Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Finalul „Zilelor Reflexe”

Hotelul “Împăraţii Romei” seamănă când cu o imensă prismă de cristal, când cu un cub ce, prin intermediul unor suporţi nevăzuţi, se roteşte lent în jurul unei invizibile axe. De-a lungul etajelor, o mulţime de săli, de dans, de spectacole, restaurante, săli de încoronare, de întâlnire a cavalerilor, de gladiat, separeuri pentru legături tainice, galante. Mai peste tot busturi de mari scriitori de la Sofocle şi Sapho până la Dostoievski, Tolstoi, Kafka, Below. Dar şi de mari actori, sportivi, răufăcători. La rândul lor, camerele, apartamentele de locuit, concepute după tiparele diverselor epoci. Tavane joase sau înalte, uşi simple, duble, paturi cu baldachin, gheridoane cu lei înaripaţi, la distanţe egale de urne antice, fotolii-gondolă, proprii unei foarte îndepărtate Veneţii, dar şi mobilier modern, simplu, plurifuncţional. Noi, fără a fi verificaţi de cineva, am intrat pe-o poartă pe care scria “Spre Zilele Reflex”. Am luat-o pe un coridor, împiedicându-ne de câteva lebede, am trecut pe sub un candelabru clătinat, probabil, de arpegiile unui pian ce veneau de undeva, de foarte aproape, am alunecat timp îndelungat pe un jgheab părăsind treptat zona de lumină şi intrând într-un adânc întunerec. Doamne, Dumnezeule, ce stranie senzaţie … suntem sus, sub stele, instalaţi pe spinările unor vieţuitoare extrem de puternice, plonjăm în hăuri, simţim pentru prima oară frigul necuprinsului, o pulbere înţepătoare ni se aşterne pe ochi. De văzut, ne vedem, totuşi, dar confuz, părelnic, în zborul acesta ameţitor. Vocea lui Tavius însă e clară sub bolta cerească … “Avem aici singurătate, frumuseţe, ce trece dincolo de vorbe, tăcere cu mult mai profundă decât cea din bietele noastre cimitire. Avem aici uitare, mai ales uitare, pierdere a limitelor, a identităţii” … “Don Tavius, strigară mai mulţi scriitori, Don Tavius ce ni se întâmplă?” … “Cât o gămălie de ac, chiar sub noi, e Hercules Baad, cu hotelul “Împăraţii Romei”, ceva mai la dreapta, sunt munţi, cutreieraţi şi-acum, se spune, de trupe medievale, dincolo de ei, ceea ce par a fi întinderi de zăpadă, sunt de fapt, platouri, pe care sunt aduse inimi când viaţa se scurge din ele” … “Don Tavius, strigă aproape disperat, Moş Gonzales, Don Tavius, arată-ne Banatul să-l vedem, de aici, de sus” … “Te-am auzit, fii fără grijă, el e şi sub noi, Cerna, Domogledul, Danubiul, satele ciudate, vrăjitoreşti, căile părintelui Nicolae Stoica de Haţeg dar şi mult mai departe, unde nu pătrunde nimic, nici drumurile, nici liniile ferate, nici un semn din lumea noastră. Ar putea fi acolo un fel de sfârşit sau de-nceput a tuturor celor ce îndeobşte ne înconjoară” … Cu adevărat traversam ceva aiuritor .. Ne balansam prin hăuri ca nişte prunci legănaţi pe perne de mătase. Ne era şi frig şi cald, decorul de sub noi se schimba mereu, aproape în delir spuneam Hymalaia, Pacific, Cerna, Mississipi, Hercules Baad, platouri pe care sunt aduse inimi să moară, Banat, Paraguay, simţeam aerul rece, tăios, ce cobora dinspre stele… “Don Tavius strigarăm cu toţii dintr-o dată, dă-ne jos, Don Tavius, indiferent unde, zborul acesta ne omoară” … Dar organizatorul “Zilelor Reflex”, înţelesese demult că trebuia să coborâm. N-ar fi putut să precizeze nici unul dintre noi, în cât timp vietăţile puternice ce ne purtaseră prin spaţiu ne depuseseră în “dreptunghiul” numai marmoră, oglinzi şi catifele, “Gargantua şi Pantagruel”, una din sălile de spectacol cele mai frumoase ale hotelului “Împăraţii Romei” … Nici nu ne aşezaserăm bine în fotolii să ne tragem sufletul, să ne revenim puţin, când printr-un megafon se anunţă … “Vă rugăm să fiţi atenţi, prestidigitatorii din Bogâlcin”… Un zgomot uşor ca o respiraţie de copil, un foşnet ca de codru atins de vânturile toamnei, un vuiet ca de furtună dezlănţuită vara în plină câmpie. O pauză, pe urmă iarăşi un zgomot uşor ca o respiraţie de copil, un foşnet ca de codru atins de vânturile toamnei, un tunet ca de furtună, dezlănţuită vara în plină câmpie… “Apar… uitaţi-i”, strigară din sală şi scriitori dar şi mulţi amirali şi contra-amirali, prezenţi şi ei, de vreo câteva zile la Hercules Baad, pentru o reuniune pe teme de navigaţie maritimă şi fluvială. De fapt, sub încrucişarea unor lumini, năvăli pe scenă un fel de turmă, un amestec de oameni, de animale, din hainele, din pieile, din blănurile cărora ieşeau aburi denşi, fierbinţi… “Don Tavius, pe unde-o fi Bogâlcinul”, întrebară parcă declanşaţi de un resort, prozatorii Sallustius Vocemică, generaţia ’60 şi Apis Murzacu, adoptat de generaţia ’90… În loc de răspuns o zebră aflată printre prestidigitatori trase un vânt atât de puternic încât caschetele mai multor înalţi militari spectatori, zburară care încotro… Sub ochii noştri se petreceau  lucruri cu adevărat ciudate… Pe scena ca prin minune eliberată, apăru un bărbat cam de un metru şi ceva, cu cap mare, spate îngust, cu braţe fragile de croitor sau chiar de farmacist. De sub vestonul subţire de postav se zărea şi protuberanţa unei cocoaşe. După ce se închină în faţa asistenţei, spunând în mai multe limbi că-l cheamă Meilă, scoase un şuierat şi imediat apăru, de undeva din spatele lui, o capră cu coarnele învelite-n catifea şi de coada căreia atârna o bilă de plumb. Bee… făcu rumegătoarea surprinsă pesemne de ambianţă, dar nu mai avu timp să repete sunetul căci Meilă o luă şi cu o nebănuită forţă începu să jongleze cu ea. O petrecu pe după gât, pe la spate, pe sub piciorul drept, pe sub cel stâng, totul cu o viteză uluitoare. Sala izbucni în delir când artistul izbind-o de propria-i cocoaşă, o făcu să sară ca o minge. “Meilă mai vrem” … ţipară nu ştiu câţi scriitori, din toate generaţiile… “te vom folosi în creaţiile noastre viitoare… Meilă, înţelege-ne, mai vrem”… dar indiferent la apeluri şi aplauze bărbatul dispăru şi în locul lui apărură două femei, una îmbrăcată în călugăriţă, cealaltă, în luptătoare antiotomană. Izbucniră de pretutindeni aplauze, strigăte de “ura”, “suntem aici de două mii de ani”, era superb, aveam în faţa ochilor şi artisticitate şi istorie şi religie… După ce se închinară în faţa noastră şi puturăm constata că se aflau, ca vârste, cam în cea de a treia tinereţe, după ce se prezentară, pe călugăriţă chemând-o Nectaria, pe luptătoarea antiotomană Savetamia, cele două se apucară de lucru… Cineva le aduse pe o măsuţă, faptul se vedea cât se poate de clar, două păsări mici, imitând în mare măsură vrăbiile. Erau făcute dintr-o piatră foarte dură, granit, bazalt, porfir. Aveau toate părţile corpului, aripi, coadă, cioc, gheare, extrem de ascuţite. Ei, bine, cele două prestidigitatoare, iniţial fiecare pe cont propriu, începură să arunce păsările în sus şi să le facă să aterizeze pe diferite părţi ale feţei lor… frunte, obraz, bărbie, şeaua nasului, vârful acestuia, ochi. De fiecare dată în locul de contact dintre pasărea de piatră şi chipul artistei nu se vedea nici cel mai mic semn de rănire. În schimb, când începură, de la o oarecare distanţă, să-şi arunce una alteia păsările în faţă, pe chipul lor tot nu apărea vreun semn de rănire, dar stupoare, chiar îngrijorare, picături de sânge se văzură pe frunţile şi obrajii mai multor spectatori… mai exact, fură “marcaţi” de acest exerciţiu de mare dificultate, patru scriitori, doi de limbă sârbă, doi de cehă, cu toţii aparţinând generaţiei ’80 şi şase, foarte preţioşi, amirali. Într-un ropot de aplauze femeile se retraseră şi fu anunţat, pe mai departe, un număr de jonglerii cu vipere, dintre care unele – şi aici era noutatea – erau umplute cu explozibili … “Tavius, strigarăm cu toţii, scriitorii, zău, a fost de-ajuns, numărul cu păsările dar şi cel cu capra, maestrul Meilă, nu le vom uita niciodată, o să le introducem în poeme, în nuvele, în romane, de vipere însă, mai ales cu trotil în ele, ne e teamă, oricât ar fi de mare dexteritatea jonglerilor”… Deşi nu credeam furăm ascultaţi. Scena era acum goală, ne mai liniştirăm, dar anumite temeri în suflete tot aveam… Programul era clar că încă nu se terminase. Au trecut astfel, poate zece minute de pauză, o muzică lentă se auzea din plafonul sălii “Gargantua şi Pantagruel”, se auzea, zic, o muzică lentă, puţin apăsătoare, dar la un moment dat ea se întrerupse şi tot din plafonul sălii, prin intermediul unui microfon, un bărbat ne vorbi… “Şi acum, stimaţi invitaţi, ai “Zilelor Reflexe” dar şi ai staţiunii Hercules Baad, o mare favoare pentru toţi… Iluzionistul din Cuptoarea”… Un murmur de admiraţie, de spaimă, a străbătut întreaga sală. Surpriza era, cu adevărat, mare. Nu fusese anunţat nici un fel de iluzionist, nici din Germania, nici din S.U.A., nici din Spania, şi cu atât mai puţin unul din “Cuptoarea”, sat despre care, chiar şi istoricii cei mai documentaţi, ştiau foarte puţin… O vreme scena rămase goală ca o piaţă ce nu trezeşte interesul nimănui. Capetele cortinei, aproape lipite de pereţi, vibrau imperceptibil, mai mult ca sigur din pricina unor curenţi, care cine ştie prin ce fisuri pătrundeau de afară. În sală, spectatorii evident mai destinşi, după terminarea evoluţiei prestidigitatorilor din Bogâlcin, vorbeau paşnic între ei. Amiralii reveniţi la chestiuni profesionale erau unanim de acord, că bricul Mircea, în loc să fie transformat în navă modernă de război, şi să constituie baza flotei întâia române, ar fi cu mult mai bine să fie scufundat, evident, cu onoruri. Contra-amiralii, lăsând la o parte, problemele de imediată specialitate, se porniră pe discuţii legate de femei. Blondele, susţineau unii, sunt mai tentante în actul propriu-zis al iubirii, dacă, cu o săptămână, cel puţin, înainte de fapte, sunt supuse la cure de murături, cu precădere, castraveţi. Nu puţine reviste americane de profil, asta susţineau. În ce le priveşte pe brunete, femeile rrome nu intrau în discuţie, ele câştigă temperamental, afirmau alţi contra-amirali, dacă înaintea acuplărilor sunt plimbate mai multe zile, prin hârtoape, cu motocicleta.

   Această ipoteză o avansa o revistă rusească de prestigiu, ce apărea sub conducerea unor specialişti în domeniu, în oraşul Pskov. Noi, scriitorii, bâzâiam cu de-ale noastre… Poezia se scrie actualmente prost, totul e îngropat sub cuvinte ce nu vibrează, versurile semănând, în nenumărate cazuri, cu nişte lanţuri trase de un tractor, zornăind când surd, când strident. Şi mai mult decât atât, producţiunea lirică nici nu se mai prea citeşte. Lumea are alte preocupări, e presată zilnic de alte chestiuni, astfel că cine s-ar mai putea apleca răbdător, cu înţelegere, asupra unor poeme, nu puţin dintre ele, ceţoase, kilometrice?… Dar, ne continuam noi discuţia, nici cu proza lucrurile nu stau mai bine. Unde e echilibrul clasic, unde sunt frazele limpezi, frumoase, unde e derularea clară, impecabil gradată a unei acţiuni?… Acum totul se învălmăşeşte, de la o descriere se sare brusc la un vis, la un act sexual, la un coşmar ce prevesteşte o boală sau cine ştie ce alte nenorociri… Se mizează mult pe peisajele “interiorizate”, pe mişcările subconştientului, pe nişte “teritorii”, pe care bietele cuvinte abia dacă le mai pot sugera. Deodată scena, până atunci goală, fu traversată de la stânga la dreapta de un urangutan. La vederea lui, prozatorul Sallustius Vocemică, generaţia ’60, exclamă… “Fraţilor, ce Dumnezeu, a venit jungla peste noi, sau suntem la vreo grădină zoologică, la un parc de animale scăpate de sub control?”… Drept răspuns, se auzi doar un “molciati”, spus pe un ton extrem de dur, vocea venind, de undeva, din spatele sălii… După dispariţia fiarei, dar mai ales după “îndemnurile” acelui glas imperativ, ne liniştirăm oarecum, dar nu trecură multe clipe şi scena fu traversată în sens contrar de acelaşi urangutan, urmat, însă, de data aceasta, de un iepure ce târa după el, legat de coadă, un buzdugan. Nu apucă nimeni să zică vreo vorbă, căci imediat după dispariţia animalelor apăru în faţa noastră, pe scenă vreau să zic, o orchestră, formată parcă din umbre, nu din oameni. La comanda scurtă a mai multor dirijori, în fapt, unul central şi doi laterali, din instrumente, se revărsară asupra sălii “Gargantua şi Pantagruel”, cu bătaie lungă, desigur, până în saloanele “Nicolae Stoica de Haţeg”, “Werner von Braun”, “Abraham  Lincoln” acordurile unice ale uverturei “Amurgul Zeilor” de Wagner. Se termină uvertura, dispar umbrele, locul lor e luat de un dubaş voluminos, ce ne anunţă… “Vă voi potopi acum cu ritmuri bolvăşnicene, plugovene, cornerevene… Urechile la mine.”… Un infern de lovituri se abate asupra marii tobe. Sunt bum-bumuri, cu alternări de ritm, ce realmente zguduie pământul. Noi ne temem să nu ne plesnească inimile, respirăm greu, amiralii şi contra-amiralii sunt palizi, fără grai, vreo câţiva având probleme cu chipiele, ce erau pe punctul de a le zbura de pe cap. În fine, dubaşul dispare, o clipă scena rămâne iarăşi goală, o clipă doar, căci ne trezirăm din nou cu urangutanul defilând prin faţa noastră, de data aceasta neurmat de iepurele cu buzdugan… “Vă place, tună puternica voce din fundul sălii, vă place?… Imediat va veni şi EL”… Tăcurăm cu toţii la auzirea acestui surprinzător anunţ. Oarecum speriaţi, luaţi în priză de un soi de angoase. În sală lumina se stinse complet, parcă ne aflam cu toţii coborâţi într-un fund de fântână, pe scenă, însă, pe lângă becurile existente, se mai aprinseră trei, extrem de puternice. Puteai acum, sub bătăile acestor “faruri”, să culegi de pe podele şi gămălia de ac. Se auzea, în răstimpuri, difuz, ca o derulare de poveste, clipocitul ritmic al unei ape, puteau fi receptate şi nişte voci ce rosteau cu claritate, doar numele staţiunii ce ne găzduia, Hercules Baad. Scriitorii din generaţia ’60, ghemuiţi unii în alţii, şoptiră că toată atmosfera ce ne înconjoară, avea în sine ceva catastrofic, în orice caz rău prevestitor, creatorii literarii din generaţiile ’90, 2000, emiseră părerea că pe fondul liniştii ce se lăsase, s-ar putea să apară însuşi Dumnezeu să ne binecuvânteze. În timpul scurs de la anunţul cu venirea Lui, amiralii şi contra-amiralii făcură mai multe tentative de a părăsi sala. Uniţi, umăr la umăr, ca o imensă broască ţestoasă, forţară mai cu seamă uşa principală de ieşire. De fiecare dată eforturile lor de eliberare se soldară cu eşecuri. Acum, de o bună bucată de vreme, stăteau ca şi noi în fotolii, în sala “Gargantua şi Pantagruel”, aşteptând să vadă ce-o să se întâmple. Ce ciudaţi erau, însă, înalţii ofiţeri… Aveau cu toţii feţele trase ale unor călugări, ce se supuseră, timp îndelungat, la grele penitenţe… Trec câteva chinuitoare secunde şi iată… Întâi se zări o mână, pe urmă, vârful unui pantof, apoi, reverele late, cu tivuri de mătase albă ale unui veston. O pauză, după care se iviră o frunte, un nas, potrivit ca dimensiuni, cu vârful uşor în sus, o pereche de ochi, … se închega treptat o fizionomie… Un alt moment de respiro, un foşnet, în faţa noastră, în carne şi oase, se află iluzionistul din Cuptoarea… Un bărbat între două vârste, la o privire superficială, un corect funcţionar. Aprofundând observaţia lucrurile iau, însă, o altă turnură… Sprâncenele arcuite, tenul măsliniu, părul negru îl fac să semene cu indienii “Yoraka” din America precolumbiană, gambele înalte, degetele subţiri te trimit cu gândul spre un jucător de baschet din N.B.A., spre un dirijor nervos, mereu nemulţumit de prestaţiile orchestrelor, iar ochii cu luciri metalice spre un animal de pradă aflat într-o neîntreruptă pândă. După ce ne salută pe toţi cei din sală, cu o înclinare uşoară a capului, începu să-şi mişte buzele într-un fel de murmur. Nu auzeam câtuşi de puţin, ce ar fi vrut să spună, şi totuşi, după câteva secunde vocea sa ne răsuna clar în urechi… “Mă numesc Jay Seymour, acum Ilă Momacu, am străbătut mai toată lumea, duc cu mine poveri greu de suportat, iubesc de-o potrivă lumina şi-ntunerecul, visul cu imensităţile sale, pot oricând ca lumea aceasta împietrită, imobilă ce-o vedeţi, s-o transform în ceva fluid, curgător, cu imagini pentru descrierea cărora cuvintele, de aici, sunt prea sărace. Nu mă întrebaţi de ce venit din foarte îndepărtate insule m-am oprit pentru o vreme…, la Cuptoarea. Fiţi siguri că n-am să vă răspund”… Apoi, deodată, cu o voce clară, poruncitoare… “Amiral de apă dulce, Pavel Puiuleţ, de acolo de unde eşti, fără a te ridica în picioare, recită frumoasa strofă a marelui Poet”… Cu toţii ne întorseserăm spre locul indicat de Jay Seamour, acum Ilă Momacu… Auzirăm… “Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin/ Eu întins pe-o sofa roşă stau şi-n faţa lui privesc/ Pân ce mintea îmi adoarme, pân ce genele-mi clipesc/ Lumânare-ai stinsă-n casă, somnu-i cald, molatec, lin”… Lumina până atunci puternică din sala “Gargantua şi Pantagruel” îşi pierde treptat din intensitate. Spaţiile dintre scaunele noastre cresc, încât abia ne mai vedem, când devin atât de mici de parcă toţi am fi pe punctul de a forma o unică şi imensă persoană. Jos, la baza clădirii, se aud vag nişte valuri lovindu-se de solidele fundaţii iar de sus, din tavan, pătrund până la noi, prin intermediul unor minuscule orificii, scântei luminoase, mişcătoare, desprinse parcă din îndepărtate raze stelare. Jay Seamour, numit acum Ilă Momacu, stabilit, poate cu familie, poate fără, în Cuptoarea, îşi ridică înspre noi mâna dreaptă. Ca o uriaşă plapomă, ca un imens strat de pământ, ne desprindem cu toţii de la sol. Iluzionistul îşi ridică imediat, îndreptată tot înspre noi, mâna stângă, lăsând-o pe cealaltă să-i cadă inertă pe lângă trup. Efectul e surprinzător, într-un fel chiar de speriat. Fiecare dintre cei ce ne aflăm în sală dispărem rapid, undeva, nu ştim nici noi unde, printr-o deschizătură, printr-un orificiu, ce realmente ne absoarbe… Pentru mine e lumină pe coridorul pe care merg, dar şi puţină răcoare, chiar frig. Cineva îmi pune  o broboadă pe spate şi mă împinge înainte spunându-mi … “du-te… du-te”… Măresc pasul şi iată apar pomii de gheaţă, din care la intervale cad frunze, prefăcându-se în cioburi sclipitoare. Mă duc, fireşte, mai departe, pomii de gheaţă se termină, şi văd acum, răspândite parcă pe un câmp, în orice caz pe o mare suprafaţă, ridicându-se lent de la pământ şi revenind tot atât de lent înapoi, prinse într-un fel de dans, cercuri, pătrate, romburi, dreptunghiuri… Dincolo de ele o suprafaţă albă, pe care cu un rest de memorie, o plasez, fie la poli, fie în Ţara de Jos, fie într-un alt spaţiu, care ar trebui şi el să aibă un nume. Merg mai departe sau poate mă întorc spre pomii de gheaţă, spre coridorul cu care luasem contact la început. Cine poate şti… dar de pierdut nu sunt cu totul pierdut, căci îl aud, foarte de aproape pe Charles Asnavour, acum un cunoscut aş zice, exact aşa cum cânta el în gară când am pornit, noi, scriitorii, oarecum aranjaţi pe generaţii, spre “Zilele Reflex”… Îl aud pe Charles e drept, dar de câteva minute, sau poate ore sau poate zile, săptămâni, nu mai prea pot să respir. Îmi aduc aminte de Tavius, organizatorul “Zilelor Reflex”, e cel ce fuge probabil, acum, printre mormintele unui cimitir, îmi aduc aminte şi de amirali, de contra-amirali, dar, zău, că mi-ar trebui puţin aer, chiar mult, căci mă sufoc… “Mergi înainte-mi spune un glas, te afli prin ţinuturi prietenoase, prin istorii adânci, imposibil de cercetat, de înţeles, mergi înainte”… Aud acum un susur, apa aceasta e Cerna, cu siguranţă nu greşesc, are bulboane mai puţine, mai potolite, e calmă ca o amiază de iunie. Ceva însă pluteşte pe unde. Acel ceva se apropie, se leagănă, prinde contur, e o scândură mare, şi pe ea e montat un tron sub care se află o găleată, aburoasă. Pe tron stă, fireşte, cineva… un om gânditor, mai degrabă scund, neatingând cu picioarele marele lemn plutitor.

   E îmbrăcat într-un fel de sarafan pe care, la intervale, îl încreţeşte vântul, dezvelindu-i genunchii. Printre aburi i se văd trăsăturile feţei, seamănă, având pe frunte şi o coroniţă, cu un împărat roman. Trece prin faţa hotelului, prin dreptul meu, îmi face un semn discret din cap, arătându-mi o tăbliţă, pe care era scris cu litere destul de mari… “Profesor universitar, caut doctoranzi, şi pe Cerna, de la izvoare la vărsare”…

   Întors acasă, coborât parcă dintr-un vis, am găsit mai totul neschimbat. Gara avea aceleaşi peroane ce separau liniile de pe care zilnic zeci de garnituri plecau în varii direcţii. Vagabonzii gării erau şi ei la posturi… prin sălile de aşteptare, pe lângă micile bufete de unde le putea pica ceva, pe lângă chioşcurile de ziare, cerşind de la cumpărători un mărunţiş oricât de neînsemnat. Acasă am regăsit-o pe soţia mea dormind, acoperită cu o pătură bej până în dreptul bărbiei. Cumplita boală tropicală contractată în urmă cu vreo zece-douăsprezece luni, nici pe departe nu-i trecuse. Culmea e că alături de ea mai dormea cineva, mai precis, un bărbat, un ins pentru mine cu totul necunoscut, păr mare, barbă la fel, faţă trasă, palidă, acoperit şi el până în dreptul bărbiei tot cu o pătură bej. Într-una din mâini cineva îi pusese un bilet… “Depus alături de soţia dumneavoastră, suferind de aceeaşi boală, pentru refacere, va trebui, prin comparaţie cu doamna P., să doarmă, în plus, şase luni”… Adevărul e că-mi era şi mie foarte somn. “Zilele Reflex”, într-un anume fel mă copleşiseră. Mâncărurile, mesele ce parcă nu se mai terminau, animalele ce traversaseră tot felul de scene, senzaţiile formidabile corporale, profunzimea nopţilor, copacii de gheaţă din adâncuri, prestidigitatorii din Bogâlcin, iluzionistul din Cuptoarea, profesorul universitar, în căutare de doctoranzi, aşezat pe un tron, plutind în jos, pe Cerna, şi încă multe altele pe care memoria nu le mai putea cuprinde. Adevărul e că-mi era şi mie foarte somn, putându-mi reveni din şocuri, din emoţii, numai graţie unei odihne profunde. M-am dus în camera mică, singura, de altfel, liberă, din tot apartamentul, şi aşa cum eram venit, de la drum, m-am întins pe divan. Înainte de a adormi, am revăzut scena care a pus capăt “Zilelor Reflex”… Pe terasa din spatele hotelului de şapte stele “Împăraţii Romei”, scriitori, amirali, contra-amirali, câteva fanfare, ansamble de dans şi încă multe altele. Se însera şi bătea dinspre pădure, dinspre Hercules Baad, un vânt subţire, răcoros. În mijlocul terasei, la o masă, criticul Belgia şi prozatorul Căptuşelea, venit pe cont propriu la “Zilele Reflex”, având într-o mână o traistă cu merinde şi în cealaltă, o geantă cu exemplare din ultimul volum apărut, o culegere de povestiri, intitulată… “Cartilagii pentru hotentoţi”… Cei doi discutau, Belgia gesticula, demonstra, Căptuşelea îşi apropia, îşi depărta nasul, ochelarii, de faţa preopinentului său. La un moment dat criticul tuturor generaţiilor, ridicându-se în picioare, spuse aproape tunător… “Da… în cronică te amintesc … ai lucruri bune… Cartilagiile… ţi-am promis”, după care, cu paşi grăbiţi, căutând parcă o scăpare, se îndreaptă spre marginea terasei, atinge balustrada, se urcă pe ea şi fără a mai privi pe cineva sare în Cerna… Căptuşelea vădit nu remarcare gestul criticului. Cuprinzându-ne pe toţi cu privirea dar poate nevăzându-ne pe nici unul, repetă aproape în delir… “Mă aminteşte… cronica… am s-o duc acasă… am strâns cureaua dar a meritat… Mariana”… şi când rosti numele soţiei, pieptul i se bombă, începu să bată din picioare, la umeri îi apărură nişte pene, la degetele de la mâini, aşişderi. Nu trecură nici cinci secunde de la “exclamaţii”, şi, probabil, împins de forţe invizibile, de jos, absorbit de aerul ce venea dinspre păduri, Căptuşelea îmbrânceşte masa, se ridică, un metru, doi, deasupra terasei, face un rotocol, pe jumătate e învăluit în pene, un pantof îi cade din picior, fanfara din Bolvaşniţa cântă, apoi tace… “Mariana… mă aminteşte în cronică… sosesc”… E acum sus, jumătate scriitor, jumătate pasăre, se mistuie secunde, din geantă-i cad cărţi peste tot, lasă în urmă Hercules Baad, trece Cerna… “mă aminteşte”… răsună văile… “mă va menţiona”… E tot mai sus, fanfara cântă din nou, şi bine, şi fals, o clipă-l mai vedem, e punctul acela, în direcţia Timişoara, trecând peste Teregova, Domaşnea, Caransebeş, Lugoj… “Da, domnilor”, răsună o voce de bas venită, parcă din lumea de dincolo… “Zilele Reflex, au luat sfârşit”… Doamne, cine totuşi, vorbise?… Ne uităm peste tot, prin preajmă, peste păduri, departe, mai auzim odată… “Da, domnilor”… şi atunci îl zărim, dincolo de Cerna, pe Tavius Alpin, pregătindu-se, călare pe un cal, să dispară printre stânci…