu suspendat în eternă tranziţie, în devălmăşiile restructurării socio-politico-afective, în care şi umorul furnizat astfel pare să aibă o continuitate în sincope (pentru că orice umor bun are şi nuanţe dacă nu triste atunci tragice cu siguranţă). Aşa cum şi Conu Leonida are valenţele lui de Don Quijote, aşa şi cuplul lui Papiu practică un Don Quijotism de cuplu. Umorul este în continuare rezistent, paradoxal, nesăţios, clasic şi totuşi cuminte, cumsecade. Nu frizează băşcălia şi nici grobianul. Mircea Papiu apelează şi mizează pe interpretări atavice actoriceşti cum au rămas ele în suspensie, latente în memoria publicului.

Jocul cel mai interesant scriitoricesc este acest apel la persuasiune din literar, sigur că nu este căutat, sau deliberat: îl citeşti pe Papiu şi zîmbeşti amintirilor spunînd uite-l pe Cotescu, Bună sear,a maestre! Aici ar merge replica lui Iordache, aici e Jorj Voicu 100%, Beligan trebuie să zică aia şi numai aia!

Papiu are puterea de a apela la personajele-actori să transpună un public în joc şi astfel a-şi ajuta opera fără nici un fel de stresuri.

Cu flori în gară – odată cu această piesă Mircea Papiu se înnegurează devine tragic, piesa avînd o permisivitate pentru mularea ei pe diverse chei de interpretare practic nelimitată. Poate fi jucată în n efecte dramatice – a se citi cadre virtuale. E un banc tragic, sinistru de tragic; odinioară sursa hohotelor glumele cu Ion şi Mărie ne arată o latură pe care constant am refuzat-o pînă acum. În fapt, Ion este fără Maria, într-un monolog nostalgic, în care încearcă o recuperare a trecutului pentru a putea continua să suporte viaţa. Mircea Papiu este îngrozitor de trist!! Stăpîneşte cu o anumită naturală imponderabilitate trucul expresionist: Maria ar putea fi o fantomă sau o voce din culise(mintea lui Ion), o hologramă sau inexprimabilitatea însăşi, blocajul lui Ion. La rîndu-i, Ion poate fi într-un ospiciu sau labirint sau miner blocat în subteran sau chiar creatorul prins în capcană în propria lui minte. Lui Mircea Papiu îi este atît de la îndemînă acest truc expresionist încît nici nu are nevoie să se folosească de el cu valoare de simbol cum se întîmplă la Miller sau Williams. Autorul vine în întîmpinarea înţelegerii publicului/lectorului; Farfuridi şi Caţavencu ca o nevoie de justificare a înţelegerii publicului. Ei reprezintă nu numai nişte simple fantome lămuritoare, cît şi nişte clişee de gesturi de retorică redundantă, ridiculizînd pastişele lor de peste un veac, clişee ale lingvisticii persistente în timp şi paradoxal cumulînd nuanţe de un farmec vetust pe care publicul/lectorul le simte ca necesitate, ca pe o carismă bizară.

Nu există final pentru Mirii anului unu pentru că există prea multă derută subliniată, există dorinţă şi impuls şi un rodaj încă nefăcut, articulaţii ale comunicării încă neunse dintr-o vină a noastră faţă de noi înşine. E ca şi cum subconştientul le joacă permanente feste tinerilor. Papiu îi lasă să se certe şi se retrage. Cît despre public rămîne să îşi facă auto-interviul.

Tripticul istoric reprezintă o pseudo istorie, o recreare a istoriei în condiţiile în care fiecare dintre personaje este acutumat cu viaţa ce li se desfăşoară şi rosteşte pe dinainte. Aici autorul schimbă registrul total şi merge pe miza post-modernului: viaţa e text şi textul e viaţă, nu se ştie cine rosteşte pe cine. Textul ne rosteşte pe noi sau noi ne rostim pe noi. Ceea ce ne iese din gură ne rosteşte sau ne rostuieşte?

Eu zic să îl citim pe Papiu şi să decidem cum îl rostim astfel recunoscîndu-ne pe noi.

Mihai VIERU