bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Fábián Imre este poet, prozator, publicist, traducător şi editor orădean, având peste 30 de cărţi publicate în ţară şi străinătate. S-a născut la Salonta în anul 1945. A fost profesor, director al Muzeului “Arany Janos” din oraşul natal, ziarist la “Bihari Napló” Oradea. În prezent este directorul propriei edituri “Literator”.

PREZENŢE MAGHIARE

 

Fábián IMRE

Cânt de dragoste

 

I.

Iată creşte pustia în jurul nostru

 

de cum  îţi scot rochia

neatinşii crini mici se holbează la mine

porumbei grăsuţi în cuib

peste fiecare mijeşte un boboc roz

aura lor încă nu-i vânăt-fumurie

 

între picioarele tale?

corabie cu pânza-ntinsă

cu ea ajung în râuri ori pe mare

căci nu-şi dezvăluie de la-nceputuri taina

 

iată creşte pustia în jurul nostru

doar noi doi suntem făpturi ale Domnului

cu semnul acela pe tine eşti singură

cu semnul acela pe mine sunt singur

şi cu duioşie o ung cu ce trebuie

căci josnicie ar fi să nu bag de seamă

 

ce mireasmă aduci

cum e pământul scormonit în stratul de roşii

mă mângâie ceva de nevăzut

mă-nlănţuie ceva de neatins

precum mirosul lămâiţei strivite

precum mirosul busuiocului fărâmat

când trec desculţ prin grădină

şi o ţesăl cu tălpile

 

tu spală-mă iubito

stropeşte-mă cu mâinile tale

cum plopul e spălat

din înalt de cerul cu ploaie

apleacă-te şi râzi deasupra-mi

netezeşte-mă cu palmele tale

şi voi fi atât de curat

precum eram când mă scălda mama

precum fructul fraged rupt de pe ram

pentru bucuria mâinilor şi gurii tale

 

ce-o fi-nsemnând că te iubesc?

 

răsuflarea mea eşti şi odată cu ea şi timpul

instinctul mi-e sănătos

prin tine născocesc izvoare în mine

tu mă duci într-un ţinut de miere

trupul tău se face trupul meu

de născut şi de murit

numai prin tine mai pot

 

 

II

Ce faci când porţi diademă de flori pe frunte

 

jertfa sortită jertfirii arat-o

focul se va lua din foc

pistruii vor fi o scriere în amurg

priviţi-o voi fulgere şi tunete

cum se zbenguie în ploaia caldă

cum se zvârcoleşte cuprinsă te propria-mi tinereţe

 

iată mierla cum sparge seninul

deasupra noastră şi nu sar aşchii

cântecul ei soseşte cu mărgăritare

aici unde stăm scufundaţi unul într-altul

şira spinării împovărată ca o catârcă

cu poamele Domnului

în obraji îmi curge vinul ca-ntr-un burduf

pentru nevoinţele sărmanului flăcău

 

ce faci când porţi diademă de flori pe frunte

maica ta n-ar fi mândră de tine

alergi degrabă să scapi în umbra stâncilor 

şi-l laşi însetat pe cel pustiit de sete?

 

mierlă îi spun slugii mele

nu te zgârci la cântec

adu-mi în cioc strugurul dulce

cu mană nu te poţi sătura

cui să-i fie milă de mine dacă nu ţie –

tu care aprinzi roza cupă a dimineţii

 

şi reverşi lumină în ochii mei

iată, celeia căreia-i zic scumpa mea

ţine în mână nuiaua

şi o afundă în miere

şi cu evlavie o duce la gură

aşa se topeşte fata Israelului

când buzele-i mierea o gustă

un fir de păr de pe cap nu-i cade

şi asta pentru odihna şi uşurarea mea

deşi ea dispreţuieşte pe cel ce şi le-ar dori

 

oboseala ce te pătrunde

ca îngerul o alung cu limba

neprihănită şi pofticioasă ea te atinge

ca voia ta să se-mplinească deplin

 

suie-te pe creasta muntelui înalt

ridică-ţi obrazul de parc-ar răsări luna

te îndemn şi te întăresc

iar izvoarele ţâşnesc să te primească

ceea ce înainte era taină  ascunsă

te va copleşi cu calme dorinţe

tot astfel cum copacii

te îmbrăţişează cu frunzele lor

şi cu adieri te caută au tu nu simţi?

 

suspina-vor  strămoşii tăi glorioşi

când vei ajunge în preajma lui Dumnezeu

 

 

III

Sunt cerbul ce hăituit aleargă

 

să iasă întărâtat afară din şatră

ocrotirea ta o doreşte tufa şi copacul

te vor sfinţi pe tine crăiasă

îmi arăţi merele rotunjoare

căpşunii înmiresmaţi gata de cules

eu îmi afund obrazul în ei

şi mă desfăt cât pot

deşi cel mai mult mi-ar plăcea mie

să-mi vâr capul în tufiş

să caut până găsesc taina

 tot argintul şi aurul  tot al lumii

ca un nimicnic îs lângă comoara acelei văi

strămoşii mei tot aşa s-au aplecat

asupra izvorului bucuriilor cereşti

 

sunt cerbul ce hăituit aleargă

în pădure tot mai afund ajungând

pasc iarba îndepărtatelor poiene

când roua se cerne din cer

şi stelele uluite răsar

 

potirul acela cu ambrozie

cu ce oare l-aş asemui

de nu cu pepenele crăpat şi miezul dulce

când gura ţi se umple de zeamă

şi gustul ei leneveşte în cerul gurii

de-acum nu se va veşteji creanga primăverii

este cine să o sărute

cu mii de mii de săruturi

precum copilul când linge mierea

îi adulmecă gustul şi mai mult

tot mai mult o pofteşte

 

păsări mă răcoresc fâlfâind din aripi

cum să nu primesc cu evlavie

cineva tam-tam bate toba

măslinul şi eu la fel

tot aşa taram-tam-tam

cum timpul dănţuieşte pe pergament

mi-e poftă de dans şi dansez

să nu mi se întristeze mireasa

 

tam-tam între timp plec

totuşi cumva ascuns rămân

tolănit peste petale fragede

asemenea perniţelor din laba pisicii

las urme-ndărăt

zeamă dulce şi adieri de miresme

 

odoraşul meu plângi oare după maica ta?

ci eu n-am suflet să oftez

din gură te adăp cu apa izvorului

îţi dau de mâncat fructele raiului

tu ridică-te sub mâna mea mioară ascultătoare

bine-o să-ţi fie să te-alipeşti de păstorul tău

 

în plină noapte stau la răscrucea drumului

strig spre cele patru zări cereşti

mai văzut-aţi pe cineva asemenea ei?

 

IV

În palmele fericitului Dumnezeu

 

ce vrea oare iubita mea?

cu degetul îmi atinge mâna

ce vrea iubita mea oare?

îşi dezleagă panglicile din păr

ce vrea iubita mea?

cu sărutări mărunte îmi sărută buzele

să ne ducem în grădină şi să adunăm

ramuri înflorite de iasomie

rămurelele încă moi ale bradului

şi felurite ramuri înverzite

ierburi cu miresme-alese

peste ele să aşternem pătura moale

eu te îmbrăţişez

te acopăr cu trupul meu

aşa cum copacul pădurii

ascunde izvorul cu apă limpede

 

pe corpul tău presar mărgele

zmeuri zmeurii fragi sângerii

cu buzele pe rând  le pasc

ajung în locurile cele mai tainice

cu limba le împing apoi le gust

le aleg pe cele mai coapte

le duc între dinţi gurii tale le dau

te hrănesc şi te adăp  cu ele

tu mă guşti pe mine şi eu pe tine te gust

cum fragedele fructe prime le gust

 

nu ne aduceţi încă fripturile alese

încă nu băuturile dulci

încă nu ne-am săturat unul de altul

avem ce mânca avem ce bea

 

deasupra noastră marile înălţimi se întunecă

în lăuntrul nostru însă rămâne lumină

începe-a ploua şi vântul cu furie bate

dar noi nu suntem în potop

fulgere ară văzduh şi pământ

dar noi nu suntem în potop

 

ci unde suntem?

în palmele fericitului Dumnezeu

şi ce fac acolo fiii omului?

îşi încearcă aripile

 

V

Braţele tale colan de aur la gâtul meu

 

eşti vlăstarul viu al inimii

în ochii tăi lumina înaltului ceresc

atât de curată te adevereşti

ca prima floare a pomului roditor

ca licărirea uleiului

ca dulcele vinului

ca făina albă a grâului

 

tu care eşti privirea văzând zorile

tu care eşti mâinile harnice ale zilei

tu care eşti floarea îmbobocită a serii

vei fi cheia casei mele

vei fi partea mea aprig dorită

ca mustul din teasc

ce izvorăşte-n şiroaie

aşa dezvăluie-mi tu

ceea ce-i mai bun între toate

 

frânge o creangă de cedru

şi atinge-mă cu frunzele ei

ca o adiere matinală de vânt

respiraţia ta peste mine

 

eu te ţin să stai dreaptă pe stâncă

te învăţ versetele noului cântec

ca în cătuşe cu mâinile mele îţi prind mijlocul

iar tu tot mai gingaşă te topeşti ca mierea

ochii tăi inima-ţi ale mele-s

obrazul lin se întoarce spre mine

cum apele mării mereu spre ţărm se întorc

lacome înghiţind razele dulci ale soarelui

 

de nu ai apă

eu îţi arăt izvorul ce te redă vieţii

când pământurile tale se uscă de secetă

eu le ud şi le pornesc spre rodire

 

sădim copaci împreună

şi vedea-vei pădurea crescută din ei

crengile cu frunzele lor te-or atinge

aşa cum şi rădăcinile lor se ating

 

braţele tale colan de aur la gâtul meu

ochii tăi şi surâsul tău

le-am scris pe tăbliţa inimii mele

ca un porumbel aproape sătul ciugulind fără grabă

nu te mai temi de mâinile care îmbie cu seminţe

în ceasuri tăcute slăveşte pe Domnul

că toate le-a întocmit atât de frumos

 

pe capul tău coroana-i de aur

ci tu cât poţi arunc-o mai departe

fii simplă  şi despodobită ca iarba

căci eu te-oi împodobi cu săruturi

iar tu arată-te oamenilor în faţă

şi ei văzându-te s-or minuna

 

VI

De pe muntele Abarim poţi vedea Canaanul

 

o sperii pe iubita mea

pe-afară-i un groaznic balaur

adune-se ea în mine cât poate

ca oile înspăimântate când vin lupii

iar ele se trag lângă păstor

 

ce dulce-i gura ta

la fel de dulce fie-ţi buzele mele

ca mierea prelinsă în picuri

de care nu te mai poţi sătura

când focul adoarme în jar

hrăneşte-l cu lemne şi iarăşi va da flăcări

tot astfel săruturile tale mă învie

şi ca un cerb din nou voi sălta

 

iată-n grădină fiece pom

îşi arată poamele sale

la fel să faci şi tu

eu voi fi pentru tine norul

bea şi mănâncă din mine

ca să fiu plăcut mie însumi

 

deschide-mă iubito

deschide tot ce-n mine e-nchis

mă voi sui în pom

mă voi încleşta de  crengile lui

în desişul lor se-ascunde scorbura

unde vulpea roşcată ar vrea să se pitească

apoi în odaie întinde-te cum ţi-e pofta

căci nu e în lume lucru mai bun

 

asemenea scoarţei de nuc e

mustind de sevă alunecoasă

cu toate că-i tare coaja

de potriveşti iscusit beţişorul iată că se deschide

 

uite aşa îmi străluceşte ziua

ca soarele de pe cerul înalt

pe aripile tale zburăm

de pe muntele Abarim poţi vedea Canaanul

răsfrânţi în suişuri şi-n prăbuşiri

de sute de ori ca pietrele-n curgerea apei

dar frumuseţea ta cu nimic nu scade

 

Dumnezeu pe sine în adâncimi se arată

porneşte izvoarele pe calea lor

cum pământul coace fructele sale

tot astfel după voia sa făptuieşte

 

ochii tăi ard de bucurie

adânc în tine încolţeşte vlăstarul

ceva ce putea fi mană a gustat gura ta

acum o cunoşti cu-adevărat

 

VII

El este certitudine

 

cine sfinţeşte iubirea?

el va fi acela

el care este certitudine

 

iubitei mele i-a crescut pântecul

îl ţine pe dedesubt în palme

şi-mi dă de-nţeles că pentru mine dansează

 

poate că fătul tocmai îşi suge degetele

sau ne face semne cu mâinile

din marea strămoşească surâde

din mii de ani vine spre noi

nevăzut e Domnul pentru orbii de noi

deşi cu noi de la-nceputuri este

bucuroasă-i câmpia şi bucuros codrul

de toate-ale lor se veselesc

ramul aduce la timp cuvenit roadele

în ce e mic se încordează nesfârşitul

 

pasc împrejurul buricului tău

palmele mele îţi mângâie pântecul

îl simt cum lin se cutremură

unde se află el acum?

în ce constelaţie se afundă mâinile mele?

 

veşniciile mereu se succed

spaţiile mereu se deschid

şi Soarelui îi arată copilul

uite aici e copilul

rodul cuviinţei

el însuşi fiind

 

în limpezime el s-a făcut lumină

s-a făcut clipă şi veşnicie

ele suprapunându-se

ca mâinile noastre când se cuprind

 

din sângele nostru sânge nou răsări

din sufletul nostru nou suflet

cum cerul ocroteşte pământul

viaţa pe viaţă-nnoieşte

 

dar ce aud urechile mele?

iubita mea suspină şi geme

dar nu e geamătul drăgostirii

ci glasul păsării rătăcite

jeluindu-se că nu-şi găseşte locul

 

fiul care-i nădejdea noastră

fiul ce ni s-a promis

fiul unde-i ? nu-l văd

sunt orb?

orbit-am din pricina iubirii?

 

ca piatra zvârlită departe

am rămas singur

ca sub blestem m-am rupt

din orbita sorţii sigură ca moartea –

pe când tu care te vei naşte

din firul de praf gândire

raţiune nouă a universului

eşti poate norocul

 

un nimic invizibil

însumează esenţialul

între miriade de drumuri

călătorul ajunge la ţintă

 

când nu mai văd

devin vizionar în gând

de unde şi până unde –  se-ntreabă-ndoiala

calul timpului mă poartă

peste-nălţimi şi prăpăstii

mă sprijin de stâlpările cerului

ca florile se deschid  tăriile

când deodată copile te recunosc

 

tu mic moşneag din Sion

eşti cine am fost

şi cine voi fi!

 

VIII

Eşti turnul rugăciunii mele şi-al bucuriei mele turn

 

ce minunat cel

ce moţăie-n leagăn

în zori razele

la fel ca obrazul tău lucesc

naştere a luminii

tu înmiresmat de lapte

gol-goluţ eşti

ca petalele neatinse ale trandafirului

ca steaua Domnului

funduleţ moale şi catifelat

ca pe-o pară coaptă

îmi vine să-l muşc

cine eşti tu? care abia eşti

şi deja îmi dai peste cap viaţa mea toată?

 

de odihnit nu mă mai pot odihni

linişte nicidecum nu mai am

ca pârâul în revărsare

ca un orfan sunt

mă fărâmă slăbiciunile

vad nou revărsărilor caut

albia veche nu mă mai încape

 

la picioarele iubitei mă odihnesc

cu pâlpâiala palmelor te-nvălui

tu floare-nsomnorată!

speranţă şi dor

eşti turnul rugăciunii mele şi-al bucuriei mele turn

suindu-mă-n-nălţimile  raiului

 

ce-l tulbură pe fiul meu?

vânturile care învârtejesc norii

steagurile lor fluturând neînfrânte

cuibul păsării smuls de vârtejuri

să ne arătăm împreună lumii aşa cum suntem

să ne vadă cine pofteşte

noi doi să arăm pământul

să-l semănăm cu grâu

cu mâinile noastre să-l secerăm

să-l treierăm şi să-l măcinăm

în albie să-l frământăm

să punem aluatul la dospit

să coacem din el pâinea

s-o ungem în untdelemnul din blid

hei! ehei! e-he-hei! ho-ho!

învinge-vom războiul ceresc

 

cum plânge şi suspină copilul?

ca glasul moale de fluier

ca piuitul piţigoiului îndrăgostit

ca fâşâitul sabiei

 

vai!chiar şi îngerului îi este îngăduit

să tragă vânturi

dă şi tu drumul vânturilor

sloboade-ţi bulgărelul de aur

să se uşureze gândăcelul

ba-i al meu ba nu că-i al meu

lasă să-mi umplu eu palma cu el

hei! ehei! e-he-hei! ho-ho!

 

când mă caută cu privirea

unde mă aflu eu oare, unde?

să-l ocrotesc cu umbra mâinilor

să port de grijă seminţei

aroma şi lumina vieţii mele

ograda fericirii mele

pentru tine strig înălţimilor

 

scoală-te steaua nordului

şi mătură deasupra ogrăzii noastre

să curgă miresmele minunate

când sugarul atârnă de luna plină a ţâţei dragii mele

ca o floare abia-nflorită-n zorii zilei

iar eu mult mă minunez de-această frumuseţe

 

hei! ehei! e-he-hei! ho-ho!

de ce mi-s eu aş în chef?

lumina vie mi-o trimit la ceruri

cu mii de mii de ani înainte

 

ca să vedeţi razele Soarelui

întemeind şi zidind împărăţia cerească!