Cânt de dragoste
I.
Iată creşte pustia în jurul nostru
de
cum îţi scot rochia
neatinşii crini mici se holbează la mine
porumbei grăsuţi în cuib
peste
fiecare mijeşte un boboc roz
aura
lor încă nu-i vânăt-fumurie
între
picioarele tale?
corabie cu pânza-ntinsă
cu ea
ajung în râuri ori pe mare
căci
nu-şi dezvăluie de la-nceputuri taina
iată
creşte pustia în jurul nostru
doar
noi doi suntem făpturi ale Domnului
cu
semnul acela pe tine eşti singură
cu
semnul acela pe mine sunt singur
şi cu
duioşie o ung cu ce trebuie
căci
josnicie ar fi să nu bag de seamă
ce
mireasmă aduci
cum e
pământul scormonit în stratul de roşii
mă
mângâie ceva de nevăzut
mă-nlănţuie ceva de neatins
precum
mirosul lămâiţei strivite
precum
mirosul busuiocului fărâmat
când
trec desculţ prin grădină
şi o
ţesăl cu tălpile
tu
spală-mă iubito
stropeşte-mă cu mâinile tale
cum
plopul e spălat
din
înalt de cerul cu ploaie
apleacă-te şi râzi deasupra-mi
netezeşte-mă cu palmele tale
şi voi
fi atât de curat
precum
eram când mă scălda mama
precum
fructul fraged rupt de pe ram
pentru
bucuria mâinilor şi gurii tale
ce-o
fi-nsemnând că te iubesc?
răsuflarea mea eşti şi odată cu ea şi timpul
instinctul mi-e sănătos
prin
tine născocesc izvoare în mine
tu mă
duci într-un ţinut de miere
trupul
tău se face trupul meu
de
născut şi de murit
numai
prin tine mai pot
II
Ce
faci când porţi diademă de flori pe frunte
jertfa
sortită jertfirii arat-o
focul
se va lua din foc
pistruii vor fi o scriere în amurg
priviţi-o voi fulgere şi tunete
cum se
zbenguie în ploaia caldă
cum se
zvârcoleşte cuprinsă te propria-mi tinereţe
iată
mierla cum sparge seninul
deasupra noastră şi nu sar aşchii
cântecul ei soseşte cu mărgăritare
aici
unde stăm scufundaţi unul într-altul
şira
spinării împovărată ca o catârcă
cu
poamele Domnului
în
obraji îmi curge vinul ca-ntr-un burduf
pentru
nevoinţele sărmanului flăcău
ce
faci când porţi diademă de flori pe frunte
maica
ta n-ar fi mândră de tine
alergi
degrabă să scapi în umbra stâncilor
şi-l
laşi însetat pe cel pustiit de sete?
mierlă
îi spun slugii mele
nu te
zgârci la cântec
adu-mi
în cioc strugurul dulce
cu
mană nu te poţi sătura
cui
să-i fie milă de mine dacă nu ţie –
tu
care aprinzi roza cupă a dimineţii
şi
reverşi lumină în ochii mei
iată,
celeia căreia-i zic scumpa mea
ţine
în mână nuiaua
şi o
afundă în miere
şi cu
evlavie o duce la gură
aşa se
topeşte fata Israelului
când
buzele-i mierea o gustă
un fir
de păr de pe cap nu-i cade
şi
asta pentru odihna şi uşurarea mea
deşi
ea dispreţuieşte pe cel ce şi le-ar dori
oboseala ce te pătrunde
ca
îngerul o alung cu limba
neprihănită şi pofticioasă ea te atinge
ca
voia ta să se-mplinească deplin
suie-te pe creasta muntelui înalt
ridică-ţi obrazul de parc-ar răsări luna
te
îndemn şi te întăresc
iar
izvoarele ţâşnesc să te primească
ceea
ce înainte era taină ascunsă
te va
copleşi cu calme dorinţe
tot
astfel cum copacii
te
îmbrăţişează cu frunzele lor
şi cu
adieri te caută au tu nu simţi?
suspina-vor strămoşii tăi glorioşi
când
vei ajunge în preajma lui Dumnezeu
III
Sunt cerbul ce hăituit aleargă
să
iasă întărâtat afară din şatră
ocrotirea ta o doreşte tufa şi copacul
te vor
sfinţi pe tine crăiasă
îmi
arăţi merele rotunjoare
căpşunii înmiresmaţi gata de cules
eu îmi
afund obrazul în ei
şi mă
desfăt cât pot
deşi
cel mai mult mi-ar plăcea mie
să-mi
vâr capul în tufiş
să
caut până găsesc taina
tot
argintul şi aurul tot al lumii
ca un
nimicnic îs lângă comoara acelei văi
strămoşii mei tot aşa s-au aplecat
asupra
izvorului bucuriilor cereşti
sunt
cerbul ce hăituit aleargă
în
pădure tot mai afund ajungând
pasc
iarba îndepărtatelor poiene
când
roua se cerne din cer
şi
stelele uluite răsar
potirul acela cu ambrozie
cu ce
oare l-aş asemui
de nu
cu pepenele crăpat şi miezul dulce
când
gura ţi se umple de zeamă
şi
gustul ei leneveşte în cerul gurii
de-acum nu se va veşteji creanga primăverii
este
cine să o sărute
cu mii
de mii de săruturi
precum
copilul când linge mierea
îi
adulmecă gustul şi mai mult
tot
mai mult o pofteşte
păsări
mă răcoresc fâlfâind din aripi
cum să
nu primesc cu evlavie
cineva
tam-tam bate toba
măslinul şi eu la fel
tot
aşa taram-tam-tam
cum
timpul dănţuieşte pe pergament
mi-e
poftă de dans şi dansez
să nu
mi se întristeze mireasa
tam-tam între timp plec
totuşi
cumva ascuns rămân
tolănit peste petale fragede
asemenea perniţelor din laba pisicii
las
urme-ndărăt
zeamă
dulce şi adieri de miresme
odoraşul meu plângi oare după maica ta?
ci eu
n-am suflet să oftez
din
gură te adăp cu apa izvorului
îţi
dau de mâncat fructele raiului
tu
ridică-te sub mâna mea mioară ascultătoare
bine-o
să-ţi fie să te-alipeşti de păstorul tău
în
plină noapte stau la răscrucea drumului
strig
spre cele patru zări cereşti
mai
văzut-aţi pe cineva asemenea ei?
IV
În
palmele fericitului Dumnezeu
ce
vrea oare iubita mea?
cu
degetul îmi atinge mâna
ce
vrea iubita mea oare?
îşi
dezleagă panglicile din păr
ce
vrea iubita mea?
cu
sărutări mărunte îmi sărută buzele
să ne
ducem în grădină şi să adunăm
ramuri
înflorite de iasomie
rămurelele încă moi ale bradului
şi
felurite ramuri înverzite
ierburi cu miresme-alese
peste
ele să aşternem pătura moale
eu te
îmbrăţişez
te
acopăr cu trupul meu
aşa
cum copacul pădurii
ascunde izvorul cu apă limpede
pe
corpul tău presar mărgele
zmeuri
zmeurii fragi sângerii
cu
buzele pe rând le pasc
ajung
în locurile cele mai tainice
cu
limba le împing apoi le gust
le
aleg pe cele mai coapte
le duc
între dinţi gurii tale le dau
te
hrănesc şi te adăp cu ele
tu mă
guşti pe mine şi eu pe tine te gust
cum
fragedele fructe prime le gust
nu ne
aduceţi încă fripturile alese
încă
nu băuturile dulci
încă
nu ne-am săturat unul de altul
avem
ce mânca avem ce bea
deasupra noastră marile înălţimi se întunecă
în
lăuntrul nostru însă rămâne lumină
începe-a ploua şi vântul cu furie bate
dar
noi nu suntem în potop
fulgere ară văzduh şi pământ
dar
noi nu suntem în potop
ci
unde suntem?
în
palmele fericitului Dumnezeu
şi ce
fac acolo fiii omului?
îşi
încearcă aripile
V
Braţele tale colan de aur la gâtul meu
eşti
vlăstarul viu al inimii
în
ochii tăi lumina înaltului ceresc
atât
de curată te adevereşti
ca
prima floare a pomului roditor
ca
licărirea uleiului
ca
dulcele vinului
ca
făina albă a grâului
tu
care eşti privirea văzând zorile
tu
care eşti mâinile harnice ale zilei
tu
care eşti floarea îmbobocită a serii
vei fi
cheia casei mele
vei fi
partea mea aprig dorită
ca
mustul din teasc
ce
izvorăşte-n şiroaie
aşa
dezvăluie-mi tu
ceea
ce-i mai bun între toate
frânge
o creangă de cedru
şi
atinge-mă cu frunzele ei
ca o
adiere matinală de vânt
respiraţia ta peste mine
eu te
ţin să stai dreaptă pe stâncă
te
învăţ versetele noului cântec
ca în
cătuşe cu mâinile mele îţi prind mijlocul
iar tu
tot mai gingaşă te topeşti ca mierea
ochii
tăi inima-ţi ale mele-s
obrazul lin se întoarce spre mine
cum
apele mării mereu spre ţărm se întorc
lacome
înghiţind razele dulci ale soarelui
de nu
ai apă
eu îţi
arăt izvorul ce te redă vieţii
când
pământurile tale se uscă de secetă
eu le
ud şi le pornesc spre rodire
sădim
copaci împreună
şi
vedea-vei pădurea crescută din ei
crengile cu frunzele lor te-or atinge
aşa
cum şi rădăcinile lor se ating
braţele tale colan de aur la gâtul meu
ochii
tăi şi surâsul tău
le-am
scris pe tăbliţa inimii mele
ca un
porumbel aproape sătul ciugulind fără grabă
nu te
mai temi de mâinile care îmbie cu seminţe
în
ceasuri tăcute slăveşte pe Domnul
că
toate le-a întocmit atât de frumos
pe
capul tău coroana-i de aur
ci tu
cât poţi arunc-o mai departe
fii
simplă şi despodobită ca iarba
căci
eu te-oi împodobi cu săruturi
iar tu
arată-te oamenilor în faţă
şi ei
văzându-te s-or minuna
VI
De
pe muntele Abarim poţi vedea Canaanul
o
sperii pe iubita mea
pe-afară-i un groaznic balaur
adune-se ea în mine cât poate
ca
oile înspăimântate când vin lupii
iar
ele se trag lângă păstor
ce
dulce-i gura ta
la fel
de dulce fie-ţi buzele mele
ca
mierea prelinsă în picuri
de
care nu te mai poţi sătura
când
focul adoarme în jar
hrăneşte-l cu lemne şi iarăşi va da flăcări
tot
astfel săruturile tale mă învie
şi ca
un cerb din nou voi sălta
iată-n
grădină fiece pom
îşi
arată poamele sale
la fel
să faci şi tu
eu voi
fi pentru tine norul
bea şi
mănâncă din mine
ca să
fiu plăcut mie însumi
deschide-mă iubito
deschide tot ce-n mine e-nchis
mă voi
sui în pom
mă voi
încleşta de crengile lui
în
desişul lor se-ascunde scorbura
unde
vulpea roşcată ar vrea să se pitească
apoi
în odaie întinde-te cum ţi-e pofta
căci
nu e în lume lucru mai bun
asemenea scoarţei de nuc e
mustind de sevă alunecoasă
cu
toate că-i tare coaja
de
potriveşti iscusit beţişorul iată că se deschide
uite
aşa îmi străluceşte ziua
ca
soarele de pe cerul înalt
pe
aripile tale zburăm
de pe
muntele Abarim poţi vedea Canaanul
răsfrânţi în suişuri şi-n prăbuşiri
de
sute de ori ca pietrele-n curgerea apei
dar
frumuseţea ta cu nimic nu scade
Dumnezeu pe sine în adâncimi se arată
porneşte izvoarele pe calea lor
cum
pământul coace fructele sale
tot
astfel după voia sa făptuieşte
ochii
tăi ard de bucurie
adânc
în tine încolţeşte vlăstarul
ceva
ce putea fi mană a gustat gura ta
acum o
cunoşti cu-adevărat
VII
El
este certitudine
cine
sfinţeşte iubirea?
el va
fi acela
el
care este certitudine
iubitei mele i-a crescut pântecul
îl
ţine pe dedesubt în palme
şi-mi
dă de-nţeles că pentru mine dansează
poate
că fătul tocmai îşi suge degetele
sau ne
face semne cu mâinile
din
marea strămoşească surâde
din
mii de ani vine spre noi
nevăzut e Domnul pentru orbii de noi
deşi
cu noi de la-nceputuri este
bucuroasă-i câmpia şi bucuros codrul
de
toate-ale lor se veselesc
ramul
aduce la timp cuvenit roadele
în ce
e mic se încordează nesfârşitul
pasc
împrejurul buricului tău
palmele mele îţi mângâie pântecul
îl
simt cum lin se cutremură
unde
se află el acum?
în ce
constelaţie se afundă mâinile mele?
veşniciile mereu se succed
spaţiile mereu se deschid
şi
Soarelui îi arată copilul
uite
aici e copilul
rodul
cuviinţei
el
însuşi fiind
în
limpezime el s-a făcut lumină
s-a
făcut clipă şi veşnicie
ele
suprapunându-se
ca
mâinile noastre când se cuprind
din
sângele nostru sânge nou răsări
din
sufletul nostru nou suflet
cum
cerul ocroteşte pământul
viaţa
pe viaţă-nnoieşte
dar ce
aud urechile mele?
iubita
mea suspină şi geme
dar nu
e geamătul drăgostirii
ci
glasul păsării rătăcite
jeluindu-se că nu-şi găseşte locul
fiul
care-i nădejdea noastră
fiul
ce ni s-a promis
fiul
unde-i ? nu-l văd
sunt
orb?
orbit-am din pricina iubirii?
ca
piatra zvârlită departe
am
rămas singur
ca sub
blestem m-am rupt
din
orbita sorţii sigură ca moartea –
pe
când tu care te vei naşte
din
firul de praf gândire
raţiune nouă a universului
eşti
poate norocul
un
nimic invizibil
însumează esenţialul
între
miriade de drumuri
călătorul ajunge la ţintă
când
nu mai văd
devin
vizionar în gând
de
unde şi până unde – se-ntreabă-ndoiala
calul
timpului mă poartă
peste-nălţimi şi prăpăstii
mă
sprijin de stâlpările cerului
ca
florile se deschid tăriile
când
deodată copile te recunosc
tu mic
moşneag din Sion
eşti
cine am fost
şi
cine voi fi!
VIII
Eşti turnul rugăciunii mele şi-al bucuriei mele turn
ce
minunat cel
ce
moţăie-n leagăn
în
zori razele
la fel
ca obrazul tău lucesc
naştere a luminii
tu
înmiresmat de lapte
gol-goluţ eşti
ca
petalele neatinse ale trandafirului
ca
steaua Domnului
funduleţ moale şi catifelat
ca
pe-o pară coaptă
îmi
vine să-l muşc
cine
eşti tu? care abia eşti
şi
deja îmi dai peste cap viaţa mea toată?
de
odihnit nu mă mai pot odihni
linişte nicidecum nu mai am
ca
pârâul în revărsare
ca un
orfan sunt
mă
fărâmă slăbiciunile
vad
nou revărsărilor caut
albia
veche nu mă mai încape
la
picioarele iubitei mă odihnesc
cu
pâlpâiala palmelor te-nvălui
tu
floare-nsomnorată!
speranţă şi dor
eşti
turnul rugăciunii mele şi-al bucuriei mele turn
suindu-mă-n-nălţimile raiului
ce-l
tulbură pe fiul meu?
vânturile care învârtejesc norii
steagurile lor fluturând neînfrânte
cuibul
păsării smuls de vârtejuri
să ne
arătăm împreună lumii aşa cum suntem
să ne
vadă cine pofteşte
noi
doi să arăm pământul
să-l
semănăm cu grâu
cu
mâinile noastre să-l secerăm
să-l
treierăm şi să-l măcinăm
în
albie să-l frământăm
să
punem aluatul la dospit
să
coacem din el pâinea
s-o
ungem în untdelemnul din blid
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
învinge-vom războiul ceresc
cum
plânge şi suspină copilul?
ca
glasul moale de fluier
ca
piuitul piţigoiului îndrăgostit
ca
fâşâitul sabiei
vai!chiar şi îngerului îi este îngăduit
să
tragă vânturi
dă şi
tu drumul vânturilor
sloboade-ţi bulgărelul de aur
să se
uşureze gândăcelul
ba-i
al meu ba nu că-i al meu
lasă
să-mi umplu eu palma cu el
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
când
mă caută cu privirea
unde
mă aflu eu oare, unde?
să-l
ocrotesc cu umbra mâinilor
să
port de grijă seminţei
aroma
şi lumina vieţii mele
ograda
fericirii mele
pentru
tine strig înălţimilor
scoală-te steaua nordului
şi
mătură deasupra ogrăzii noastre
să
curgă miresmele minunate
când
sugarul atârnă de luna plină a ţâţei dragii mele
ca o
floare abia-nflorită-n zorii zilei
iar eu
mult mă minunez de-această frumuseţe
hei!
ehei! e-he-hei! ho-ho!
de ce
mi-s eu aş în chef?
lumina
vie mi-o trimit la ceruri
cu mii
de mii de ani înainte
ca să
vedeţi razele Soarelui
întemeind şi zidind împărăţia cerească! |
