Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

„Ich bin ein Berliner"

Cu această afirmaţie a rupt gura tîrgului (vestberlinez) în iunie 1963 John F. Kennedy, reuşind dintrodată să atragă de partea lui Germania Federală, altminteri cam ostilă faţă de Statele Unite. După doar cinci luni preşedintele a fost asasinat, dar efectul faimosului dicurs a durat ani buni. Cuvintele rezonau însă mult după atentatul din Dallas.

Láng Zsolt nu este politician, nu este preşedintele unei superputeri în căutare de aliaţi, Láng Zsolt este scriitor care a trăit împreună cu familia un an în Berlin – datorită unei burse. Şi totuşi – după aproape patruzeci de ani – afirmă ceva asemănător lui Kennedy: „Cîteodată am impresia că în locul bicicletei ar trebui să mă leg pe mine însumi de lampadarul de pe stradă. După care să arunc cheia.” Declaraţie reţinută, mascată într-o alegorie seacă. Parcă se ruşinează de cuvintele rostite, ca un adolescent la prima dragoste. Quod erat demonstrandum, diferenţa dintre populism şi sentimentul izvorît din adîncurile sufletului. Căci cele două fraze de mai sus sunt declaraţie de dragoste, curată ca lacrima, făcută tuturor acelor oameni, lucruri, clipe care într-un singur cuvînt se pronunţă Berlin.

Însuşi oraşul este „eroul” principal al cărţii apărute la Editura Koinónia ( Cluj 2oo4)  „De-a Berlinul”. (Titlul original – Berlinév este imposibil de tradus, fiind o metaforă de „unică folosinţă”, care mot ŕ mot înseamnă anul berlinez sau anul Berlinului, dar totodată poartă şi afecţiunea fierbinte a scriitorului faţă de acest oraş.) Láng Zsolt nu se minunează, nu analizează, nu dă verdicte, nu face comparaţii, nu scrie reportaje sau nuvele despre viaţa din Berlin, ci pur şi simplu o/îl trăieşte. Cele cincizecişidouă de scrieri se pot defini cel mai bine ca reflexii lirice sau mai degrabă ca nişte file dintr-un jurnal intim adresat marelui public.Este un şir de mărgăritar ale cărui perle au fost adunate de pe străzile Berlinului, din aerul Berlinului, din privirea berlinezilor. Este un dialog continuu cu el însuşi, în toată concordanţa de păreri, ca într-un vis. Ca în visele noastre cele mai frumoase, cînd nu ne întrebăm de ce atunci şi de ce acolo, nu ne întrebăm nimic, doar trăim pe deplin cea mai adecvată condiţie umană.

De-a Berlinul

Trotuare

Ieri o femeie cu bicicleta s-a împiedicat în piaţa Adenauer şi a căzut ca o broască. Aici merge cu bicicleta şi cel care nu se pricepe. Dacă n-ai bicicletă cumpără-ţi una, împrumută-ţi sau fură-ţi una! se citeşte pe site . Şi uşor poţi ghici care este varianta cea mai ieftină, deoarece peste tot vezi nişte lacăte imense. Există bineînţeles şi alarme pe bază de urmărire cu satelitul pentru superbiciclete extrapipărate (3000 de euro). Consecinţa faptelor e că peste tot vezi nişte biciclete trecînd în nefiinţă, legate de lampadar: stăpînul ei ori s-a plictisit de ea, ori a pierdut cheia lacătului. Berlinul este oraşul celor care merg pe bicicletă! Oriunde se poate circula, chiar şi pe trotuare, acestea fiind atît de largi, că nu e nici o problemă. Într-o zi, de dragul experienţei, am trecut pe trotuar în faţa unui poliţist: nici n-a clipit. Atenţie şi previziune proiectată în spaţiu: asta-i Berlinul. În Uhlandstrasse cele două trotuare sunt de o lăţime de 17 paşi, carosabilul de 13 paşi, pe Kurfürstendamm trotuarul de 42, carosabilul de 31 şi la mijloc mai este şi un loc de parcare de 17 paşi, cu copaci la margine. Nici crengile copacilor de pe stradă nu trebuie tăiate, au loc berechet. Umanitate în spaţiu. De parcă trei oameni s-ar plimba duminica după masă în piaţa centrală, goală a Clujului, cam aşa arată proporţia de om-spaţiu ( şi calmul). Nu pot să-mi valorific experienţa de stat la coadă, deşi aş arăta cîte ceva celor de aici. Doar în zilele de intrare liberă la muzee am văzut şerpuindu-se nişte cozi, numai că cine vrea la muzeu, nu dă din coate. Acest oraş nu este al celor care aleargă, aici nimeni nu fuge după autobuz. Pe zebre nu vezi pietoni panicaţi. Dacă e roşu, nimeni nu mai părăseşte trotuarul, iar dacă e verde, toată lumea ştie că are timp să treacă liniştit. Dacă se-ntîmplă ceva neaşteptat, există calmul pe care se poate baza. Cînd femeia a căzut cu bicicleta s-a oprit circulaţia, pînă şi autobuzul a aşteptat să-şi strîngă lucrurile. Nimeni n-a claxonat. Călătorii din autobuz au citi ziarul sau discutau cu vecinii, arătînd cu capul spre cer. Se spune că în Berlin rareori se-ntîmplă să fie toamnă lungă şi însorită, deci toamna acestui an este o excepţie. Femeia tot a zîmbit: e ceva haios să te faci broască în faţa atîtor oameni. Întretimp un acordeonist, proptit de parapetul intrării în metro cînta un vechi şlagăr al lui Marlene Dietrich: Du hast ja keine Ahnung,wie schön bist du Berlin, adică n-ai nici un pic de  andung  ce minunat eşti tu, Berlin.

Cerul deasupra Berlinului

Noi doi suntem sus, eu şi cu orbul. Aş vrea să văd şi mai de-aproape îngerul, de aceea m-am urcat. În filmul lui Wim Wenders pe umerii ei se lasă îngerul masculin cu părul negru. I se spune Elza şi stă pe Siegessaule, adică pe Coloana Victoriei, pe care te poţi urca doar trecînd prin tunelul de sub pămînt, piaţa fiind atît de aglomerată că printre maşini nici chiar noaptea nu se poate trece. Odată pe an se opreşte circulaţia, în iulie, în schimb atunci trece pe aici o mulţime de vreo două milioane de inşi, e vorba de faimoasa „Love Parade”! (Şi în septembrie, la Marathon, dar atunci din cauza alergătorilor nu poţi traversa.)

Orbul dă piept cu vîntul tăios, nu se mişcă. Pe partea cealaltă a coloanei nu se simte vîntul, pot sta liniştit, şi mă gîndesc să-i spun şi lui sau să nu-i spun.. Nici eu nu mi-s complet. Ameţesc dacă mă uit în jos, totodată mi-e groază şi de înger: nici încolo, nici încoace. Îi strig orbului că în partea mea nu bate vîntul. Ori din cauza zgomotului nu mă aude, ori e şi surd. Apucînd balustrada de fier trec pe partea lui. Vîntul îmi bagă barba în urechi, acum şi eu abia mai aud. Îl întreb pe orb dacă nu îi e groază de adîncime.Nu-mi răspunde, stă încremenit, ţinîndu-şi puţin strîmb fundul. Ăsta vrea să sară, mi se năzare. Mi se pare că are nevoie de consolare, deci încep să-i povestesc. E soare cu dinţi, poate simţiţi şi Dumneavoastră. Sclipesc degetele de la piciorul îngerului. Iar în faţa noastră e Berlinul. Şi în spate la fel. Nu sunt frunze pe copaci, putem vedea rănile. Oraşul acesta e ca o descoperire arheologică: ceea ce lipseşte se completează cu materie străină. Aici ipsosul de obicei e sticlă şi oţel. Răni a dracului de sclipitoare. Putem urmări şi locul Zidului, acolo sunt acum cele mai multe macarale. Nu e frumos oraşul. Mai degrabă înţelept. Modest. Mărinimos. Liniştit. E liniştit şi cînd e zgomotos. Aşa-i că-l auzi?

Orbul îşi întoarce faţa spre mine, vrea să vorbească, dar cum îşi deschide gura din cauza unei rafale groaznice de vînt şi-o închide din nou. În partea cealaltă e linişte, îi strig în urechi. Mă apucă de braţ, pornim. Aşa de tare mă strînge că mă doare.

De ce te-ai urcat aici? îl întreb imediat cum ajungem.

Din cauza îngerului, răspunde. Noi tot stăm de vorbă.

Şi ce spune?

Îmi dă sfaturi.

Acum de exemplu a spus ceva interesant?

Da, mi-a spus să vă cer nişte bani, că Dumneavoastră o să-mi daţi.

Şi v-a spus cît să-mi cereţi?

Nu, doar atît că o să-mi-i daţi.

Cît?

Trei cincizeci, atîta este în buzunarul drept.

Dacă întradevăr atîta este vă dau, plus ce mai este şi în buzunarul stîng.

Îmi bag mîna în buzunar, atîta, exact, a ghicit! Resemnat aş căuta şi în cel stîng, dar clarvăzătorul orb îmi pune mîna pe braţ. A fost vorba doar de cel drept, mulţumesc, spune, după care bîjbîind începe să coboare. De curiozitate mă uit cît am în buzunarul stîng. Şi pe mine mă surprinde: 2oo euro. Cadoul lui Elza.

Sunetele zăpezii

– Nu-ţi plac oamenii?

– Ba da.

– Atunci de ce fugi de ei?

– Nu fug.

– Unde trăieşti acum?

– La Freiningdorf, în Alpi.

– Familie ai?

– N-am, trăiesc singur.

– Eşti singuratic?

– Îmi place liniştea.

– Şi totuşi muzica dumitale e numai disonanţă, frenezie. Butoaie de tablă şi ciocane de oţel.

– Nu putem fugi de zgomote.

– Deci totuşi fugi.

– Dar nu se poate.

– În sat cum te-au primit?

– Rareori mă zăresc. Vara mă retrag într-o colibă din pădure. Aş sta acolo şi iarna, dar din păcate e greu de încălzit. Dar rezist o lună-două.

– Acolo nu e zgomot?

– Nu, acolo nu e.

– Ai spus că degeaba ai fugi de el.

– Da, fiindcă îl car cu mine.

– Adică în suflet?

– Nu în suflet, ci în creier.

– Ca o amintire?

– Mai degrabă ca şi conservele.

– Dar de ce ai nevoie de zgomot?

– Ca să mă pot confrunta cu el.

– Wagner spune că artistul imită ceea ce are efectul cel mai fascinant asupra sa.

– Se poate.

– Zgomotul te fascinează?

– Nu cred. Mai important este chintesenţa lui de sunete.

– Ce te-a fascinat cel mai tare în cursul vieţii de pînă acum?

– Multe lucruri.

– Dar acum ce-ţi vine în minte?

– Odată, era încă în Colorado, am găsit o căprioară rănită. I s-au rupt picioarele, zăcea culcată într-o parte, abia răsufla. M-am uitat în ochii ei şi am înţeles ce ar dori. M-a rugat să am milă de ea. Mi-am scos cuţitul şi i l-am înfipt în inimă. În ochi i se zărea mulţumirea, chiar şi după moarte.

– Nu este doar un mit dezgolit lovitura de graţie?

– Poate.

– Mie mi se pare cam prea brutală...

– Cîteodată trebuie să te confrunţi cu realitatea. Îndeosebi dacă o ai înaintea ochilor.

– Ai putea scrie şi muzică „frumoasă”?

– Da, să zicem. Dar ar suna fals. Ar fi doar nişte exerciţii de compunere, cum am făcut şi la facultate.

– Unde ţi-ai făcut studiile?

– În Pennsylvania.

– De ce ai venit în Europa?

– În America nu se cîntă muzică contemporană.

– Oare din ce cauză?

– Publicul care are bani agreează altceva. Mulţi au venit în Europa. Calder, Jones, Minard, Osborn, Weddington. Din Asia Ishii, Kaziro, Chatterjee, Suzuki, Shin. Şi mai sunt. Bogaart, Wutzfeld tot din America.

– În schimb acolo sunt mulţi muzicieni din Europa.

– Da. Şi profesorii mei au fost europeni.

– Scriitorii spun că meseria lor nu se poate preda. Şi compozitorii?

– Nu ştiu. Da, de fapt compoziţia nu stă numai din rezolvarea unor probleme grele. Ca de exemplu să putem lega fără sincopă cromatică nişte acorduri disonante.

– Adică?

– E nevoie de ceva mai mult.

– Nu te apasă singurătatea? N-ai putea lucra mai degrabă într-un oraş mare, unde ai avea mai multă inspiraţie?

– Depinde cui îi este mai bun.

– Se spune că Wagner numai atunci putea atinge apogeul atmosferei artistice, dacă umbla în haine de mătăse şi se-nvelea tot cu mătase grea. Şi dumneavoastră aveţi astfel de chichiţe?

– Iar dai exemple cu Wagner. Mie nu-mi place. Atunci mai bine Schiller, care în timp ce scria tot mirosea cepe putrede.

– Şi în muzica dumneavostră există ceva universalitate asemănătoare cu cea a lui Wagner. Ca de exemplu cum se perindă membrii orchestrei ici-colo în simfonia cu ciocane este un adevărat teatru.

– Wagner susţinea că baza şi izvorul muzicii este erotismul universal, eu nu.

– Atunci ce?

– Non-muzica. Dar sunt prea obosit ca să explic acum toate astea.

– Totdeauna ai trăit singur?

– Cum adică?

– N-ai avut soţie?

– Nu.

– Nu-ţi lipseşte dragostea?

– Le păstrez pe cele vechi în mine.

– N-ai nici prietene ocazionale?

– Nu sunt.

– Ce mănînci de obicei?

– Conserve.

– Ce fel de conserve?

– Ce apuc. Nu le reţin.

– Totdeauna te îmbraci în negru?

– N-am ţinut cont.

– E culoarea preferată?

– N-am culoare preferată. Negrul de fapt nici nu e culoare.

– Aşa se spune.

– Atunci mai degrabă albul. Deşi nici culoare albă nu există.

– Şi zăpada?

– Nici zăpada nu este albă. Dar hai să rămînem la alb.

– Iarna eşti mai fericit ca vara?

– Cînd văd zăpadă, se instalează pacea în mine.

– Nu te orbeşte zăpada?

– Mă uit cu ochii închişi la zăpadă. Sau mai bine o ascult.

Portughezii

A fost odată un profesor de sport cam ţicnit la Satu Mare, care a avut o idee în legătură cu întîmpinarea cît mai spectaculoasă a tovarăşului Ceauşescu: cînd elicopterul aterizează pe terenul de fotbal, atunci ar zbura din coşul pus pe lîngă teren nişte porumbei roşii, galbeni şi albaştri, proiectînd pe cer un imens buchet colorat. Ideea lui nu a fost subminată de împotrivirea ecologiştilor, deoarece porumbeii ar fi fost băgaţi în vopsea de ulei, ci de suspiciunea ideologică cuibărită în mintea activiştilor în legătură cu conotaţia sincronizării între aterizarea primului om din ţară şi luarea zborului păsărilor.

Acum nepoata acestui profesor de sport este la noi în vizită.

Este o fată drăguţă, am fost colegi de liceu. Şi ea are nişte idei interesante şi încă multe. Se scoală la şase dimineaţa şi fiind în atitudinea ei de dascăl o exagerare, pretinde să ne sculăm şi noi împreună cu ea. Nu admite contradicţie. Într-o zi era cît pe ce să mă lovească, fiindcă am permis copiilor mei să zacă pînă la orele şapte în pat.

Deci nu este de mirare că în ultimul timp nu prea mă aflu acasă. Şi aceste rînduri le scriu într-un Internet Cafe, cu tariful de 1o cenţi pe minut. Drept alibi trebuie să inventez totdeauna ceva ce pe ea o sperie. Deoarece îi place să se alipească...La Berlin acum cerul este auriu şi căldura nu este atît de insuportabilă ca în august, cînd vara îşi lasă obosită limba în apele Wansee-ului. Pe musafirul nostru îl interesează orice. Afară de literatură.

 Scrie ea din cîn în cînd nişte studii, dar cărţile nu le-ar deschide pentru nimic. Intr-un cuvînt, ceea ce am neglijat pînă acum în cursul săptămînilor berlineze paşnice, acum folosesc drept salvare: frecventez cenaclurile literare.

Aseară de exemplu Pedro Rosa Mendez, scriitor portughez, a ţinut cenaclul la etajul superior al cafenelei Einstein. S-a adunat o mică colonie portugheză, cred că eu am fost singurul care vorbea altă limbă. Dar nu am ieşit prea mult din comun, fiindcă n-am scos o vorbă. Am dat la fel din cap ca şi ei. Am aflat că istoria noastră seamănă. Au avut şi ei un Matei Corvin cel drept. Au avut şi o bătălie asemănătoare cu cea de la Mohács.Sunt buni şi la fotbal şi la literatură. Au şi ei premiaţi Nobel. Dacă mă uit bine, brazilienii pot fi socotiţi nişte ardelenii portughezi. Sau invers, Portugalia este Ardealul Braziliei. Seamănă mai ales cu ardeleni. Şi ei au avut un dictator ca şi noi. Care a fost la fel de nebun ca al nostru. Şi se-nfundă şi ei acum în nostalgie. De parcă mi-ar fi ghicit sufletul asemănător, Pedro Rosa Mendez tot la mine se uita, îmi povestea numai mie. Mai nebuni ca dictatorul portughez au fost doar cei care i-au ridicat osanale timp de patruzeci de ani. De exemplu cînd a împlinit şaptezeci de ani au vopsit în culorile naţionale toţi porumbeii din Lisabona.

Ei da, sufletele noastre într-adevăr se aseamănă.

Sau povestirile noastre se interpun sub cerul auriu al Berlinului.