Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Despre calităţile şi defectele românilor

într-un manuscris redactat de

Antoine François Le Clerc

Antoine François Le Clerc^[1] s-a născut în Baume-les-Dames^[2], un târg mic din regiunea Franche-Comté, la 30 august 1757^[3]. Din fericire, cu ajutorul datelor aflate în dosarul său de ofiţer ne putem face o idee generală despre felul în care arăta Le Clerc. Era de talie mică, având doar 1, 60 metri înălţime, frunte înaltă, ochi albaştri, nas mediu, gură medie, bărbie rotundă, păr brunet, sprâncene arcuite şi faţă ovală^[4]. Le Clerc îşi începe cariera ca şi cadet în regimentul de dragoni Savoia, ajungând, din 17 iunie 1779, în regimentul de dragoni Durfort^[5]. Urcă în ierarhia militară încet, dar sigur. În 29 februarie 1780, este numit sublocotenent în regimentul Durfort, iar cu data de 21 octombrie 1788 este căpitan în batalionul Touraine^[6]. Încă din primele clipe ale Revoluţiei Franceze, Le Clerc rămâne fidel regelui Ludovic al XVI-lea, mai ales în zilele de 5 şi 6 octombrie ale anului 1789^[7], în timpul confruntărilor cu forţele revoluţionare la Versailles.

În septembrie 1791, după ce regele a acceptat să revizuiască constituţia, Antoine François emigrează, dar după o perioadă scurtă de timp se reîntoarce în Franţa. Revenirea în ţară s-a realizat în contextul decretului din 9 noiembrie 1791, adresat celor aflaţi în emigraţie, care erau somaţi să revină în ţară^[8]. Reîntors în patrie, el intră însă în atenţia poliţiei secrete. În consecinţă, se decide să părăsească din nou Franţa, în iulie 1792, în condiţiile în care armata prusacă a ducelui de Braunschweig^[9] intrase în luptă împotriva revoluţionarilor, urmată de oştirea emigranţilor sub comanda prinţului Louis Antoine Henri de Condé^[10]. În emigraţie, el intră în armata prinţului Condé, participând la luptele purtate împotriva trupelor revoluţionare la sfârşitul anului 1792^[11]. Mai târziu, se alipeşte corpului expediţionar englez condus de prinţul York, unul din fii regelui George al III-lea, trimis să lupte împotriva Republicii Franceze, şi participă astfel la campaniile din anii 1793,1794 şi 1799^[12]. Între anii 1795-1797, Le Clerc este ataşat pe lângă Wickham, ambasadorul Angliei în Elveţia, iar în perioada dintre anii 1798 şi 1801 se stabileşte în Anglia, ca delegat pe lângă ministrul afacerilor străine^[13], fiind implicat în tratativele purtate de trupele aliate şi prinţul Condé, în vederea reîntoarcerii Burbonilor.

La sfârşitul lunii octombrie 1801, se reîntoarce în Franţa şi se stabileşte la Versailles^[14]. Nu ştim motivele care l-au determinat pe Le Clerc să revină după un deceniu petrecut în emigraţie, unde era angajat într-o luptă pentru reinstaurarea monarhiei în Franţa. Le Clerc este reintegrat în armată cu gradul de căpitan. Se pare că s-a adaptat uşor în noul regim politic, ţinând cont de simpatia şi fidelitatea dovedită faţă de Burboni până atunci, din moment ce participă la campania organizată de Napoleon în Prusia, în iunie 1807^[15]. Le Clerc a supravieţuit şi momentului Restauraţiei, când primeşte o pensie modestă pe o listă civilă^[16]. Situaţia financiară dificilă în care se află îl determină, în 28 februarie 1816, să înainteze o cerere ministrului de război, ducele de Feltre, pentru a obţine gradul de locotenent-colonel şi o pensie militară, ca urmare a serviciului depus timp de 33 de ani şi şase luni^[17]. Din nefericire, Antoine François s-a bucurat puţin timp de pensia militară care i s-a aprobat, deoarece, la 21 octombrie 1816, a decedat.

Putem să constatăm că Antoine François, după întoarcerea din exil, a avut şi unele preocupări de ordin intelectual. Chiar manuscrisul de faţă are ca dată a finalizării anul 1805. A colaborat, alături de tatăl său, la Atlasul de comerţ şi la ultimele volume din Istoria modernă a Rusiei. Cu toate acestea, atât în privinţa numărului de lucrări publicate, cât şi a calităţii lor ştiinţifice a fost departe de opera părintelui său. Manuscrisul de faţă se găseşte în Arhivele Militare de la Château de Vincennes, la cota 1M 1617. O primă semnalare, singura de altfel, a manuscrisului o datorăm lui V. Lungu, într-un studiu publicat în Revista Arhivelor din anul 1937^[18]. Pe lângă observaţiile culese de la cetăţenii francezi prezenţi cu diferite misiuni în cele două Ţări Române, cum este viceconsulul Louis Parrant^[19], aflat în Moldova şi Luce Gaspari, conte de Belleval, în Ţara Românească, Le Clerc a utilizat în redactarea manuscrisului – preluând pagini întregi sau doar scurte informaţii – lucrările unor autori diverşi. Dintre aceştia, se cuvin amintiţi Wilhelm Bawr, Jean-Louis Carra, baronul de Tott, Johann-Georg Sulzer, Charles de Peyssonnel, Dimitrie Cantemir, Nicolas Ernest Kléeman, Elias Abesci, William Eton, André-Joseph de Lafitte-Clavé, Johann Christian von Struve.

Se poate afirma, fără nici o îndoială, că avem de-a face aici cu o preluare necritică şi masivă de informaţie din lucrările unor autori care au scris despre Ţările Române. Judecăţile personale sunt prezente în mai mică măsură. În consecinţă, lucrarea este o compilaţie reuşită, fără a aduce informaţii inedite despre spaţiul românesc. Trebuie acceptat însă faptul că Le Clerc nu şi-a propus să elaboreze o lucrare ştiinţifică, adresată savanţilor. Ca urmare, deşi nu este neapărat original şi nu abordează stilul savant, autorul este la curent în detaliu cu realităţile din Europa Centrală şi de Sud-Est. În acest sens, Antoine François Le Clerc încearcă să-şi reactualizeze sursele documentare privitoare la Principatele Române. Nu ezită de a purta îndelungi discuţii cu Belleval, ministrul afacerilor externe al principelui Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, aflat în Franţa, în vara anului 1804. În aceleşi timp, Antoine François Le Clerc era interesat de lucrări, hărţi, recensământuri, chiar mărturii personale despre Principatele Române.

Lucrarea a fost redactată într-un moment în care interesele Franţei pentru spaţiul românesc, aflat sub dominaţia Porţii şi la frontiera cu Rusia, creşteau de la o zi la alta^[20]. Descriind situaţia locuitorilor celor două ţări, autorul nu se sfieşte să declare că „locuitorii Moldovei şi Valahiei [..] sunt poate mai oprimaţi decât oricare alt popor din Imperiul Turcesc şi le-ar fi fără îndoială imposibil să suporte efectele cererilor financiare ale tiranilor dacă minunata fertilitate a solului lor nu le-ar furniza mijloacele“^[21]. Astfel, frumuseţea şi bogăţia Ţărilor Române contrastează cu sărăcia şi nevoile ţăranilor, supuşi abuzurilor şi vexaţiunilor şi fără să aibă nici o şansă de a obţine dreptate. În fapt, majoritatea celor care scriu despre condiţia ţăranului român deplâng abuzurile la care este supus, viaţa mizeră, precum şi lipsa oricărei speranţe într-o viaţă mai bună^[22]. La obligaţiile către Poartă se adaugau luptele purtate de felurite armatele pe teritoriul Ţărilor Române. Prezenţa trupelor străine este adesea dezastruoasă pentru ţară: „Excesele la care se dedau aceste hoarde indisciplinate nu pot fi imaginate. Ele jefuiesc şi devastează ţara, distrug adesea sate întregi şi masacrează locuitorii lipsiţi de apărare“^[23]. Trebuie remarcat că descrieri de acest gen le găsim la majoritatea autorilor străini care au scris despre situaţia Ţărilor Române, iar informaţiile lor sunt confirmate şi de sursele documentare interne.

Antoine François Le Clerc priveşte adesea cu simpatie acest neam datorită rezistenţei dovedite de-a lungul veacurilor în faţa năvălirilor străine, îndeosebi pentru vitejia şi iscusinţa de-a purta războaie^[24]. În descrierea pe care o face locuitorilor Moldovei, La Clerc remarcă existenţa unor diferenţe între cei din Ţara de Jos şi cei din Ţara de Sus. Locuitorii din sudul Moldovei, obligaţi să lupte aproape în fiecare an cu tătarii, şi-au păstrat însuşirile militare. Calităţile lor militare, conştiinţa că reprezintă o forţă, i-au făcut adesea să se ridice chiar şi împotriva acelor domni ce promovau o politică opusă intereselor lor. În schimb, cei din Ţara de Sus, trăind într-o mai mare siguranţă, sunt religioşi, chiar fanatici, în păstrarea credinţei ortodoxe şi sunt loiali domnitorului^[25]. Constatarea privind vitejia moldovenilor se referă cel mai probabil la secolele anterioare şi mai puţin la realităţile vremii sale. Apoi, se poate ca autorul să aibă în vedere un anumit tip de determinism geografic, atunci când îi descrie pe români, considerând populaţia de la câmpie drept temperamentală, chiar rebelă, iar pe cea de la deal şi munte drept liniştită.

Alte calităţi atribuite de către autor românilor sunt cinstea, înţelegerea, mândria şi vitejia. „În general, ei nu sunt hoţi. Totuşi cei din vecinătatea Micii Tătării jefuiesc bucuros un tătar şi îşi fac cu atât mai puţin scrupul cu cât, după ei, nu fac altceva decât să-şi recupereze ceea ce le aparţine de drept.“ ^[26] Le Clerc nu ezită adesea să-i sancţioneze pe locuitorii celor două ţării datorită comportamentului şi lipsei de educaţie: „Ca toţi oamenii, şi moldovenii au, în general, defecte şi calităţi. Acestea din urmă sunt cu atât mai rare, cu cât educaţia care le lipseşte nu le oferă posibilitatea să le dobândească pentru a deveni virtuoşi; ei nu au decât resursele pe care natura le oferă“^[27]. Situaţia dificilă în care se găseau cele două Ţări Române se reflectă şi asupra nivelului de instrucţie, considerat de către Le Clerc fundamental în combaterea defectelor poporului român. În opinia sa, un popor lipsit de educaţie nu va reuşi să-şi corecteze defectele. „Moldovenii“ – scrie Le Clerc – „nu numai că nu sunt atraşi de ştiinţe, dar chiar urăsc tot ceea ce ar putea avea cea mai mică legătură cu ele.“ Un alt defect ar fi lipsa de cumpătare şi de consecvenţă. „Cumpătarea este“, scrie autorul, „o calitate necunoscută lor. Ei sunt mândri când le merge bine, dar laşi şi răi când au greutăţi. Nimic nu le pare dificil la prima încercare, dar cel mai mic obstacol, cea mai slabă rezistenţă îi descurajează, îi demoralizează şi nu mai ştiu ce să facă.“ ^[28]

Fireşte, se poate pune chestiunea valorii istorice a acestor informaţii despre comportamentul şi profiulul moral al românilor. Autorul nostru şi-a întemeiat constatările fie pe relatările unor călători ce au străbătut spaţiul românesc, fie, îndeosebi, pe observaţiile formulate la adresa moldovenilor de către Dimitrie Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea. Adesea, numeroase constatări, unele simple speculaţii, s-au impus în literatura vremii fiind preluate de generaţiile următoare cu titlul de adevăruri absolute. În unele cazuri, asemenea constatări au o forţă mai mare decât însăşi realitatea istorică. Iată un exemplu în acest sens: Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea), într-o lucrare despre popoarele din Europa, scria despre români că sunt denumiţi vlahi, nume preluat de la generalul roman Flaccus. Generaţii de savanţi au preluat această etimologie fără să o conteste, datorită autorităţii celui care a lansat-o^[29], chiar şi după ce eroarea a ieşit în mod clar la iveală De asemenea, numeroşi călători străini, care doar au tranzitat ţările noastre, şi-au făcut cel mai adesea însemnări privind spaţiul şi oamenii cu care au intrat în contact. Trecând grăbiţi prin ţară, ei au observat că spaţii întinse propice agriculturii, precum şi resurse ale subsolului nu erau exploatate sau păreau a fi în această situaţie. Mulţi, fără să intre în profunzimea lucrurilor, au conchis că românii erau leneşi. Alţii, care au zăbovit perioade mai mari de timp şi au ajuns să cunoască mai bine situaţia politică, economică şi socială din ţară, şi-au nuanţat consideraţiile, admiţând că adesea românii intenţionat nu puneau în valoare resursele subsolului, pentru a nu oferi prilej turcilor de-a creşte cuantumul obligaţiilor către Poartă. În unele cazuri, chiar sistemul de valori din lumea din care provine călătorul este diferit cu cel din spaţiul descris. Antoine François Le Clerc, un ofiţer cu vaste cunoştinţe, scrie despre români, având ca surse lucrările lui Dimitre Cantemir, că nu au nici o înclinaţie spre ştiinţe, ba chiar urăsc tot ceea ce poate avea legătură cu ea. Studiul „nu le stă bine decât preoţilor; un om de rând ştie tot ce îi trebuie atunci când poate să scrie şi să citească, să-şi semneze numele şi să facă însemnări în registru dacă caii, vitele sau oile sale sunt negre sau albe. Orice alte cunoştinţe sunt de prisos“^[30]. Or, era clar că un ţăran, un meşteşugar sau un mic boier dintr-o Moldovă sau Valahie sărăcite şi spoliate, nu aveau cum să folosească şi să preţuiască filosofia şi arta franceză, la cumpăna secolelor XVIII-XIX. Pe aceştia îi interesa în primul rând să supravieţuiască.

Totuşi, într-o oarecare măsură, constatările făcute de Le Clerc asupra trăsăturilor românilor, chiar dacă apelurile la psihologia popoarelor sunt contestate şi contestabile, conţin anumite elemente veridice. Unele observaţii ale autorului francez par să se potrivească românului de oriunde şi oricând. Astfel, sunt tulburătoare însemnările despre românii pentru care totul este posibil, care încep cu elan orice întreprindere, spre a se descuraja şi poticni o dată cu primele dificultăţi întâmpinate.

În mod inevitabil, consideraţiile etno-psihologice din epocă privind Ţările Române şi locuitorii acestora, cel mai adesea cu oarecare conotaţii negative, sunt analizate în comparaţie cu anumite momente din trecutul lor. Bunăoară, autorul remarcă faptul că, deşi Ţara Românească şi Moldova au plătit până la urmă tribut Porţii, şi-au păstrat autonomia internă, instituţiile, dreptul de a-şi alege domnii etc. Vorbind despre statutul celor două ţări, el remarcă accentuarea dramatică a dependenţei faţă de Imperiul Otoman din momentul urcării pe tron a domnitorilor fanarioţi. Domnia, scrie Le Clerc, „nu este niciodată acordată celui mai vrednic. Întotdeauna cel mai generos [faţă de sultan] şi care face cele mai multe promisiuni reuşeşte să-l obţină. De asemenea, slăbiciunea acestor prinţi ajunşi la putere datorită banilor, care sunt detronaţi tot din cauza acestora, este o permanentă nenorocire pentru naţiunea pe care o conduc. Poporul este mereu supus bunului-plac al unui domnitor tiranic şi avar, pe care turcii îl schimbă după cum vor […]. Printr-o politică abilă, turcii au lăsat domnitorilor unele prerogative care să le măgulească vanitatea. Le-au permis să-şi păstreze titlul de prinţ şi să aibă o curte şi o suită numeroasă, care menţin iluzia fostei lor măreţii“^[31]. Cu alte cuvinte, domnii fanarioţi dispun de putere absolută asupra supuşilor, pe care îi exploatează după bunul-plac, asupra cărora impun taxe pentru a-şi plăti obligaţiile asumate la urcarea pe tron, dar şi pe cele excepţionale. Aceeaşi suverani plătesc sume mari de bani pentru a rămâne în graţiile sultanului şi ale înalţilor funcţionari otomani, pentru a-şi păstra tronul o perioadă cât mai mare de timp. Dar scopul acestor suverani nu era de-a îmbogăţi funcţionarii Porţii, ci de-a se îmbogăţi pe ei şi familia lor. A aduna bani din taxele plătite de locuitorii ţării pentru folosinţă personală era considerat ca fiind un lucru normal. La fel ca şi mentalitatea prezentă în epocă ca domnitorii după ce au pierdut scaunul ţării să rămână cu averi însemnate obţinute din munca supuşilor. Iar o domnie mai lungă însemna putere şi bani mai mulţi. Aşa se explică grija domnilor aflaţi în scaunul ţării pentru a-şi păstra poziţia o perioadă cât mai îndelungată, cheltuind în acest sens sume mari de bani pentru eliminarea predendenţilor.

Deşi nu desluşeşte cauzele care au condus la accentuarea regimului dominaţiei otomane, autorul remarcă criza de autoritate a instituţiei domneşti devenită o simplă funcţie ocupată de cei dispuşi să ofere sume mari bani. Cu alte cuvinte, domnia nu se află în slujba ţării, nu-i apără interesele, ci, dimpotrivă, le eluda. În acest context, era mai puţin important dacă viitorul domn avea calităţi de conducător şi era bun administrator. Pentru sultan era relevant ca pretendentul care oferea suma cea mai mare pentru ocuparea scaunului ţării să reuşească achitarea ei. Dar plata făcută pentru ocuparea tronului era urmată de alte obligaţii, Poarta având grijă să încurajeze eventualii contracandidaţi, pentru a-i atrage atenţia celui aflat în fruntea ţării să-şi onoreze îndatoririle.

Comparând situaţia Ţărilor Române de la sfârşitul secolului al XVIII-lea cu cea din secolele anterioare, Antoine François Le Clerc remarcă o decădere pe toate planurile. Vinovat de criza politică, economică, morală, militară prin care treceau Ţările Române era Imperiul Otoman, aflat şi el într-o criză profundă. În fapt, răul din imperiu, îndeosebi despotismul sultanilor, precum şi corupţia contaminaseră şi provinciile dependente. Fanarioţii reprezentau instrumentele prin care Poarta acţiona în statele româneşti. Ei erau, alături de sultan, promotorii politicii otomane în statele româneşti, beneficiarii acestui sistem nefast, dar uneori şi victimele lui. „Această situaţie“, scria Le Clerc, „a condus la asuprirea poporului şi a distrus în întregime avantajele pe care natura i le acordase. Nu este deci de mirare că după mai mult de un secol, nici un domnitor nu s-a remarcat prin măsuri înţelepte şi salvatoare. Nici unul n-a avut răgazul să le ia şi toţi se tem să-i supere pe stăpânii geloşi şi prea puţin dornici să îmbunătăţească condiţiile locuitorilor.“ ^[32] În opinia autorului, marii perdanţi în situaţia politică dată erau locuitorii Ţărilor Române.

Lucrarea reflectă o anumită atitudine prezentă în lumea occidentală faţă de popoarele din spaţiul Europei de Sud-Est şi din Balcani, popoare care încercau să-şi regăsească cursul firesc al istoriei, deviat de mult timp. Ea este un document istoric pentru cercetarea spaţiului românesc de la începutul secolului al XIX-lea şi reflectă interesul marilor puteri, îndeosebi al Franţei, pentru posesiunile europene ale Turciei, constituind în acelaşi timp o sursă istoriografică occidentală asupra unei alte lumi, asupra imaginii celuilalt, român, turc, tătar, armean, evreu, grec, care vorbeşte o altă limbă, are credinţe şi obiceiuri diferite de lumea din Apus.

Note:

1. Le Clerc, dacă respectăm semnătura proprie, sau Leclerc, aşa cum îi apare scris numele în unele din lucrările publicate. Numele de Clerc poate să însemne cunoscător de carte, savant sau călugăr. Cf. Pierre Blanche, Dictionnaire armorial des noms de famille de France, Paris, 1974, p. 52.

2 Cuvântul balma, adică peşteră sau grotă, în franco-provensală. Dar forma cea mai răspândită în spaţiul cuprins între Vosges şi Garonne este baume sau beaume. Cf. A. Dauzat et Ch. Rostaing, Dictionnaire étymologique des noms de lieux en France, 2e édition revue et complétée par Ch. Rostaing, Paris, 1989, p. 49.

3 Service historique de l’armée de Terre, Château de Vincennes, Dossier n0 2ye Leclerc Antoine François, p. 1. În lucrarea Biographie universelle, ancienne et moderne, Supplément, tom soixante-onzičme, Paris, 1842, p. 96,este avansată ziua de 31 august ca data naşterii lui Antoine François Leclerc. Înclinăm spre data de 30 august, aşa cum apare în dosarul său militar, document mult mai credibil decât informaţia din lucrarea enciclopedică.

4 Ibidem, p. 4.

5 Ibidem, p. 1.

6 Ibidem.

7 Ibidem.; Biographie universelle, ancienne et moderne, Supplément, tom soixante-onzičme, p. 97; Émile Docondray, Raymonde Monnier, Daniel Roche, Atlas de la Révolution française, vol. II, Paris, 2000, p. 65.

8 Albert Soboul, Revoluţia franceză 1789-1799, Bucureşti, 1962.

9 Comandantul armatelor coalizate împotriva Franţei în 1792, care într-un manifest adresat parizienilor îi ameninţă că va pustii Parisul, iar pe membrii gărzii republicane că îi va condamna la moarte.

10 Un decret al Adunării Legislative din 1 ianuarie 1792 îl declara pe prinţul Condé rebel, la fel pe toţi aceia care se găseau în armata sa. La începutul campaniei antirevoluţionare, mica armată condusă de prinţ a fost inclusă în armata austriacă.

11 Service historiyue de l’armée de Terre, Château de Vincennes, Dossier n0 2ye Leclerc Antoine François, p. 1.

12 Ibidem.; Biiographie universelle, ancienne et moderne, Supplément, tom soixante-onzime, p. 97.

13 Ibidem.

14 Ibidem.

15 Service historique de l’armée de Terre, Château de Vincennes, Dossier n0 2ye Leclerc Antoine François, p. 4-7.

16 Biographie universelle, ancienne et moderne, Supplément, tom soixante-onzičme, p. 97.

17 Service historique de l’armée de Terre, Château de Vincennes, Dossier n0 2ye Leclerc Antoine François, p. 1-3.

18 V. Lungu, „Un manuscris necunoscut din vremea lui Napoleon I, referitor la Principatele Române“, în Revista Arhivelor, vol. III, nr. 6-8, Bucureşti, 1936-1937, p. 171-177.

19 Cetăţeanul Louis Parrant, un tânăr de doar 24 de ani cu un caracter mai mult chibzuit decât energic, numit viceconsul la Iaşi în martie 1798, într-un loc unde influenţa franceză încă n-a câştigat teren aproape deloc. Din păcate Parrant n-a trăit multă vreme în mijlocul societăţii moldoveneşti. Totuşi, rapoartele sale oficiale dovedesc o judecată serioasă şi critică, de bun şi nepărtinitor observator. „Notes sur la géographie, l’administration et la population de la Moldavie“ sunt cu totul remarcabile (Documente privitoare la istoria românilor. Supliment I, vol II, 1781-1814. Documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris de A.I. Odobescu, Bucureşti, 1885, p. 174-175; 177-188; Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote. Ediţia a II-a integrală şi revăzută, Bucureşti, 2000, p. 185-187).

20 Andrei Oţetea, Scrieri istorice alese. Prefaţă de acad. David Prodan. Ediţie îngrijită, studiu introductiv de Florin Constantiniu şi Şerban Papacostea, Cluj-Napoca, 1980, p. 195-196.

21 Antoine François Le Clerc, Mémoire topographique et statistique.., p. 40.

22 Pompiliu Eliade, op. cit., p. 17-38.

23 Antoine François Le Clerc, op. cit., p. 40.

24 „O calitate a acestor oameni, de care politica militară ar putea profita, este că ei sunt soldaţi şi fac manevrele cu o îndemânare şi agilitate surprinzătoare“ (Ibidem, p. 43).

25 Ibidem.

26 Ibidem.

27 Ibidem, p. 42-43.

28 Ibidem, p. 43.

29 Şerban Papacostea, op. cit., p. 244.

30 Antoine François Le Clerc, op. cit., p. 43.

31 Ibidem, p. 37.

32 Ibidem, p. 38.