Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Simfonicul orădean,

pe scena Operei din Roma

Indiscutabil, momentul de culminaţie al Concertului extraordinar organizat cu prilejul Zilei Naţionale a României, la Teatrul de Operă din Roma, de Ambasada ţării noastre în Italia, cu concursul nemijlocit al Ministerului Afacerilor Externe şi al Consiliului Judeţean Bihor, a fost susţinut de Orchestra simfonică a Filarmonicii de Stat din Oradea.

Într-un program propus exclusiv de organizatori, simfonicul orădean, sub bagheta lui Romeo Râmbu, avându-l ca solist pe naistul Nicolae Voiculeţ, a prezentat Marea Rapsodie Română pentru nai şi orchestră, de Gheorghe Zamfir. O lucrare croită pe canavaua binecunoscută a genului, înlănţuind – într-o formă liberă – teme şi melodii populare de virtuozitate şi largă circulaţie. De la primele acorduri recunoşti lesne teme folclorice devenite şlagăr, impuse în conştientul sentimental al spectatorilor (mulţi dintre cei prezenţi fiind reprezentanţi ai diasporei!) şi de genericul unei emisiuni de certă audienţă, cum este „Tezaurul folcloric”. Acolo vibrează în unicitatea lui taragotul lui Dumitru Fărcaş. Aici, celestul nai.

Evenimentul a întrunit valenţele unei duble premiere: orchestra simfonică din Oradea este primul ansamblu de gen din România care a ajuns să concerteze pe scena Operei din Roma, după cum această creaţie a lui Zamfir a fost căutată pentru prima dată în Italia.

Am avut privilegiul să fiu martor la zămislirea acestui concert de la prima repetiţie de descifrare a partiturilor. Întreg efortul de o săptămână ţintea o chestiune de delicat echilibru între tot şi parte, pentru a conferi lucrării maximum de claritate şi cursivitate, viaţă interioară, respiraţie. Din capul locului au fost corectate unele stângăcii componistice. Exigenţa şefului de orchestră se regăsea în plasarea accentelor, în dozarea sonorităţilor şi nuanţelor, ba chiar pe alocuri şi a duratelor. Îngrijorarea era evidentă. Esenţialul în demersul dirijoral se rezuma la armonizarea între stilul mai puţin organizat, destul de liber, al solistului şi rigoarea unei orchestre simfonice, la care factorul improvizator este exclus. Şansa maestrului Romeo Râmbu a fost nu doar stăpânirea ştiinţei dirijoratului, ci, deopotrivă, afinităţile şi experienţele personale în interpretarea folclorului.

Cizelarea lucrării în toate articulaţiile ei şi-a găsit măsura în cele din urmă în acurateţea interpretării. Acustica de excepţie a sălii de concerte de la Opera din Roma avea să-i dezvăluie dirijorului necesitatea unor retuşuri pe care în repetiţiile premergătoare de la Oradea şi Academia di Romania nu le sesizase. Din nou concentrare maximă pentru şlefuirea acelor detalii şi pasaje. Urmărind din sală repetiţia finală, directorul artistic Corneliu Cristea a pus fără ezitare diagnosticul: „Sună bine, plin, curat, echilibrat”.

Câteva clipe de răgaz. Totul în forfota redactorilor, cameramanilor şi tehnicienilor care preluau în direct acest concert.

În sală, peste o mie de spectatori, în bună parte membri ai corpului diplomatic acreditat în Italia, ai Guvernului, Preşedinţiei şi Parlamentului ţării gazdă, ai unor instituţii europene care activează aici. Pe scenă, şi-au intrat rând pe rând în rol soprana Alexandra Coman, pianistul de nici 18 ani Emanuel Rimoldi Mărgăritescu, corala „Buna Vestire” a Colegiului „Pio Romeno”, naistul Nicolae Voiculeţ şi organistul Giovanni de Cecco.

Acordul final a aparţinut Orchestrei simfonice din Oradea. După un plan de ansamblu şi o trecere en relanti asupra instrumentiştilor, cameramanul de la Telepace, postat în vecinătatea mea, şi-a fixat cadrul, preţ de câteva secunde, asupra dirijorului. Focalizare sugestivă. Dreapta bătea măsura cu bagheta, implacabilă şi obstinată, ca un metronom. Stânga dezmierda invizibile volute, invocând torente sonore, când solemne, când învolburate, când potolite până la şoaptă. Fiecare mişcare, oricât de sobră, sugera o nuanţă, o inflexiune. Maestrul Râmbu nu se mulţumea doar să indice o intrare, ci să-i şi sublinieze, totodată, expresivitatea. Dirijor, solist şi orchestră, fiecare mergând deschis în întâmpinarea celuilalt.

Din acest captivant fluid sonor, memoria reţine un rafinat solo de vioară, susţinut de concertmaestrul Gavril Ardelean. Tehnică ireproşabilă, sonoritate plină de farmec, o frazare de puternică expresivitate.

În punctările sale, naistul Nicolae Voiculeţ, mai inhibat şi reţinut ca de obicei, trăda stilistic veneraţia faţă de idolul şi mestrul său, inegalabilul Gheorghe Zamfir.

Orchestra s-a simţit în largul ei, potenţând la maximum expresia muzicală. După distilările de laborator de la repetiţii, concertul revela „explozia” tensiunii acumulate începând din clipa primei lecturi a textului muzical.

A fost cu adevărat un moment special. Cu doar câţiva ani în urmă, Orchestra simfonică din Oradea îl acompania într-un turneu prin şase ţări europene pe Rod Stewart. De astă dată, la Roma, un alt reper care o depărtează întrucâtva de repertoriul pur simfonic: Rapsodia lui Zamfir şi naiul lui Voiculeţ. Două experienţe care solicită disponibilitatea unui ansamblu simfonic, probându-i maturitatea. Neîndoielnic, profesionalismul este cel care a propulsat simfonicul orădean pe această invidiată scenă muzicală europeană: Opera din Roma. Moment aşezat sub semnul triumfului.

Ioan LAZA