Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

„Limba supravieţuieşte dacă vorbitorii o practică”

Ştefan Gencărău în dialog cu Rudolf Windisch

Am avut plăcerea de a-l regăsi pe Rudolf Windisch, între organizatori, la un colocviu în cadrul căruia s-a dat altă semnificaţie termenului ‘regional’ întrebuinţat în sintagme precum ‘literatură regională’, ‘tradiţii regionale’, ‘vorbire regională’ şi chiar ‘cultură regională’, desigur, sintagme cu referire la spaţiul românesc. I-am ascultat pledoaria pentru disponibilitatea limbii noastre de a transpune semnificaţii ale germanei greu de transpus în alte limbi romanice şi am crezut de cuviinţă să zăbovesc în preajma-i cu o serie de întrebări ce ar putea să trădeze semnificaţia cuvântului cu care a fost calificată, în cursul lucrărilor colocviului, cultura română. Doctor honoris causa al Universităţii „Babeş-Bolyai”, profesor asociat şi doctor honoris causa al Universităţii din Oradea, Rudolf Windisch este unul dintre cei ce susţin încă interesul faţă de limba şi cultura română în lumea academică germană. Titular al unor cursuri de lingvistică romanică la Universitatea din Rostock, Germania, susţinător, în afara oricărei obligaţii instituţionale, al cursului de limba română pentru studenţii germani începători ori avansaţi, excelent cunoscător al românei — chiar şi al aspectelor idiomatice ale acesteia, Rudolf Windisch este unul dintre lingviştii ce îşi pun cu sentimentul deplinei responsabilităţi întrebările esenţiale cu privire la destinul limbilor considerate de o circulaţie restrînsă.

— Domnule profesor Rudolf Windisch, aţi participat în octombrie 2003, la colocviul de la Leipzig cu o interesantă prezentare a traducerii/traducerilor lui Goethe, cu precădere a lui Faust, în română. În ce sens colocviul de atunci a relevat caracterul regional al culturii române?

— Intenţia noastră a fost să le dămn colegilor din România posibilitatea de a ne explica în ce măsură cultura română cunoaşte şi o variantă regională. Cultură regională, adică nu aspecte de ordin lingvistic, ci aspecte, factori care ar putea să demonstreze că şi la dumneavoastră nu vorbim de o omogenitate care ar crea impresia de artificialitate, pe câtă vreme diversitatea regională, diversitatea e mărturia faptului că o cultură trăieşte prin sine însăşi. Repet: nu a interesat numai limba şi dialectologia ei, ci toate aspectele, de la arhitectură la muzică şi aşa mai departe, domenii care arată că şi în România avem de-a face cu regiuni culturale autentice, ca peste tot în lume.

— Ce înţeles aţi dat cuvântului regional?

— Regional nu este pentru mine un termen geografic sau lingvistic, ci un termen cultural, care include istoria, tradiţia, precum şi dimensiunea lingvistică subordonată limbii. De pildă, avem o regiune precum Moldova, alta la sud, alta spre vest. Lucrurile sunt clare pentru un receptor român, aşa cum problemele regionale germane sunt clare pentru vorbitorul de la noi. Pentru noi, receptarea ideii de regiune e diferită atunci când venim în România, fiindcă termenul aplicat realităţii româneşti ascunde o altă dimensiune culturală.

— Este diferită încadrarea în funcţie de situarea în Europa? Româna e marcată de regionalism în vreme ce culturile occidentale se prezintă altfel?

— Eu nu văd nici o diferenţă. Nu vorbim despre calitatea sau conţinutul acestor regiuni. În Franţa, în Spania, în Italia e la fel. Idetificăm peste tot tradiţii culturale şi politice regionale. Graniţele culturale nu înseamnă graniţe geografice sau politice, ci expresia unor moşteniri, a unor evoluţii locale. Regionalismul, după părerea mea, nu are nici o trăsătură negativă, ci se referă la un fel de mândrie a unei populaţii locale care conştientizează importanţa propriei sale contribuţii culturale de-a lungul istoriei. Regional nu înseamnă, în mod special, în cazul culturii române, că aceasta nu ar participa la cultura europeană. Dimpotrivă, contactele pe care România le are cu Europa dovedesc că etichetele regional, regionalism vorbesc despre conştiinţa populaţiei cu privire la istoria proprie. Regional nu e un termen negativ; cel care se consideră, să zicem, drept moldovean sau ardelean, drept neamţ din sudul Germaniei, drept francez din nordul Franţei, drept calabrez din Italia îşi dă seama, are cinştiinţa importanţei istoriei sale.

— Se vorbeşte despre limbi care au reuşit să creeze o conştiinţă identitară şi despre limbi care nu au condus la o astfel de dimensiune a conştiinţei? Care e situaţia românei?

— Dacă am distinge între limbi de importanţă minoră şi limbi de importanţă majoră, problema s-ar pune la fel în cazul românei şi al altor limbi, de pildă, portugheza. Româna are un nucleu, un centru, o cultură, o istorie lingvistică foarte importantă şi interesantă. La marginea sferei pe care o numim limba română apar şi unele probleme. Mă refer la situaţia românei din Moldova, la situaţia dialectelor suddunărene. Problemele lingvistice apar însă atunci când vorbitorii nu mai au interes de-a comunica, de a folosi limba. Nu se pune problema dinainte, vorbitorul şi-a regăsit identitatea în limbă cât a folosit-o, dar de când o părăseşte, de când limba începe să moară, aşa cum se întâmplă cu istroromâna şi cu alte dialecte de la sud de Dunăre, chipul şi sufletul vorbitorului se schimbă şi limba nu mai ajunge să mulţumească noul suflet. Forţe exterioare, limbi dominante, fie limba naţională cu care se vine în contact, fie limba oficială, împiedică supravieşuirea unei limbi sau a unui dialect. Dacă limba este ameninţată de astfel de situaţii numai vorbitorii pot găsi soluţii. Dacă ei renunţă să o folosească atunci soarta limbii este condamnată şi noi lingviştii nu avem cum să intervenim, să încercăm să o salvăm.

— Ce ştiţi despre limba română din afara graniţelor ţării? Dar despre româna vorbită în Ungaria?

— Am constatat că româna e o limbă minoritară în Ungaria, de pildă, în zona oraşului Szeged şi a oraşului Gyula. Când am vizitat Universitatea din Szeged, Institutul Pedagogic „Juhasz Gyula”, în special catedra de limba română, situaţia românei de acolo mi s-a părut comparabilă cu cea a idiomului saşilor. Cine nu are interes să întreţină propria limbă decide că limba respectivă trebuie să se piardă. Nu există un coeficient care să ne arate cât rezistă o limbă. Limba română, ca limbă romanică şi limbă de origine indoeuropeană se află în Ungaria într-un mediu alogen, care poate crea dificultăţi. Eu nu mă tem în ceea ce priveşte supravieţuirea limbii române. I-am auzit la Szeged şi la Gyula pe studenţi, pe elevi şi pe profesori şi cred în interesul lor faţă de limba maternă. Sunt convins că va supravieţuii inclusiv în aceste condiţii europene.

— De fapt, care credeţi că ar fi destinul românei în viitoarea Europă unită?

— Eu aş zice că limba nu k’ară, cum ar zice aromânii, dacă vorbitorii ei o folosesc. Dacă vă referiţi la viitor, trebuie să ţineţi cont de circulaţia liberă în Europa. Dacă Europa va permite o astfel de circulaţie, totul va depinde de mulţi factori, printre care şi cel economic. Condiţiile complexe de spaţiu, de continuitate, de integrare economică decid supravieţuirea limbii, desigur, în acord cu voinţa vorbitorului. Dacă nu vorbeşti o limbă, limba moare.

— Care credeţi că este în general destinul limbilor numite, poate impropriu, limbi mici, desigur, în arhitectura viitoare a Europei?

— Aveţi dreptate. Avem în Europa o sumă fantastică, aceasta întrece o sută de limbi. Constatăm un fenomen centrifugal, adică sunt anumite limbi cu predominanţă. Nu vorbesc despre engleză, limbă cu care ne întâlnim într-o formă sau alta în fiecare ţară: italienii vorbesc englezeşte, în Germania toţi copiii vorbesc englezeşte, ceea ce apare şi ca modă. În cea mai mare dificultate se află acum nu limbile, ci dialectele; dacă, de pildă, în Franţa, dialectele din sud, provensala şi gascona sunt în pericol de a-şi pierde importanţa, atunci înţelegem că limba oficială manifestă o dominanţă. Engleza intră peste tot, dar elementele regionale se vor păstra indiferent sub ce formă lingvistică, indiferent sub ce formă culturală.

— Există un interes european în ceea ce priveşte protejarea limbilor mici?

— Există. Sunt multe recomandări, de pildă, pentru aromână, pentru provensală şi pentru bască. Sunt încercări politice, însă, din punct de vedere lingvistic, nu ştiu care va fi rezultatul: vor ajuta sau nu recomandările la sprijinirea limbilor şi dialectelor de importanţă regională? Repet: este înainte de toate sarcina vorbitorilor să-şi salveze limba; dacă aromâna, de pildă, nu are şansa să aibă şcoli, învăţători care stăpânesc aromâna, dacă aromânii nu au şansa să aibă publicaţii, televiziune, radio, copiii de origine aromână vor vorbi doar acasă idiomul şi atunci cum să reziste aromâna, să zicem, în mediul grecesc, în mediul albanez? Eu salut orice ajutor, dar cred că astfel de programe sunt şi artificiale şi prea birocratice. Convingerea mea e că limba supravieţuieşte dacă vorbitorii o practică, dacă ei au şansa de a o aplica în toate situaţiile, nu numai acasă, acolo unde trăiesc şi muncesc vorbitorii.