Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Schiţe erotice

Prima

Ziua oraşului în care m-am exilat. De fapt, în care m-am ascuns de mine însumi, conform laşităţilor confortabile. Ocolesc un câine ce urina pe un stâlp de bronz, pentru iluminatul stradal. Mârâi eu, dar el nu reacţionează, ci îşi forţează sfincterele pentru ultimele picături. Jos, un lac, minuscul, şi-un firicel ce-a pornit deja spre rigolă. Întoarce spre mine botul, potaia, fixându-mă cu ochii indiferenţi, ca o prostituată a doua zi. Din turnul Primăriei, imnul Iancului. Câinele o ia, repejor, spre barul cu Madona, unde-şi fac veacul prostituatele de gang. Are pete căcănii, pe spinare şi piciorul drept, din faţă şi-o ureche sfâşiată. Dau în Principala. Ies fetele de pe la licee, cu buricele vineţii, din cauza frigului de toamnă, cu blugii atât de jos de-ţi pare că vezi firicelele pubisului, răsucite, orgolioase, spre catarama curelei. Indiferente, râzătoare, dispuse. Dispuse mai la orice. Va veni, cu certitudine, vremea în care îşi vor afişa cercelul din clitoris, cu o piatră de smarald, minusculă, menită să le poarte noroc.

Trec de lactovegetarianul de alt’dat, unde mâncam de treişpe lei, când veneam la oraş. La doi metri, spre Penitenciar, un tip negocia o partidă de sex. Ea mai ezita, dar doar pentru că tembelu nu dorea protejat. Apetisantă, cu rujul de trei ţoli şi sfârcuri de balenă. De sub bluza rozalie, şunculiţele se revarsă bălaie. Avea şi-o aluniţă, sub ochiul stâng, poate doar desenată.

– No, ne-o tragem?, o interogă el, cu o voce oarecum crispată, poate din cauza excitaţiei în avans.

– Nu, spuse scurt, apoi, după câteva secunde completă: Nu mi-o pun cu tine, nici dacă faci balet în vârful sulii. Clar!

Şocat, guvidele, cu ochii spălăciţi şi gelul până spre sprâncene, ezită, vrea s-o apuce de mână, dar juna fandează, se întoarce şi face trei paşi mărunţei, zvâcnindu-şi bucile, ca nişte ludăi înainte de-a da în pârg. Se întoarce, brusc, paţachina:

– Du-te-n măta, articulează spre piţigoiul siderat, neafectată de caninii mânjiţi cu violaceu. El dă să-i răspundă, mă vede şi mârâie, cum eu la câinele ce se uşurase expozitiv.

– Ce pizda mă-tii te-a apucat?

Ea nu-i mai răspunde. O văd cum se scurge spre parcul unde e cafeneaua Chanson, în care, vinerea seara, o dată la două săptămâni, cântă D-Side.

Trec, ajung la Tribunal, după care fandez, la rându-mi şi ajung iarăşi în faţa Librăriei Eminescu şi o tai, direct, spre Criş. Îi mai văd, din amintirile ultrarecente, bucile tipei şi-o dezbrac metodic, încercând să-i ghicesc frizura culoarea pielii proaspăt rase. Câinele din a doua propoziţie executa, precipitat, o javră, sub ochii experţi a trei curve în pană de clienţi. Analizau, tot mai prinse de scena animalelor acuplate, fiece iniţiativă a dulăului, dar şi schelălăitul amorf al gudei. Fireşte că au început să lăcrămeze de-atâta râs, când captivitatea a înghiţit climaxul împreunării.

– Ce fain, chiţcâi roşcata în fusta mini, cu picioarele galbene, încălţate în tenişi bordo, cu talpa groasă.

– Fain pe dracu!, o puse la punct şefa micului cârd de curve, cocoţate pe o bară, chiar deasupra unui canal ce-şi deversa zoaiele în Criş. Te-aş vedea cum ar fi dacă ai păţi-o.

– Eşti proastă. Ce ar fi? Mi-aş trage-o cu un câine. O dată! Să văd cum e...

– Atunci, zise a treia, neagră şi buzată, aşteaptă să scape căţeluşa şi propune-i-o cuţului. Poate-l convingi să meargă cu tine sub pod.

– Scroafă!, o gratulă roşcata ce avea faima de-a fi mult prea rea de muscă.

Râseră cu toatele, excitate şi făcură pariuri, când scapă guda din şurubul nefiletat al patrupedului.

Un gardian public, pricăjit asemenea unui maidanez, cu o mustaţă sărăcălie, umedă, din cauza unei şuviţe abia perceptibile de lichid ce supura, greoi, dintr-o nară, s-a scurs pe lângă bietele fiinţe aflate în suferinţa plăcerii maxime. Ar fi dat, fireşte, o mână sau un baston de ajutor, dar era limpede că se grăbea. La statuie, tocmai se depuneau coroanele. Un zvon de alămuri şi tromboane apuca să  acopere micul vuiet al râului anemiat de acumulările din amonte. Ziua oraşului, cum zisei, cu festivităţi scrobite, concerte în Cetate, şedinţe omagiale şi alte marafeturi. Căţeaua, observai într-un târziu, avea şi ea trei ţoli de ruj, pe lăbuţe, iar maidanezul un papion în picăţele. Fata cu ludăile zvâcnitoare trecea, în clipa aceea, pe pod, într-o maşină cu girofar. Era pe cale să producă, totuşi.

Tipul refuzat tocmai ajungea în faţa barului cu Madona, deasupra. Negocie scurt şi dispăru cu şefa, o tipă durdulie, în pantaloni albaştri şi bluză roşie, cu cearcăne imense la ochii doar întredeschişi, de credeai că tocmai s-a trezit din somn. Prin pantalonii prea strânşi i se ghiceau, vizibile, labiile umflate în exces.

– Nu vrei cu două o dată?, se interesă neagra.

– Nu, spuse volubil tânărul, cu gelul solidificat între sprâncene.

– Nu te costă mai nimic în plus; doar un pachet de biscuiţi.

Masculul îi făcu semn şi fata se prelinse de pe bară şi, săltăreaţă, îi ajunse din urmă. Guda, eliberată, se culcă cu botul pe labe, în timp ce fantele, cu coada sprinţară se luă după cei trei. La Librăria Eminescu tocmai se aducea marfă: rechizite, genţi şi trei pachete cu cărţi. Pe terasa tristă a fostului Restaurant Oradea cădeau frunzele, fără grabă, mute, nebăgate în seamă.

14 octombrie 2004

A doua

Puţin mai jos de blocul veşnic neterminat din capul Străzii Tudor Vladimirescu, chiar pe malul apei, o femeie. Mă apropiu. O zi splendidă, după cinci zile triste, morbide, flasce. Soarele, cocoţat deasupra dealului cu vii, pare un radiator bine calibrat. Cobor trei scări şi ajung pe mica alee betonată, ce curge aidoma râului, înspre podul pietonal de la Centrul de Calcul. Căcaţi mai peste tot, prezervative mucilaginoase, chiştoace şi fata, la trei metri de un parapet din ţeavă zincată.

– Ce faci aici?, întreb, contrariat de mine însumi, pentru că niciodată nu acostez femei. Dar ea nu era o femeie. Era Navetista!

– Stau. Ce ai cu mine?

– Nimic. Doar că mi se pare curios că stai aici. Pare lipsit de sens. Cine eşti?

Fata mă privi pentru prima oară curioasă. Nu se aştepta să o întreb asta – agresiv, direct, fără motivaţie.

– Nu sunt curvă, spuse, măturând, uşor, cu privirea ei cafenie josul Crişului, malul drept, cu cei cinci pescari inerţi, absurzi cu beţele lor telescopice, uşor arcuite, zvâcnite după un timp, la fel de neaşteptat ca întrebarea mea. Ce vrei?

– Nimic, spusei, rotind, la rându-mi, privirea spre podul din centru, pe care mogâldeţe informe viermuiau fără răgaz. Pur şi simplu, nu m-am putut abţine şi am venit la tine.

Atunci o privii pentru prima oară: faţa ovală, aproape sidefie, părul blond, cu o cărare dreaptă şi-un breton arcuit, buzele palide, ochii spălaţi de apa mării. Câţiva pescăruşi pluteau peste râu, vânând peştişori indolenţi.

– Mă vrei?

– Cum?, făcui distrat.

– Mă vrei? Vrei să faci sex cu mine?

Atunci îi văzui şi bustul - bluza maronie şi arcuiala pieptului, bine liniată de sutienul invizibil. Sigur mi-a observat privirea şi mi-a intuit pofta.

– Nu ştiu. De fapt...

– De fapt, ce?

– De fapt, vei înţelege greu. Oricum, îţi spun că existai deja la mine în imaginar.

Se holbă la mine. Tăcurăm câteva secunde. Nu ştiam ce să-i mai zic. Aşteptam să văd ce-a priceput.

– În ce?, întrebă ea, contrariată, cu un surâs curios în colţul gurii mici, ideală pentru sexul oral.

– Ţi-am spus că e greu de crezut ceea ce-ţi voi spune.

– N-ar fi mai bine să continuăm discuţia într-un pat? Aş înţelege atâtea, fără nici un efort.

Mă deranja disponibilitatea ei, poate pentru că aveam o părere prea morală despre personajele ce-mi conlocuiau imaginarul.

– Nu ştiu. Dar hai spre Primărie.

O luarăm pe aleea de pe malul Crişului, domol, cu soarele în ochi - eu spre râu, ea, cu mâinile în buzunarele gecii albe, spre taluz.

– Eşti un fel de personaj din imaginarul meu, am început eu. Nu ştiu cum te cheamă şi nici nu mă interesează. Pentru mine eşti navetista îngândurată, din autobuzul ticsit cu leproşi. Şi tot în imaginarul meu, eşti cea cu care, pe bancheta jegoasă din fundul autobuzului, aş vrea la nebunie să fac dragoste.

– Cum?

– Pur şi simplu! Dar numai în ziua din an în care mă atinge spleen-ul, totdeauna toamna.

Am luat-o de mână. M-a strâns. Mă uitai în jos şi văzui blugii ei decoloraţi, mulaţi pe pulpele arcuite, din şoldurile destul de late. Înainte de a ajunge la petele cafenii a doi căcaţi cu vechime, m-am răsucit şi, instantaneu, i-am atins buzele, într-un sărut imposibil de amânat. Am rămas acolo cinci minute, mozolindu-ne, apoi, pipăindu-ne cu neruşinare, peste tot, indiferenţi la cei ce ne priveau de pe malul celălălt. Am fixat-o cu fesele de cimentul gărduleţului ce străjuia aleea, înspre albie, i-am desfăcut cei trei nasturi metalici de la şliţul blugilor şi i-am căutat sexul din chiloţi - motov, mătăsos, despicat. Se împingea în degetele mele, uleioase deja, şovăielnice şi cercetătoare. Avea pielea delicată, cu o anume asprime, din cauza părului ras.  Îi simţii clitorisul, apoi devenii şi mai îndrăzneţ.

– Nu sunt virgină. Dacă ai unghiile tăiate, poţi băga degetul, mă invită fata

Şi ea cerceta, minuţioasă, cu o lentoare aţâţată, intimităţile mele. Aveam capul în ceaţa unei plăceri nemăsurate. Nu ştiu când am mers mai departe, spre patul cerut de Navetistă. Leproşii din autobuz murmurau, pofticioşi. Şoferul ameninţa să tragă pe dreapta. Deasupra, aceiaşi pescăruşi, mereu lihniţi, şfichiuind, ades, apele vălurite. Se auzi cântecul Iancului şi apăru un maidanez. Ridică un picior şi se urină peste alţi căcaţi, mai proaspeţi. Câteva muşte verzui, înnebunite de ofertă, ignorau frigul. Ea, cu capul pe umărul meu.

– Cum vei putea, oare, regula o Navetistă îngândurată, din imaginarul tău?

– Nu cred că va fi o problemă. Mă exciţi.

– Am simţit-o. Aproape că ai ejaculat.

– Aproape, făcui absent.

– Să-ţi spun cum mă cheamă?

– La ce bun, iubito?

Ne-am încheiat la şliţuri. Tremuram. Mi-era greu să păşesc. Riscam să fiu ridicol.

– Tu cine eşti?

Am tăcut. Aveam, desigur, emoţii. Mă gândeam cum, mâine, pe ploaie şi vânt, voi merge la medicul dermatolog, cu scula în mână, cum el mă va întreba de ce fac sex neprotejat cu prostituatele de pe croazetta Crişului. Cum să înţeleagă, bietul, că era chiar Navetista îngândurată, din nenorocitul acela de autobuz, care nu încetează să-mi eşapeze imaginarul?...

19 octombrie 2004

A treia

Ploua. La început, am văzut deasupra turnului primăriei cum cerul devine plumburiu, înspre Sântandrei, apoi, asfaltul ud. Am coborât şi am luat-o spre centru. Demult vânam o zi ploioasă şi destul de rece, astfel încât, la fiecare expiraţie, să-mi iasă aburi din gură. Mă durea, vag, capul - un fel de pâclă în zona frunţii, o dulce abureală, în care amintirile se buluceau. Copilăria, cu predilecţie, scena aceea cu dealul, în triunghiul format de liziera pădurii, fântâna din care se adăpau vacile din ciurdă şi gardul viilor. După cinizeci de paşi, am decis să trec pe sub Pasaj. Nu aveam umbrelă şi ploaia se înteţea, cu fiece secundă. În dreapta mea, Eminescu în ploaie, trist şi resemnat. Mă mai gândeam încă la sexul din noaptea ce se scursese, terminat neaşteptat, din cauza unui apel telefonic stupid. Soţul ei avea insomnii.

Am trecut de barul Mirage. O clipă m-a bătut gândul să intru, dar nu într-atât de rău încât să n-o pot lua înainte. M-am oprit trei secunde, poate cinci. Atunci am decis să nu trec prin faţa Teatrului Arcadia pentru a nimeri în Strada Alecsandri, ci am cotit spre intrândul ce continua drumul din faţa Consignaţiei. Odiniară, gangul acela mă salvase de la o situaţie penibilă: aveam nevoie de un veceu, eram cu o jună agăţată de mâna dreaptă, iar salvarea mi-a venit de la vespasiana din acel intrând. Tot acolo, mai târziu puţin, fusese deschisă o patiserie, cu brânzoici delicioase. Nu aveam probleme cu vezica, acum, dar tot am făcut câţiva paşi.

– Urci, auzii un glas de femeie, jucăuş şi modulat. Am ridicat privirea. La un balcon, o damă. În capot, cu decolteu scandalos, dantelat, mov şi deschis cât să întrezăresc o pulpă trandafirie. Cea stângă.

– Pe unde?

– Acolo e uşa. Apartamentul cinci. Îţi deschid eu, imediat.

Într-adevăr. În faţa unei uşi maronii, cu vizorul foarte jos, o damă. Mi-a zis:

– Nu ţi-e frică?

– Nu. Ar trebui?

– Nu. Cum să trebuiască. Intri?

– Am încotro?

– Da. La trei e o nimfomană. Dar nu cred să-ţi placă. Are vaginul mai larg decât Pasajul Vulturul Negru, apoi a râs şi i-am văzut dinţii încovoiaţi spre interior, mărunţei, dar ascuţiţi, ascunşi de buzele cărnoase, cam ca ale Laurei Andreşan.

În holul mic, un cuier şi-o oglindă. Tipic. Apoi, sufrageria mare, cu mobila învechită, stârnind un miros stătut. În stânga, o canapea desfăcută, cu un cearceaf mototolit, o uşă ce da în bucătăria aproape la fel de minusculă ca vestibulul. Drept, în faţă, intrarea în balcon, acoperită cu o draperie cafenie, ce fâlfâia domoală în curentul stârnit de intrarea mea.

A dispărut în bucătărie, invitându-mă să iau loc pe fotoliu. Era mai înaltă ca mine şi avea mersul sacadat, ca o săritoare la înălţime. După cinci minute, a venit la mine, cu o tavă în mâini. Două ceşti. Cu ceai, am observat numaidecât. A pus tava pe un taburet, apoi s-a pus pe braţul stâng al fotoliului şi s-a aplecat spre gura mea. Atunci, a cântat Iancu. Ne-am sărutat, mi-a băgat limba adânc, înspre omuşor. Stârnit, i-am despicat picioarele, cu mâna dreaptă, apoi, cu barba i-am desfăcut halatul de casă, până când sfârcul sânului stâng mi-a ajuns între gingii. Intrasem în erecţie încă înainte de-a ieşi cu tava, din bucătărie.

– Îţi place s-o faci?

– Oricând, am minţit eu, bărbăteşte.

– Hai pe canapea.

– Nu. Prefer să începem aici, acum - i-am tras chiloţii într-o parte şi i-am băgat degetul mijlociu, fără dificultate. A intrat, ciudat!, ca şi când ar fi fost absorbit de un aspirator, aflat în abisul unei văgăuni. Ea mi l-a eliberat pe Marcel (aşa îi zic eu sculei cu pricina, dintr-o convenţie cu o elevă, dar fără să mai ştiu de ce). Apoi l-a masat cu mâna ei stângă, doar cinci-zece secunde, după care m-a călărit cu o poftă nebună. Ignea şi ofta; era foarte mobilă, de vreme ce avea, cred, mai bine de 40 de ani. După un sfert de oră, am trecut pe canapea, apoi, în bucătărie, pe taburetul tapiţat cu muşama roşie.

– Ne odihnim puţin, i-am cerut, fiind transpirat. Să fac un duş.

– Nu. Te-ai plictisit?

– Nu, stai liniştită. Hai să ne dezbrăcăm de tot. Nu vreau să-mi miroase hainele.

– Nu fi tâmpit. Cel mai fain miros e cel al dragostei.

Ne-am dus, iarăşi, pe fotoliu şi am întors-o cu spatele. I-a plăcut foarte mult. Ea a fost, totuşi, cea care mi-a cerut să mergem şi în balcon.

Am început tot cu spatele, folosindu-mă de halatul ei pentru a masca goliciunea mea parţială. Dar era foarte vizibilă mişcarea şi se auzeau, tot mai intens, gemetele noastre, încurajările şi măscările. Ploua. Poate de aceea nu ne-a surprins nimeni, deşi la cincisprezece metri de noi, oamenii treceau prin Pasaj.

– Întoarce-te, mi-a cerut.

– Cum?

N-a zis nimic, ci m-a răsucit, m-a lipit cu fundul de grilajul forjat al balconului, şi-a cabrat piciorul stâng şi şi-a pus papucul întrre barele de fier. L-a luat pe Marcel în palma dreaptă şi l-a orientat, măiastră, spre abisul în care-şi ţinea aspiratorul. Iancu tocmai cânta de prânz.

Ne-am unduit astfel, contratimp, mai bine de cinci minute. Îmi ţinea capul între ţâţele molatece, cu pielea uşor încreţită, balansate de zmucituri şi contraofensivele ritmate. Pe stern i se prelingea transpiraţia rece şi sărată, pe care limba mea o reţinea în mici baraje. Ea mă instiga, tot mai porcos. Dintr-o dată, s-a oprit. Am întors capul după privirea ei fixă şi am văzut un tip, sub balcon. Ne privea entuziast. Lângă el, un câine. Indirerent, se urina pe tocul uşii de la intrarea în casa scărilor. Îi vedeam, insului, nasul roşu, imens şi calviţia. Rânjea. M-am terminat fără să-mi dau seama. Doar că mi s-au tăiat picioarele şi am căzut, scurgându-mă pe lângă ea. A încercat să mă ridice.

– Lasă-mă, i-am cerut

După cinci minute, am intrat în sufragerie. Îmi tremurau încă genunchii. Tipul de sub balcon dispăruse. Ploua tot mai mărunt, burniţos.

M-am prăbuşit în fotoliu. Am adormit şi m-am trezit doar când Iancu îmi cânta pentru a treia oară. Ea, nicăieri. Nu ştiam cum s-o strig. Am ieşit.

Când s-o iau spre Pasaj, cam pe locul fostei vespasiene, o femeie bătrână se uşura de-a-n picioarelea. Mi s-a făcut greaţă şi am vomitat deasupra unui tomberan. Un câine, uimit, lingea resturile prelinse pe plasticul verde. Am ieşit în Alecsandri. Am intrat la Potz şi m-am spălat în closet. Barul – gol, posac, inutil. Maşina Ambulanţei trecea cu zgomot asurzitor. Am ieşit şi am luat-o înspre parc. Lângă un chioşc, o femeie, în capot, întinsă pe targă. Deasupra sânului stâng, o muşcătură proaspătă.

– Ce are?

– A făcut infarct, zise medicul portocaliu.

Lângă noi, trei câini urinau pe trei stâlpi de bronz ai fântânii arteziene. Speram să nu moară. Eram chiar speriat. Dacă-i făcea medicul legist recoltă vaginală?

21 octombrie 2004

 (Schiţele fac parte dintr-un posibil, dar improbabil volum, intitulat

Schiţe erotice  – 50 de proze citadine.)