Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Actualitatea lui Cioran

A trecut, iată, aproape un deceniu de când Cioran a-ncetat să mai facă de cap limpede la tîmpla acestei lumi nesăbuite şi prea multe nu s-au schimbat din ceea ce el prevăzuse. Pămîntul se rostogoleşte la fel de inert şi de inutil prin genuni tenebroase, Carul Mare pluteşte tot cu oiştea frîntă, iar lumea se zbate tot în vraişte, în vulnerabilităţi de tot felul, în facticitate şi-n derizoriu. Diagnosticul dezmăţului generalizat stabilit de Cioran cu cîteva  decenii în urmă se dovedeşte corect, doar că, între timp, maladia s-a mai radicalizat.

Pentru mulţi dintre contemporanii săi, Cioran trecea drept o provocare, o Casandră cu verbul muiat în toxină şi părerea aceasta s-a tot cărăuşit, chiar şi după ce duhul i s-a desprins de materie. „Un amateur du désastre ”, l-a catalogat filosoful Jean d'Ormesson, un profet al apocalipsei, l-au considerat alţii, dar iată că în anii ce s-au scurs de la strămutarea lui în căsuţa de lut a cimitirului Montparnasse, lumea n-a făcut nimic care să-i dezmintă apelpisirile. Dimpotrivă, şi-a continuat derularea păcatului originar şi s-a statornicit într-o istorie ubuescă şi vandalizată ca-ntr-un marş înspre dezastru. Nu se mai înfioară, precum cei vechi, de o ipotetică sabie a lui Damocles atîrnînd deasupra capetelor, dar ştie sau bănuieşte că peste tot ar putea fi amplasate bombe cu ceas şi-i mereu înspăimîntată de ideea că unul din cei mulţi — anonimi şi apatici care viermuiesc prin preajmă, prin pieţe şi prin metrouri — ar putea avea la cingătoare o încărcătură explozivă cu inelul de siguranţă tras pe jumătate.

„Omul, îi spunea publicistei din Muntenegru, Branka Bogavak Le Comte, a început printr-o catastrofă ” şi s-a inserat în istorie trecînd printr-o serie de eşecuri. „Coruptă încă din germene”, natura umană n-a ştiut niciodată să-şi gestioneze nesăbuinţele şi nici să-şi coordoneze profilactic relaţiile cu ontologia ce i-a fost hărăzită. Statornicit în negativitate, omul contemporan moşteneşte prea mult din îndârjirea lui Cain şi prea puţin din blîndeţea lui Abel. Nefericitul, s-a tot considerat furnizor de civilizaţie, s-a tot crezut în stare să reformeze lumea după plac şi să construiască un nou mediu antropologic, dar de fapt n-a produs decît monştri pe care, în cele din urmă, a văzut că nu-i mai poate ţine sub ascultare. Vraja, dac-a existat vreodată, s-a desfăcut, iar conştiinţa şi-a pierdut viclenia de altădată, de cînd natura a-ncetat să mai lucreze pentru ea. Lumea amenajată de om în milenii de nesăbuită trudnicie i-a devenit ostilă iar spaimele îl copleşesc din toate direcţiile. Unde să mai găsească tihnă şi mîntuire cînd o spaimă cumplită de tot şi de toate se dilată peste toată întinderea dintre fire şi dor? A tot încercat să dezlege natura de taine, s-o aducă în albia conştiinţei, dar n-a reuşit decît degradarea, ba chiar profanarea ei. Stricată de om, firea reclamă reparaţii costisitoare şi ceea ce numim evoluţie/ progres nu este decît o altă faţă a nevoii de a restabili echilibrele deteriorate ale naturii.

Aşa stînd lucrurile, ideea de dezvoltare, cu care se împăunează lumea de la Prometeu încoace, nu mai reprezintă decît dorul disimulat după armoniile originare şi dorinţa de a le restaura în formele neprihănite de la începutul lumii. Progresul este un corelat al degradării naturii, el presupune un ansamblu de tehnici şi resurse pe care omul le mobilizează pentru a-şi neutraliza propriile sale nesăbuinţe în raporturile cu referenţialul circumscris. Ceea ce obişnuim să numim progres, evoluţie, dezvoltare nu mai desemnează ceva nou, o născocire, un mod de viaţă superior, o formă de creaţie, ci o altă formă de recurs pentru îndreptarea propriilor noastre intervenţii vătămătoare asupra ambientalului şi asupra devenirii deturnate din regimul de normalitate. Viaţa s-a complicat, am complicat-o singuri şi cu voie vegheată, ea reclamă un imens consum de energii avînd ca finalitate repararea stricăciunilor inutile făcute de om în lungul a cea ce s-a numit istorie şi civilizaţie.

Ar fi cazul să ne întrebăm: oare scepticul de la Răşinari nu avea dreptate cînd spunea că „ar fi (fost, ad.n.) mai bine să nu fi existat civilizaţie, şi omul să fi rămas la nivelul Bibliei, mai precis al Facerii”? („Convorbiri cu Cioran”,p.60). Sigur, acum nu se mai poate face nimic. Ca discipol al lui Hesiod, Cioran ne-a avertizat că istoria nu este decît lungul drum al des-Facerii lumii de actul biblic al Facerii. Acum, Pămîntul duhneşte a carne arsă iar marea a petrol. Este greu pentru om să reintre în grotă şi imposibil pentru ca nimfele albe să-şi mai facă scalda în mare, cum altădată se zburdălniceau sub privirile concupiscente ale sayrilor care le priveau din boscheţi. Din punctul în care am ajuns, nu se mai poate încerca decît regretul după o inocenţă pierdută şi nostalgia după paradisul din care-am căzut.

Cînd Cioran spunea toate acestea, lumea se credea încă într-un trend însorit şi-l suspecta pe cicălitor de cobe şi piază rea. Nu era de bon ton, tulbura tihna, zdruncina convingeri statornicite, zgîlţîia conştiinţe şi stînjenea conformismele înţelenite în timp. Occidentalii admiteau apocalipsa, dar nu consimţeau să vorbească despre ea tot timpul, ci numai în anumite zile, special prevăzute în calendarul religios. Cum putea să-l încuviinţeze pe Cioran, care le stricase confortul vieţii somnolente şi i-a obligat să stea treji, să facă de veghe? Cum putea să-i ia alarma în serios cînd vedeau că Gemenii newyorkezi sunt la locul lor, cerul senin şi cursele aeriene în grafic? În felul său, Cioran îl reedita pe Lot, dar mulţi îl luau drept un Diogene, strămutat din butoi în mansardă.

Între timp însă, lucrurile s-au mai lămurit. Lumea nu se mai dă în vînt după ceea ce ne uneşte, ci după ceea ce ne diferenţiază, ne conferă distincţie şi ne individualizează. Prea multe lucruri, dintre cele care altădată erau gestionate de comunitate, au trecut la purtător şi încă nu putem anticipa toate consecinţele fenomenului. Vorbim de globalizare dar, de fapt, generalul şi universalul, ceea ce ne reuneşte şi ne ţine sub aceeaşi umbrelă comună, s-a topit şi s-a diseminat în individual. Egotismul ne-a făcut răi şi indiferenţi, refuzăm să ne raliem la alte păreri pentru că le avem pe-ale noastre şi vrem neapărat să le impunem. Cioran vorbea despre o „solidaritate negativă”, în rău, în distrucţie, în malefic şi puţini i-au anticipat consecinţele. Răul şi, în pandant cu el, mila sunt manifestări „simultane sau succesive” ce pot genera „solidaritatea negativă”, ca „semne limpezi ale unei vitalităţi în scădere” („Tratat... p.20). Am trăit s-o vedem şi pe asta. Dacă altădată acţiunea malefică era urmată de o răzbunare pe legea talionului, astăzi e urmată de o solidarizare în compasiune, într-o împărtăşire colectivă şi pasivă a durerii. Ne lipseşte vitalitatea necesară unei răfuieli colective şi perseverente. Avem instituţii specializate şi lăsăm totul în seama lor. Consternarea are o temperatură de pojar, căci după trei zile recădem în conformismul vieţii cotidiene.

Lipsită de o securizare sui generis, măcinată de anarhie şi de tendinţe browniene, cetatea aşteaptă barbarul care s-o salveze din vraişte, să-i impună o altă ordine şi o altă scară de valori. „La perduta gente”, spusese Dante Alighieri, dar confirmarea, cu toate dovezile la vedere, a făcut-o abia Cioran în aprehensiunile sale.

Într-o lume obosită, apatică şi pasivă doar barbarul statornicit în utopii neconsumate mai poate interveni cu o acţiune energică, ordonatoare şi disciplinară. Prea interesate de propria lor bunăstare, popoarele Europei au îmbătrînit, s-au cuminţit, au devenit înţelepte şi nu mai procesează ideologii utopice care să învăpăieze minţile cu iluzii şi amăgiri. Înţelepciunea le înţepeneşte iar raţiunea le repliază în conformism şi-ntr-o placidă coabitare cu realul, cu ipseitatea. „Cercul strîmt”, despre care vorbea Cioran reprezentînd ontologia cauzalităţii, a determinaţiilor şi a imediatităţii, ne încătuşează şi ne constrînge deopotrivă, ca om şi comunitate. Ne mulţumim cu ce avem şi nu mai activăm dorinţe care să-i fisureze rotunditatea circumferinţei. Istoria ne-a moleşit, ne-a strecurat îndoială în suflet şi nu mai acţionăm pe bază de convingeri şi credinţe înflăcărate.

În aceste momente de lentoare şi de resemnare cronică, ne avertizase Cioran, apare, de regulă, barbarul şi locotenenţii lui, care nu se-ncurcă în scrupule şi principii şi nu-şi propune să rezolve problemele devenite mapamondice, ci doar suprimarea lor prin dinamitare. „Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane, spune Cioran. Ne va trebui tot atîta ca să facem drumul îndărăt, sau o vom lua pe scurtătură”? („Silogismele amărăciunii”, p.103.). Depinde, cu Osama Ben Laden sau Miron Cosma la timonă e sigur că se va găsi drumul cel mai scurt.

De asta este, şi probabil va rămîne, actual Cioran. El nu proclamă, precum Francis Fukuyama, „sfîrşitul istoriei”, dar consimte la divizarea ei spengleriană în cicluri şi insistă asupra secvenţei crepusculare a intervalului actual cînd lumea pare să intre în evanescenţă, în disoluţie. Altminteri, se ştie, ori de cîte ori structura unei societăţi s-a fracturat într-o parte opozantă şi negativă aceasta a devenit victorioasă şi a imprimat devenirii istorice o mişcare deraiată şi neaşteptată.

Paradigma, probabil, nu va cunoaşte modificări de substanţă nici în ceea ce priveşte acţiunile terorismului contemporan. Deocamdată, omenirea se află în faza de sconsternare şi de refuz a condiţiilor şi a şantajului. E o fază care va trece. Grupările şi mişcările teroriste ne cunosc bine vulnerabilităţile şi nu vor înceta să lovească spăimos şi eficient pentru a ajunge la următorul stadiu, al tratativelor. Speranţa acestor grupări n-o constituie guvernele naţionale, care încă se mai amăgesc cu iluzia neutralizării lor, ci populaţia civilă, care trebuie impresionată şi răscolită aşa de puternic încît să facă ea presiuni asupra guvernelor şi factorilor responsabili a le influenţa deciziile. Sigur, scenariul pare gratuit, dar a dat deja roade în Spania unde opţiunea electorală a populaţiei, de după deflagraţiile de la Madrid, au fost influenţate decisiv de atitudinea ofertanţilor politici faţă de mişcarea teroristă. Vor urma, cu siguranţă, altele. Lumea indignată va obosi să se tot încoloneze în marşuri şi mitinguri de protest şi va consimţi la o altă formă de înţelegere a răului.

Un lucru a devenit evident. După 11 septembrie 2001, după masacrele de la Madrid şi de la Beslamul Osetiei de Nord, nu se mai poate gîndi în termenii mileniului anterior. Referinţele s-au schimbat şi-i nevoie de o altă epistemologie a istoriei, de o altă paradigmă. Nu mai spun că aceasta va conserva cîte ceva şi din gîndurile lui Cioran despre barbarul de la porţile cetăţii, gata pregătit să le scuture din ţîţîni. Are, ca resurse, o religie fundamentalistă şi vitalitate debordantă, aceeaşi vitalitate recunoscută şi de Cioran care face din barbarie „un fenomen de o fecunditate echivocă” („Schimbarea...p.61). Ciocnirea nu este între popoare structural diferite, ci între mentalităţi şi civilizaţii. O recunoaştem deocamdată în surdină, dar curînd o vom confirma cu voce tare.

De fapt, problema trebuie proiectată pe un ecran panoramic mai cuprinzător. Ce garanţii şi ce încredinţări avem că trendul evoluţiei noastre este cel mai bun?. Este forma noastră de civilizaţie cea mai sigură, pozitivă şi mai adecvată la rosturile apriorice ale umanului? Nici Cioran nu răspunde la această întrebare, dar o pune şi în loc de răspuns îl citează pe Paul Bourget care, pe la 1910, credea că „patru stavile ne separă de barbarie: Marele Stat Major german, Camera lorzilor din Anglia, Academia franceză şi Vaticanul” (Caiete III, p.146). Astăzi am putea rediscuta suficienţa de sine a celor „patru stavile”. Martele Stat Major german este substituit de forţa NATO-lui, Academia franceză poate fi corelată cu alte instituţii prestigioase din care nu poate lipsi cea care acordă Nobelul, Camera lorzilor din Anglia, Academia franceză şi Vaticanul” („Caiete III, p.146). Astăzi am putea rediscuta suficienţa de sine a celor „patru stavile”. Marele Stat Major german este substituit de forţa NATO-lui, Academia franceză poate fi corelată cu alte instituţii prestigioase din care nu poate lipsi cea care acordă Nobelul, Camera lorzilor din Anglia cu alte autorităţi legislative, dar Vaticanul? Oare n-ar trebui concordat şi el cu alte autorităţi religioase, de alte credinţe? Oare n-ar trebui instituit un sistem de recunoaşteri şi un ansamblu de toleranţe şi compatibilităţi între diferitele culte şi credinţe religioase, avînd toate valore şi putere egale?

S-au cumulat atîtea distrugeri şi s-au înălţat atîtea mormane de cadavre încît dialogul trebuie îniţiat pînă nu este prea tîrziu. Vremea cruciadelor a trecut şi catastrofele lumii trebuiesc prevenite înainte de a se produce în serie. Prea am crezut că lumea arabă nu prea contează în derularea procesului istoric şi prea eram siguri că putem merge singuri „către capătul istoriei cu o floare la butonieră („Tratat... p.180).