Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Întemeierea şcolilor de la Blaj

Nu există oraş din Transilvania, în afară de Blaj, în care urmele indelebile ale manifestării culturale a românilor transilvăneni, încremenite în zidurile diverselor monumente istorice, să se vadă cu mai multă pregnanţă.

Socotit de unul dintre vechii săi monografişti ca „cel mai vechi izvor de viaţă şi lumină a tuturor românilor”, Blajul este pomenit în documentele scrise din anul 1271, sub numele de villa Herbordi. El a cunoscut, de-a lungul vremurilor, tribulaţiile unor transferuri de la un proprietar la altul, apărând, la 1395, ca donaţie făcută de Sigismund de Luxemburg unui oarecare Blasius Cserei de Barot, pentru merite belice, nume după care oraşul îşi va lua şi denumirea, apoi, între 1535 şi 1610, în proprietatea familiilor Bagdi şi Pécsi şi, în fine, din 1611 până la ocuparea Transilvaniei de către austrieci, în cea a principilor Transilvaniei. Blajul a suferit, în decursul vremurilor, de pe urma diverselor oştiri, amice sau duşmane, ca de exemplu în 1659, când a fost devastat de câteva pâlcuri răzleţe de turci rătăcite prin zonă, şi în 1704, de pe urma popasului, aici, a unei armate de 35000 de curuţi.

În 1737 habsburgii vor dărui Blajul şi domeniul din jurul său lui Inochentie Micu Klein, arhipăstorul românilor uniţi cu Roma din Transilvania, şi prin urmare Episcopiei de Făgăraş. După ce şi-a mutat curtea în noua reşedintă, Inochentie Micu a dispus aducerea, aici, a unor colonişti români, cărora le-a dat locuri de case şi pământ cultivabil pentru a-şi întemeia gospodării trainice, între aceştia numărându-se cei din familiile Butnariu, Ciaclan, Grama, Ianţa, Manfi, Muntean şi Străjanu. Numele acestea le găsim, mai târziu, implicate activ în viaţa oraşului, cu fiii şcoliţi în instituţiile de învăţământ proiectate de Inochentie Micu, ctitorul Blajului modern, dar deschise abia de urmaşul acestuia întru arhierie, Petru Pavel Aron. Sprijinit de împăratul Carol al VI-lea şi, la început şi de Maria Tereza, Inochentie Micu a dispus construirea, în reşedinţa sa, din banii donaţi de preoţi şi de erariu (stat), încă din 1738, a unei mănăstiri şi a unei biserici catedrale, ridicate după planurile arhitectului curţii imperiale Ioannes Martinelli, prima, adică mănăstirea Sfintei Treimi, fiind terminată în 1747, iar a doua, respectiv biserica, abia la 1765.

Renumitele şcoli blăjene, denominate în literatura istorică cu o noţiune de plurale tantum, uzitată de toată lumea, au fost deschise, aşa cum am spus, abia în octombrie 1754, în timpul păstoririi episcopului Petru Pavel Aron. Structura lor de organizare poate fi recompusă pe baza câtorva documente emise de ctitor în acele zile fierbinţi de începuturi, respectiv a unui număr de trei circulare, datând din 11, 18 şi 21 octombrie 1754, şi purtând titluri care, pentru cititorul de astăzi nu mai au nici o semnificaţie. Acestea sunt Publicarea ce s-au dat în Blaj la a(nul) 1754, octombrie 11 zile, Rânduiala cinstiţilor ieromonaşi şi a şcoalelor ce s-au rânduit să fie în mănăstirea Sfintei Troiţe în Blaj şi Rânduiala învăţătorilor şi a traptazitelor până la altă rânduială a noastră.

Prima este un fel de ars necesaria a şcolilor blăjene, adică o motivare, în spirit iluminist, aşa cum îl promovase Carol al VI-lea şi Maria Tereza, a necesităţii de a se întemeia şcoli în limba popoarelor din Împărăţia habsburgică.

Cea de-a doua este un fel de programă analitică unde se prezintă, în funcţie de scopul cultural urmărit, obiectele de învăţământ, timpul cotidian de desfăşurare a lecţiilor, nivelul lor şi metodele folosite de profesori, în funcţie de stadiul de pregătire a elevilor.

A treia circulară este mai amplă şi mai lămuritoare, întrucât arată că în Blaj se vor deschide două şcoli, una pentru preoţi, în care se vor învăţa perceptele divine, tainele şi adevărul Sfintei Uniri, şi alta obştească, adică pentru oamenii de rând, unde se va preda scrisul, cititul şi cântatul, „nici o plată aşteptând de la ucenici”, numindu-i pe cei ce vor preda aici.

Pe lângă cele trei circulare, şi concomitent cu data emiterii lor, respectiv la 18 octombrie 1754, Petru Pavel Aron a mai promulgat şi două regulamente sau instrucţii privind buna desfăşurare a procesului de învăţământ din şcolile blăjene, redactate, desigur, în acelaşi limbaj greoi de epocă, folosit mai ales de către cărturarii ardeleni.

Primul regulament se numeşte Instrucţie pentru examenul cliricilor şi are şapte puncte. În primele două dintre acestea se vorbeşte de necesitatea ca ştudenţii, cum erau numiţi atunci elevii blăjeni, să aducă, la înscrierea în şcoli, o recomandare sau atestat din partea soborului mic, în care să se menţioneze localitatea de origine şi condiţia socială („de unde va fi, de cumva-i nemeş sau slobod sau iobag”), starea civilă şi conduita morală („de nu are sau n-a avut două muieri, de are nume bun sau ceva şort (pată – n.n.), de-i sănătos în mădulare”). În punctele trei şi patru se vorbeşte despre raporturile elevilor cu antistiile sau comunităţile rurale de origine, iar în cazul celor care urmau şcoala de preoţi, despre înzestrarea materială a bisericii din acestea („este eclejie, funduş sau casă popească..., ce simbrie ar fi sau vinituri sau agonisită popească ca să poată trăi dintr-însele, fără greutăţi din afară”).

Punctele cinci şi şase din acest regulament sau instrucţie discută chestiuni legate de statutul viitoarei ocupaţii a absolvenţilor, de specificul învăţării în şcoli, şi în fine, de atestatele sau diplomele de absolvire („se va învăţa şi se va chivernisi şi câtăva vreme în cele de lipsă... şi dintre acelea în vremea sa se va întreba şi precum se va afla din cele însemnate i se va da atestaţie cum că se află din toate având, sau carele dintrînsele ii lipsesc mai pe urmă”).

Cel de-al şaptelea şi ultimul dintre puncte reglementează relaţiile ştudenţilor teologi cu comunităţile sociale pe care urmau să le păstorească, impunându-le obligaţia de a poseda diplome sau atestate de absolvire şi haine potrivite rangului lor („la popor nu se vor cuprinde până nu-şi vor câştiga ceaslovul pentru cetania pravilei sale şi până nu vor avea haină lungă..., cu vreo palmă mai jos de genunche, de acel fel de pănură care până acum au purtat”).

Al doilea regulament este intitulat Instrucţie pentru cuprinderea grămăticilor şi cuprinde, în zece puncte, regulile de comportare a profesorilor, a prefectului de studii şi a elevilor („pentru buna rânduială, pentru curgerea şi îndreptarea celor viitoare, a cuprinderii grămăticilor”). În el se precizează că, pentru bunul mers al activităţii şcolare, fiecare clasă sau an de studiu va avea un catalog sau catastih, în care se vor însemna numele şi „polecra grămăticilor, (adică a elevilor n.n.) a cui fii sunt, de sunt feciori de protopopi sau de preoţi, de nemişi sau de iobagi, din ce sat, din ce varmeghie (judeţ n. n.) sau scaun, de câţi ani..., în ce zi au intrat la şcoală şi în ce an, mai avut-au ceva sau ba la ce au început, şi cu vremea ce spor face la învăţătura sa, şi de ce aşteptare sau nădejde va fi”. Catalogul urma a fi, aşadar, un instrument modern de consemnare a datelor privind desfăşurarea procesului de învăţământ, alcătuit după cele mai înaintate norme ale pedagogiei din acel timp. De aceea, descoperirea unor astfel de cataloage în fondurile arhivistice, scăpate de vitregia unor repetate distrugeri, constituie, pentru cercetătorii istorici de astăzi, un prilej de satisfacţie, o ocazie de a recompune şi reda un tablou veridic asupra dezvoltării instituţiilor şcolare blăjene. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ultimul dintre regulamentele pomenite mai sus se stipula până şi cum se vor aşeza elevii în bănci pe timpul desfăşurării orelor, „fieştecare după tabla (banca n. n.) sa..., între ceata tabulei sale, ca să nu se tulbure unii cu alţii”, precizându-se, în plus, că dintre cei mai merituoşi, se va numi, pentru fiecare clasă, câte un „vătaf sau luătoriu de seamă celorlalţi”, care „în lipsa dascălului să-i procetească şi să-i privegheze spre învăţătură şi spre cele de lipsă” şi, în fine, că profesorii sunt obligaţi să-i verifice pe elevi periodic, pedepsindu-i pe cei care nu învaţă („dascălul pe toţi şi pe fieştecare pe rând să-i procetească de ceale ce au învăţat”, iar acela dintre ei, „carele n-ar şti, va avea canonul său”).

Mai există, apoi, în acest regulament, precizări despre conduita elevilor în timpul oficierii serviciului divin şi a desfăşurării lecţiilor, despre sălile de clasă care trebuie să fie „chilinite”, adică separate pentru fiecare an de studiu, în aşa fel ca elevii „să nu se îngălmăgească”, despre obligaţia dascălilor de a nota prezenţa. „În toate zilele se va citi catastihul şi se va însemna care vor fi de faţă şi de cumva fără de bună ocă (motiv n. n.) oarecare va rămâne (absenta n. n. ) până de trei ori, se va da înaintea prefectuşului”, se spune în acest din urmă regulament.

Toate aceste circulare şi regulamente sunt izvorâte dintr-o concepţie iluministă bine articulată, axată în jurul principiului implicant denumit educaţie naţională (die Nationalerziehung), în vederea formării unor cetăţeni instruiţi, posesori ai unui anumit grad de cultură (der Bildungsgrad), ca efect al aplicării unor mijloace educative moderne, încadrate în nou-promovatul sistem educaţional (das Bildungswessen).

În sfârşit, în vremea în care s-au emis aceste circulare şi regulamente, adică în toamna lui 1754, în Blaj s-au deschis patru instituţii de învăţământ, cu patru programe diferite, după cum urmează: Şcoala de obşte, cea obişnuită, sau pentru toată lumea; Şcoala latinească, sau Gimnaziul; Seminarul din mănăstirea Sfintei Treimi, numit şi crăiesc, şi, în fine, Seminarul Bunei Vestiri sau diecezan, susţinut deopotrivă din contribuţia lui Petru Pavel Aron şi din cea a clerului din subordinea sa, şi care în anul 1781 se va uni, cum vom vedea, cu Seminarul Sfintei Treimi. Dar să le luăm pe rând, adică să începem cu Şcoala de obşte. În aceasta se preda, aşa cum am spus, gratuit, şi numai în limba română, scrisul, cititul şi cântările, pregătind elevii pentru şcoli mai înalte. Iniţial ea avea doar două clase, la care preda un singur dascăl, şi abia din 1782 acestora li se va mai adăuga o clasă, precum şi încă un învăţător. În 1782, după transformarea ei în Şcoală normală, i se mai adaugă o clasă şi încă un post de dascăl, cursurile având o durată de trei ani. În ea se pregăteau, în etape de câte două, patru şi şase luni, învăţători pentru mediul rural. Din 1784 şcoala va avea patru profesori şi un catehet, continuând să funcţioneze în această formulă până în 1865.

Să remarcăm că între 1782 – 1794 în această şcoală a predat marele corifeu al Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai (1754 - 1816), motiv care ne poate convinge că în ea se învăţa foarte multă carte.

Şcoala latinească sau gimnaziul  avea, la deschidere, doar două clase  sau  cicluri, primul numindu-se principia sau  infima schola grammatices, iar cel de-al doilea grammatices sau media schola grammatices. Din 15 august 1757 i se mai adaugă o a treia clasă, numită syntaxis sau  suprema schola grammatices, la care este adus ca profesor Meletie Neagoe din Broşteni, un om extrem de inteligent, nevăzător din naştere, dotat cu un mare tact pedagogic, apoi, din 1772, încă două, numite, una, rhetorica sau inferior schola humanitatis, şi cea de-a doua, poesis, adică poezia, sau superior schola humanitatis, având ca profesor pe Samuil Micu, cunoscutul reprezentant al Şcolii Ardelene şi pe Ştefan Pop, doi absolvenţi ai institutului Pasmaneum din Viena. Micu va preda la cele două clase logica şi metafizica, iar al doilea, etica şi mathesisul sau ştiinţele. De menţionat că la şcoala latinească blăjeană se studia, pe lângă limba latină, care ocupa o bună parte din orele de curs, germana şi, cu scurte întreruperi, şi maghiara, urmărindu-se ca absolvenţii să fie pregătiţi pentru a ocupa posturi de funcţionari în administraţia gubernială sau aulică. Adevărul era că, la început, celor care absolveau şcolile blăjene nu li se recunoştea dreptul de a fi numiţi în diverse funcţii din serviciile administraţiei publice, pe motiv că în instituţiile de învăţământ în care învăţaseră nu se predau aceleaşi materii ca la Liceul academic statal din Cluj, socotit, pe atunci, instituţie de învăţământ superior. Din această cauză, în anul 1831, Ioan Lemeni, viitorul episcop al Blajului, a solicitat şi a obţinut de la Guberniu şi de la Cancelaria aulică, dreptul de a întemeia, la Blaj, un liceu academic, care să emită absolvenţilor diplome sau atestate universitare, recunoscute urbi et orbi  în Imperiul habsburgic.

Ca atare, prin decretul gubernial nr. 3387, din 11 septembrie 1831 se întemeiază aşa-numitul Liceum episcopale Balasfalvense, o instituţie cu rang academic, având două facultăţi, teologia (facultas theologica) şi filozofia (facultas philosophica), aceasta din urmă cu două subsecţii sau cicluri, primul de un an, numit filozofia (philosophia) şi al doilea, tot de un an, denumit fizica (physica), de unde şi numele dat curanţilor, acela de filosofi şi fizici.

Seminarul Sfintei Treimi, numit, cum am spus, şi crăiesc, a funcţionat de la început cu aprobarea şi colaborarea iezuiţilor din Cluj. În acest context aceştia doreau să trimită la Blaj câţiva profesori de-ai lor, dar s-au izbit de rezistenţa exilatului episcop Inochentie Micu, şi apoi şi de cea a lui Petru Pavel Aron. Seminarul a avut, la început, două clase, absolvenţii săi putând deveni fie preoţi fie slujbaşi erariali (ai statului).

În fine, Seminarul Bunei Vestiri sau diecezan a funcţionat într-o clădire terminată în 1760, având, iniţial, doar 12 ştudenţi. Prin două ordine împărăteşti, date de Maria Tereza şi Iosif al II-lea în 1777 şi 1781, cele două mănăstiri, Sfânta Treime şi Buna Vestire, repectiv Seminarul crăiesc şi Seminarul diecezan s-au unit. S-a întemeiat, astfel, din 1781, o instituţie de învăţământ mai puternică, un seminar unit, organizat după modelul Institutului Sfânta Barbara din Viena, la conducerea căruia se aflau un rector, un vicerector, un prefect de studii şi mai mulţi ductori. Vreme de peste 11 ani, în perioada 1781 – 1792, durata cursurilor la acest seminar a fost de doi ani, pentru ca din 1832 să ajungă la trei, apoi, în scurtă vreme, la patru.

În fruntea şcolilor blăjene au fost puşi, încă de la început, oameni foarte bine pregătiţi, aleşi dintre călugări sau preoţi. Şcoala de obşte a fost condusă, de la întemeiere şi până la transformarea ei în  şcoală normală, de către un prefect sau vătaf, primul dintre aceştia fiind Silvestru Caliani. Ulterior în fruntea acesteia se va afla un director care îndeplinea şi funcţia de catehet. Şcoala latinească (sau gimnaziul) era condusă de un director, care era de regulă episcopul sau vicarul general, ajutat de un prefect, iar Seminariile de un rector, un vicerector şi un prefect al studiilor, ajutaţi de un ductor şi de un corepetitor.

Structura şcolilor blăjene demonstrează concepţia pedagogică înnoitoare a ctitorilor, care urmăreau, în primul rând eficacitatea, buna instruire a elevilor, şi în acest context, înfăptuirea unei acţiuni de luminare generală a poporului român. Puterea centrală, la rândul ei, exercita asupra şcolilor blăjene o supraveghere atentă, printr-un reprezentant al unei Comisii guberniale, prezidată de episcopul romano-catolic de Alba-Iulia, căruia ierarhul blăjean trebuia să-i trimită periodic rapoarte despre desfăşurarea învăţământului, despre conţinutul lecţiilor şi rezultatele obţinute de elevi la examen.

Întreţinerea profesorilor şi a elevilor din şcolile blăjene a revenit tot timpul episcopiei. La început, în acest scop, s-au folosit veniturile Domeniului Oarda de Jos, sechestrat în scurtă vreme de către funcţionarii camerali, iar apoi jumătate din cele ale domeniului de la Blaj. La aceste venituri s-au mai adăugat lăsămintele sau fundaţiile unor episcopi, începând cu Petru Pavel Aron, care prin testamentul din 6 noiembrie 1758, lăsa erezilor săi, inclusiv şcolilor blăjene, pe lângă o serie de bunuri, suma de 3000 florini, continuând cu cel al lui Grigore Maior, din 29 decembrie 1784, şi Ioan Bob, din 22 octombrie 1828, precum şi veniturile domeniului Cut de lângă Sebeş, achiziţionat anume în acest scop contra sumei de 32000 de florini.

Unii dintre elevii români merituoşi primeau burse, fie din veniturile domeniilor de la Blaj şi de la Cut, luate, din 1799, în arendă de către episcopul Ioan Bob, în schimbul a 6000 de florini, din care erau sprijiniţi elevii români din şcolile de la Târgu-Mureş, Alba-Iulia şi Cluj, şi mai târziu salarizaţi canonicii şi profesorii de la Blaj, fie din Fondul tineretului catolic din Transilvania.

Episcopul Petru Pavel Aron şi urmaşii săi, Athanasie Rednic şi Grigore Maior, au hotărât, apoi, ca elevii nevoiaşi din şcolile blăjene, să primească gratuit, la fiecare cinci zile, câte o pâine din grâu amestecat, adică din făină integrală (frustra panis), numită de către blăjeni ţipău, în greutate de 3,5 Kg, suficientă pentru consumul zilnic pe timpul cursurilor. În acest fel au putut să urmeze şcolile o mulţime de copii ai românilor lipsiţi de posibilităţi materiale. Ei au devenit, mai târziu, intelectuali de nădejde, sprijinitori ai cauzei poporului nostru, luptători pentru drepturile naţionale. Însufleţiţi de acel spirit al Blajului, definit atât de frumos, între alţii, de către publicistul interbelic Radu Brateş, ca fiind marcat de pasiunea pentru ştiinţa istorică, de dragostea pentru limba română şi, în fine, de spiritul de sacrificiu neprecupeţit pentru cauza naţională, ei şi-au înscris numele în Panteonul de Aur al eroilor neamului, dând astfel oraşului în care s-au format un prestigiu nemuritor.

BIBLIOGRAFIE

1.Acte şi Fragmente latine româneşti. Pentru istoria bisericii române mai ales unite, Edite şi anotate de Timotei Cipariu canonic greco-catolic etc., Blaj, Cu tiparul Seminarului diecezan, MDCCCLIV.

2. I. Micu Moldovan, Acte sinodale, I-II, Blaj, S.Filtsch (W.Kraft), 1869-1872

3.Şcoalele din Blaj. Studiu istoric de Nicolae Brânzeu, profesor la Liceul “I.C. Brătianu”, Piteşti, Sibiu, “Tipografia”, Societate pe acţiuni, 1898.

4.Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein (1728-1752), Blaj, Tiparul seminarului, 1900.

5. Idem, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaj, Tipografia seminarului, 1902.

6.Al.Lupeanu, Blajul istoric în icoane, Blaj, Tipografia seminarului, 1924.

7. Zenovie Pâclişanu, Documente privitoare la istoria şcoalelor din Blaj, Bucureşti, 1930.

8.Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1942.

9.Virgil Stanciu, Episcopul Petru Pavel Aron, Blaj, 1943.

10.Coriolan Suciu, Arhiereii Blajului, ctitori de şcoli naţionale. La 190 de ani de la deschiderea şcolilor din Blaj, Blaj, Tipografia seminarului, 1944.

11.N. Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, “Lumina”, 1944.

12.Idem, Istoria şcoalelor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1971.

13.Cornel Tatai, Octavian Rotaru, Un document revelator asupra activităţii culturale desfăşurate de Petru Pavel Aron, în Apulum, 12, 1974, p.642-648. 14.Lidia Gross, Grigore Maior şi mişcarea naţională de emancipare a românilor din Transilvania, în Acta Musei Porolissensis, IX, 1985, p.701-720.

15. Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune (Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987.

16.Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Presa Universitară clujeană,  Cluj-Napoca, 1999.

17.Idem, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Presa Universitară clujeană, 2000.

18. I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1695-1792, Editura Pythagora, Bucureşti, 2001.

19.Ştefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului, Editura Bunavestire, Blaj, 2003.