Cânt de dragoste
I.
Iată crește pustia în jurul nostru
de
cum îți scot rochia
neatinșii crini mici se holbează la mine
porumbei grăsuți în cuib
peste
fiecare mijește un boboc roz
aura
lor încă nu-i vânăt-fumurie
între
picioarele tale?
corabie cu pânza-ntinsă
cu ea
ajung în râuri ori pe mare
căci
nu-și dezvăluie de la-nceputuri taina
iată
crește pustia în jurul nostru
doar
noi doi suntem făpturi ale Domnului
cu
semnul acela pe tine ești singură
cu
semnul acela pe mine sunt singur
și cu
duioșie o ung cu ce trebuie
căci
josnicie ar fi să nu bag de seamă
ce
mireasmă aduci
cum e
pământul scormonit în stratul de roșii
mă
mângâie ceva de nevăzut
mă-nlănțuie ceva de neatins
precum
mirosul lămâiței strivite
precum
mirosul busuiocului fărâmat
când
trec desculț prin grădină
și o
țesăl cu tălpile
tu
spală-mă iubito
stropește-mă cu mâinile tale
cum
plopul e spălat
din
înalt de cerul cu ploaie
apleacă-te și râzi deasupra-mi
netezește-mă cu palmele tale
și voi
fi atât de curat
precum
eram când mă scălda mama
precum
fructul fraged rupt de pe ram
pentru
bucuria mâinilor și gurii tale
ce-o
fi-nsemnând că te iubesc?
răsuflarea mea ești și odată cu ea și timpul
instinctul mi-e sănătos
prin
tine născocesc izvoare în mine
tu mă
duci într-un ținut de miere
trupul
tău se face trupul meu
de
născut și de murit
numai
prin tine mai pot
II
Ce
faci când porți diademă de flori pe frunte
jertfa
sortită jertfirii arat-o
focul
se va lua din foc
pistruii vor fi o scriere în amurg
priviți-o voi fulgere și tunete
cum se
zbenguie în ploaia caldă
cum se
zvârcolește cuprinsă te propria-mi tinerețe
iată
mierla cum sparge seninul
deasupra noastră și nu sar așchii
cântecul ei sosește cu mărgăritare
aici
unde stăm scufundați unul într-altul
șira
spinării împovărată ca o catârcă
cu
poamele Domnului
în
obraji îmi curge vinul ca-ntr-un burduf
pentru
nevoințele sărmanului flăcău
ce
faci când porți diademă de flori pe frunte
maica
ta n-ar fi mândră de tine
alergi
degrabă să scapi în umbra stâncilor
și-l
lași însetat pe cel pustiit de sete?
mierlă
îi spun slugii mele
nu te
zgârci la cântec
adu-mi
în cioc strugurul dulce
cu
mană nu te poți sătura
cui
să-i fie milă de mine dacă nu ție
tu
care aprinzi roza cupă a dimineții
și
reverși lumină în ochii mei
iată,
celeia căreia-i zic scumpa mea
ține
în mână nuiaua
și o
afundă în miere
și cu
evlavie o duce la gură
așa se
topește fata Israelului
când
buzele-i mierea o gustă
un fir
de păr de pe cap nu-i cade
și
asta pentru odihna și ușurarea mea
deși
ea disprețuiește pe cel ce și le-ar dori
oboseala ce te pătrunde
ca
îngerul o alung cu limba
neprihănită și pofticioasă ea te atinge
ca
voia ta să se-mplinească deplin
suie-te pe creasta muntelui înalt
ridică-ți obrazul de parc-ar răsări luna
te
îndemn și te întăresc
iar
izvoarele țâșnesc să te primească
ceea
ce înainte era taină ascunsă
te va
copleși cu calme dorințe
tot
astfel cum copacii
te
îmbrățișează cu frunzele lor
și cu
adieri te caută au tu nu simți?
suspina-vor strămoșii tăi glorioși
când
vei ajunge în preajma lui Dumnezeu
III
Sunt cerbul ce hăituit aleargă
să
iasă întărâtat afară din șatră
ocrotirea ta o dorește tufa și copacul
te vor
sfinți pe tine crăiasă
îmi
arăți merele rotunjoare
căpșunii înmiresmați gata de cules
eu îmi
afund obrazul în ei
și mă
desfăt cât pot
deși
cel mai mult mi-ar plăcea mie
să-mi
vâr capul în tufiș
să
caut până găsesc taina
tot
argintul și aurul tot al lumii
ca un
nimicnic îs lângă comoara acelei văi
strămoșii mei tot așa s-au aplecat
asupra
izvorului bucuriilor cerești
sunt
cerbul ce hăituit aleargă
în
pădure tot mai afund ajungând
pasc
iarba îndepărtatelor poiene
când
roua se cerne din cer
și
stelele uluite răsar
potirul acela cu ambrozie
cu ce
oare l-aș asemui
de nu
cu pepenele crăpat și miezul dulce
când
gura ți se umple de zeamă
și
gustul ei lenevește în cerul gurii
de-acum nu se va veșteji creanga primăverii
este
cine să o sărute
cu mii
de mii de săruturi
precum
copilul când linge mierea
îi
adulmecă gustul și mai mult
tot
mai mult o poftește
păsări
mă răcoresc fâlfâind din aripi
cum să
nu primesc cu evlavie
cineva
tam-tam bate toba
măslinul și eu la fel
tot
așa taram-tam-tam
cum
timpul dănțuiește pe pergament
mi-e
poftă de dans și dansez
să nu
mi se întristeze mireasa
tam-tam între timp plec
totuși
cumva ascuns rămân
tolănit peste petale fragede
asemenea pernițelor din laba pisicii
las
urme-ndărăt
zeamă
dulce și adieri de miresme
odorașul meu plângi oare după maica ta?
ci eu
n-am suflet să oftez
din
gură te adăp cu apa izvorului
îți
dau de mâncat fructele raiului
tu
ridică-te sub mâna mea mioară ascultătoare
bine-o
să-ți fie să te-alipești de păstorul tău
în
plină noapte stau la răscrucea drumului
strig
spre cele patru zări cerești
mai
văzut-ați pe cineva asemenea ei?
IV
În
palmele fericitului Dumnezeu
ce
vrea oare iubita mea?
cu
degetul îmi atinge mâna
ce
vrea iubita mea oare?
își
dezleagă panglicile din păr
ce
vrea iubita mea?
cu
sărutări mărunte îmi sărută buzele
să ne
ducem în grădină și să adunăm
ramuri
înflorite de iasomie
rămurelele încă moi ale bradului
și
felurite ramuri înverzite
ierburi cu miresme-alese
peste
ele să așternem pătura moale
eu te
îmbrățișez
te
acopăr cu trupul meu
așa
cum copacul pădurii
ascunde izvorul cu apă limpede
pe
corpul tău presar mărgele
zmeuri
zmeurii fragi sângerii
cu
buzele pe rând le pasc
ajung
în locurile cele mai tainice
cu
limba le împing apoi le gust
le
aleg pe cele mai coapte
le duc
între dinți gurii tale le dau
te
hrănesc și te adăp cu ele
tu mă
guști pe mine și eu pe tine te gust
cum
fragedele fructe prime le gust
nu ne
aduceți încă fripturile alese
încă
nu băuturile dulci
încă
nu ne-am săturat unul de altul
avem
ce mânca avem ce bea
deasupra noastră marile înălțimi se întunecă
în
lăuntrul nostru însă rămâne lumină
începe-a ploua și vântul cu furie bate
dar
noi nu suntem în potop
fulgere ară văzduh și pământ
dar
noi nu suntem în potop
ci
unde suntem?
în
palmele fericitului Dumnezeu
și ce
fac acolo fiii omului?
își
încearcă aripile
V
Brațele tale colan de aur la gâtul meu
ești
vlăstarul viu al inimii
în
ochii tăi lumina înaltului ceresc
atât
de curată te adeverești
ca
prima floare a pomului roditor
ca
licărirea uleiului
ca
dulcele vinului
ca
făina albă a grâului
tu
care ești privirea văzând zorile
tu
care ești mâinile harnice ale zilei
tu
care ești floarea îmbobocită a serii
vei fi
cheia casei mele
vei fi
partea mea aprig dorită
ca
mustul din teasc
ce
izvorăște-n șiroaie
așa
dezvăluie-mi tu
ceea
ce-i mai bun între toate
frânge
o creangă de cedru
și
atinge-mă cu frunzele ei
ca o
adiere matinală de vânt
respirația ta peste mine
eu te
țin să stai dreaptă pe stâncă
te
învăț versetele noului cântec
ca în
cătușe cu mâinile mele îți prind mijlocul
iar tu
tot mai gingașă te topești ca mierea
ochii
tăi inima-ți ale mele-s
obrazul lin se întoarce spre mine
cum
apele mării mereu spre țărm se întorc
lacome
înghițind razele dulci ale soarelui
de nu
ai apă
eu îți
arăt izvorul ce te redă vieții
când
pământurile tale se uscă de secetă
eu le
ud și le pornesc spre rodire
sădim
copaci împreună
și
vedea-vei pădurea crescută din ei
crengile cu frunzele lor te-or atinge
așa
cum și rădăcinile lor se ating
brațele tale colan de aur la gâtul meu
ochii
tăi și surâsul tău
le-am
scris pe tăblița inimii mele
ca un
porumbel aproape sătul ciugulind fără grabă
nu te
mai temi de mâinile care îmbie cu semințe
în
ceasuri tăcute slăvește pe Domnul
că
toate le-a întocmit atât de frumos
pe
capul tău coroana-i de aur
ci tu
cât poți arunc-o mai departe
fii
simplă și despodobită ca iarba
căci
eu te-oi împodobi cu săruturi
iar tu
arată-te oamenilor în față
și ei
văzându-te s-or minuna
VI
De
pe muntele Abarim poți vedea Canaanul
o
sperii pe iubita mea
pe-afară-i un groaznic balaur
adune-se ea în mine cât poate
ca
oile înspăimântate când vin lupii
iar
ele se trag lângă păstor
ce
dulce-i gura ta
la fel
de dulce fie-ți buzele mele
ca
mierea prelinsă în picuri
de
care nu te mai poți sătura
când
focul adoarme în jar
hrănește-l cu lemne și iarăși va da flăcări
tot
astfel săruturile tale mă învie
și ca
un cerb din nou voi sălta
iată-n
grădină fiece pom
își
arată poamele sale
la fel
să faci și tu
eu voi
fi pentru tine norul
bea și
mănâncă din mine
ca să
fiu plăcut mie însumi
deschide-mă iubito
deschide tot ce-n mine e-nchis
mă voi
sui în pom
mă voi
încleșta de crengile lui
în
desișul lor se-ascunde scorbura
unde
vulpea roșcată ar vrea să se pitească
apoi
în odaie întinde-te cum ți-e pofta
căci
nu e în lume lucru mai bun
asemenea scoarței de nuc e
mustind de sevă alunecoasă
cu
toate că-i tare coaja
de
potrivești iscusit bețișorul iată că se deschide
uite
așa îmi strălucește ziua
ca
soarele de pe cerul înalt
pe
aripile tale zburăm
de pe
muntele Abarim poți vedea Canaanul
răsfrânți în suișuri și-n prăbușiri
de
sute de ori ca pietrele-n curgerea apei
dar
frumusețea ta cu nimic nu scade
Dumnezeu pe sine în adâncimi se arată
pornește izvoarele pe calea lor
cum
pământul coace fructele sale
tot
astfel după voia sa făptuiește
ochii
tăi ard de bucurie
adânc
în tine încolțește vlăstarul
ceva
ce putea fi mană a gustat gura ta
acum o
cunoști cu-adevărat
VII
El
este certitudine
cine
sfințește iubirea?
el va
fi acela
el
care este certitudine
iubitei mele i-a crescut pântecul
îl
ține pe dedesubt în palme
și-mi
dă de-nțeles că pentru mine dansează
poate
că fătul tocmai își suge degetele
sau ne
face semne cu mâinile
din
marea strămoșească surâde
din
mii de ani vine spre noi
nevăzut e Domnul pentru orbii de noi
deși
cu noi de la-nceputuri este
bucuroasă-i câmpia și bucuros codrul
de
toate-ale lor se veselesc
ramul
aduce la timp cuvenit roadele
în ce
e mic se încordează nesfârșitul
pasc
împrejurul buricului tău
palmele mele îți mângâie pântecul
îl
simt cum lin se cutremură
unde
se află el acum?
în ce
constelație se afundă mâinile mele?
veșniciile mereu se succed
spațiile mereu se deschid
și
Soarelui îi arată copilul
uite
aici e copilul
rodul
cuviinței
el
însuși fiind
în
limpezime el s-a făcut lumină
s-a
făcut clipă și veșnicie
ele
suprapunându-se
ca
mâinile noastre când se cuprind
din
sângele nostru sânge nou răsări
din
sufletul nostru nou suflet
cum
cerul ocrotește pământul
viața
pe viață-nnoiește
dar ce
aud urechile mele?
iubita
mea suspină și geme
dar nu
e geamătul drăgostirii
ci
glasul păsării rătăcite
jeluindu-se că nu-și găsește locul
fiul
care-i nădejdea noastră
fiul
ce ni s-a promis
fiul
unde-i ? nu-l văd
sunt
orb?
orbit-am din pricina iubirii?
ca
piatra zvârlită departe
am
rămas singur
ca sub
blestem m-am rupt
din
orbita sorții sigură ca moartea
pe
când tu care te vei naște
din
firul de praf gândire
rațiune nouă a universului
ești
poate norocul
un
nimic invizibil
însumează esențialul
între
miriade de drumuri
călătorul ajunge la țintă
când
nu mai văd
devin
vizionar în gând
de
unde și până unde se-ntreabă-ndoiala
calul
timpului mă poartă
peste-nălțimi și prăpăstii
mă
sprijin de stâlpările cerului
ca
florile se deschid tăriile
când
deodată copile te recunosc
tu mic
moșneag din Sion
ești
cine am fost
și
cine voi fi!
VIII
Ești turnul rugăciunii mele și-al bucuriei mele turn
ce
minunat cel
ce
moțăie-n leagăn
în
zori razele
la fel
ca obrazul tău lucesc
naștere a luminii
tu
înmiresmat de lapte
gol-goluț ești
ca
petalele neatinse ale trandafirului
ca
steaua Domnului
funduleț moale și catifelat
ca
pe-o pară coaptă
îmi
vine să-l mușc
cine
ești tu? care abia ești
și
deja îmi dai peste cap viața mea toată?
de
odihnit nu mă mai pot odihni
liniște nicidecum nu mai am
ca
pârâul în revărsare
ca un
orfan sunt
mă
fărâmă slăbiciunile
vad
nou revărsărilor caut
albia
veche nu mă mai încape
la
picioarele iubitei mă odihnesc
cu
pâlpâiala palmelor te-nvălui
tu
floare-nsomnorată!
speranță și dor
ești
turnul rugăciunii mele și-al bucuriei mele turn
suindu-mă-n-nălțimile raiului
ce-l
tulbură pe fiul meu?
vânturile care învârtejesc norii
steagurile lor fluturând neînfrânte
cuibul
păsării smuls de vârtejuri
să ne
arătăm împreună lumii așa cum suntem
să ne
vadă cine poftește
noi
doi să arăm pământul
să-l
semănăm cu grâu
cu
mâinile noastre să-l secerăm
să-l
treierăm și să-l măcinăm
în
albie să-l frământăm
să
punem aluatul la dospit
să
coacem din el pâinea
s-o
ungem în untdelemnul din blid
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
învinge-vom războiul ceresc
cum
plânge și suspină copilul?
ca
glasul moale de fluier
ca
piuitul pițigoiului îndrăgostit
ca
fâșâitul sabiei
vai!chiar și îngerului îi este îngăduit
să
tragă vânturi
dă și
tu drumul vânturilor
sloboade-ți bulgărelul de aur
să se
ușureze gândăcelul
ba-i
al meu ba nu că-i al meu
lasă
să-mi umplu eu palma cu el
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
când
mă caută cu privirea
unde
mă aflu eu oare, unde?
să-l
ocrotesc cu umbra mâinilor
să
port de grijă seminței
aroma
și lumina vieții mele
ograda
fericirii mele
pentru
tine strig înălțimilor
scoală-te steaua nordului
și
mătură deasupra ogrăzii noastre
să
curgă miresmele minunate
când
sugarul atârnă de luna plină a țâței dragii mele
ca o
floare abia-nflorită-n zorii zilei
iar eu
mult mă minunez de-această frumusețe
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
de ce
mi-s eu aș în chef?
lumina
vie mi-o trimit la ceruri
cu mii
de mii de ani înainte
ca să
vedeți razele Soarelui
întemeind și zidind împărăția cerească! |
