Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Zi de noiembrie

Boabele de cafea şi modestele noastre prune,

Cafeaua amară cu puţin zahăr,

Şi ţuica fierbând în cazane,

Tăria ei urcând în tării,

Cum o ţară urcă în propria ţară –

Din belşug în belşug –

Dar la noi acest lucru

S-a întâmplat atât de rar,

Cafeaua, aşadar, şi ţuica

În această zi de noiembrie,

Şi stolul de păsări pe care

Nu-l mai zăresc pe cer

Sunt chiar necesare argumente

Să nu-mi judec semenii,

O, şi nici ei pe mine!

Cea de toate zilele

Nici nu ai pornit bine la drum

Că şi îţi întorci capul –

Gest nesăbuit, de Orfeu –

De parcă ai vrea să vezi

Dacă, acolo, casa a rămas încremenită,

Aşa cum o ştiai — dintotdeauna.

Nu te va urma, fii sigur,

Piatra rămâne piatră,

Şi gardul înalt, tot mai rustic,

Ca un memento al copilăriei,

Va putrezi, fără tine.

O, ai atâtea  felii de viaţă

Pe care să le consumi, în neştire,

Într-una chiar acum ţi-ai înfipt dinţii –

Tineri, de lup, de sălbăticiune –

În timp ce bătrânii abia de mai mestecă

Pâinea noastră cea de toate zilele.

Sferă

Linii, drumuri tot mai vagi

În splendoarea zilei,

Cu ce magnet mă tot atragi

Înspre ninsoarea filei?

Şi literele cad în păsării aurii

Nevăzute demult,

Pe crengi de vânt, mai sângerii,

Ca un înscris străvechi, ocult.

Melancolia ta – o sferă

Plutind peste ape,

Şi eu în raza-i efemeră

Atât de stins, şi aproape.

Pe acest pământ

Întunericul ne cuprinde în fiecare zi,

În razele lui Iulie, cotropitor,

Iar cel din alte luni

Nu este decât duşmanul nostru,

Despotic şi înrobitor duşman.

Doar Lumina Ta pe care n-o vedem,

Dar o simţim cum ne pătrunde,

Străpunge bezna, noaptea,

Noaptea pe care n-o numim astfel,

Scânteind în lumina celestă

Pe acest pământ ce ne roteşte

Ca pe nişte miliarde de stele călătoare.

Pribeag

Cine să te întrebe când pleci,

Când tu rareori le-ai vorbit,

Mereu aveai ceva de ascuns,

Mereu obârşia ta

Ar fi iscat întrebări nesfârşite.

Şi pe câţi i-ar mai interesa

Făptura ta ce se apleacă în amurg,

Umerii tăi ca nişte catarge,

Care chiar dacă nu au purtat povara lumii,

Ceva din prea-plinul ei

S-a zbătut pe clavicule,

Pe aceste clape pe care doar vântul

Le atinge, le atinge...

Hirsut pribeag, pribeag,

Într-o lume pe măsură,

Nu te mai feri de întrebări viclene,

Totul se sfârşeşte,

Şi totul începe cu primele temeri.

Rest

Nu a mai rămas decât un rest,

Privit cu îngăduinţă,

Privit cu speranţă acest

Capitol de trecere în nefiinţă.

Ca un meteorit pe care savanţii

Îl descoperă cu totul din întâmplare,

Deşi a căzut din cer,

De unde dacă nu din cerul nostru,

Şi pe care îl examinează

Pentru a-i descifra semnele,

Astfel mi se pare acest rest

De viaţă, speranţă, îndoială,

Aisbergul pe care-l vedeţi,

Abia plutind, mai plutind...

Capitulare

Prin ninsoarea zilei abia de zăresc munţii —

Îi ştiu, acolo, în depărtate,

Zăpada căzută îi apropie de cer,

Privirea ta ne apropie — la hotare.

Zile şi nopţi care ne vor constrânge

Să-i dăm căldura noastră iernii,

Febre urcând în rozaliul sânge,

Şi căzând, apoi, pe malul Cernii.

Poate fi şi o altă apă, alt râu,

Dar rima mă îmbie să-ţi spun,

Că părul tău este lanul, din vară, de grâu,

Şi că trupul se îndoaie ca un alun.

Prin ninsoarea zilei abia de zăresc munţii –

Îi ştiu, acolo, în depărtare,

Şi noi suntem pe acele creste,

Pregătiţi să ne semnăm propria capitulare.