Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Cărţile prietenilor

Daniel Vighi

Misterele Castelului Solitude

Editura Polirom,

Bucureşti, 2004

Daniel Vighi… bănăţean nu mare de stat, blînd, povestind farmecător întîmplări cu prieteni, învăţat fără enfază în litere, amestecînd asemeni vechilor dascăli iluminişti neologismul savant şi graiul locului, respect mare pentru înaintaşi, pentru Sorin Titel, prozatorul, îndeosebi, om bun şi de cuvînt, însufleţindu-se masa în jurul lui. Dar am stat lîngă Daniel şi la un marş din decembrie 1990, la Timişoara, parcurgînd, într-o atmosferă protestatară, curat anticomunistă, drumul de la casa episcopului Tőkes pînă în Piaţa Operei. Mai era în aerul Timişoarei orgoliul de a fi început revoluţia şi responsabilitatea de a se păstra pe baricade pînă la reuşita ei. Daniel Vighi era şi a rămas un combatant. Nu din fire, ci dintr-o structură morală gata să se angajeze într-o cauză pe care o crede bună. Ne-am mai întîlnit după aceea în Alianţa Civică, în Partidul Alianţei Civice, în grupul Provincia al intelectualilor români şi maghiari, Daniel fiind autorul primei variante a Memorandumului pentru construcţia regională a României (cred că lucrul acesta nu a fost dezvăluit pînă acuma). În acelaşi timp, a devenit unul dintre cei mai buni şi mai statornici prieteni ai „Familiei”, nelipsind de la întîlnirile noastre.

Nu este unul dintre aceia care cred că i se cuvine. Nu ştie să cultive relaţii interesate. Nu e un bursier. Nu e un tip de prezidiu. A fost chemat în Germania ca prozator şi a stat un an într-un castel destinat artiştilor de aiurea. Abia întors, s-a ivit ocazia să ne vedem la Oradea şi ne-a povestit despre castel, despre administratorul lui, despre dieta de acolo, despre plimbările cu bicicleta. M-am întristat că nu mai fumează şi că refuză băutura oricît de puţină. Nu că l-aş fi cunoscut ca pe un boem, ci mă gîndeam la gestul omului sănătos, între prieteni, apreciind o ţuică bună şi un vin bun. La „zilele” din acest an, însă, nu s-a mai abţinut. (Parcă mi-e teamă cînd prea mulţi din generaţia nostră preferă berea şi apa plată.)

Misterele Castelului Solitude este o carte scrisă departe de România prezentă. Autorul e dezlegat de farmecele ei politicianisto-mafiote, de loazele care cresc prin cucuruz de nu se mai poate umbla printre rînduri. Daniel trăieşte un an într-un castel nemţesc cu nume franţuzesc, în singurătatea denumită de acesta, liber cu gîndul, doar cu datoria de a scrie spre a nu se spune că a fost găzduit acolo degeaba, mai ales cu plăcerea de a scrie în altă stare, ca un scriitor adevărat, de meserie. Şi s-a arătat un bun meseriaş. N-a avut o temă de-a gata, nici un proiect de mare miză, nu l-a trimis partidul comunist la Sinaia să scrie despre tovarăşa textilistă şi tovarăşul director, ci s-a pomenit singur într-un loc unde nu prea avea ce face. Dacă te uiţi la o bancă, îţi aminteşti de una de pe acasă, dacă ţi se arată în faţa ochilor un grădinar, zici că e taman unul de pe-acasă şi amintirile se adună, se intersectează, mai îndepărtate, mai apropiate, cu morţi şi vii, din lumea reală şi din cărţi, şi autorul zice că le potriveşte după sorturi şi mărimi, cum îşi păstra eroina ardeleană la ciorap agoniseala. Rostul autorului, acolo, la castel, e să scrie. Şi pentru că nu putea sta ca o damigeană goală care nu mai are nici un haz, autorul preface în hierofanii secvenţe trăite, animale şi oameni. Aşa participă el la creaţie pentru că aşa înţelege povestirea. Oamenii mărunţi, care, poate, ni-s şi nouă unchi sau mătuşi, întîmplările pe care, poate, şi noi le-am cunoscut, locurile prin care, poate, şi noi am trecut, istoria pe care, cu siguranţă, şi noi am trăit-o, opiniile care, poate, şi pe noi ne-au cercetat reconstruiesc lumea de aproape, una cu farmec şi mister. Aşa de bine scrie Daniel încît mi se pare că lumea asta are şi umor, şi un ce tandru, iar istoria nu vine peste noi din cărţile apocalipsei, ci din istorisirile cu împăratul de la Viena. Daniel Vighi este, cu siguranţă, un scriitor central-european. Cărţile lui nu au nimic din gesticulaţia orientală şi moliciunile sultăneşti, din epopeicul naţional şi eroicele mize stilistice sau tematice, din experimentalismul de cafenea sau de bursier american. Cărţile lui sînt dintre acelea care închid o lume.

Are dreptate Adriana Babeţi, în drăgăstoasa prefaţă, să compare adăstatul lui Daniel cu al lui Odiseu, pe insulele zeiţelor Circe şi Calipso. Dar  nu pentru a-şi pierde memoria, pentru graţiile lor sau dobîndirea tinereţii fără bătrîneţe, ci pentru a coborî în lumea celor petrecuţi, mai degrabă într-un gest orfic, pentru a repeta întoarcerea capului şi aducerea în realitate a celor de acolo: „Chiar dacă întreaga poveste a apariţiei lor e demontată parodic, cu inserturi copios comentate din texte ştiinţifice despre spiritism sau fantome (scoase de pe internet), alaiul dispăruţilor care îl bîntuie pe cel ce povesteşte (unchii, mătuşile, prietenii, cunoscuţii, profesorii, vecinii, cîinele Tambur, ba chiar şi un boboc de gîscă îngropat de viu în copilărie) vine nu din moarte, ci din tărîmul de dincolo numit ficţiune. Trecuţi cu toţii în amintirea şi fraza lui Daniel Vighi, ei prind viaţă, se reîntrupează din aer şi sunete, din litere şi din lăcaşele albe dintre cuvinte. Acesta este, aş spune, miracolul petrecut în roman. Şi, spre a încheia interpretarea titlului: misterul său.”

Am citit această carte a lui Daniel „cu ochii închişi”, cum aş fi ascultat concertele brandenburgice ale lui Bach, pentru că este scrisă, parcă, în ritmul lor.