Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

FESTIVALUL

DRAMATURGIEI

ROMÂNEŞTI

Timişoara 3-10 octombrie 2004

Toamna, ca, de altfel, şi primăvara, ceea ce numim „viaţa teatrală românească” intră în febra festivalurilor. Se succed, se încalecă, se suprapun festivaluri cu tradiţie şi continuitate, altele cu periodicitate aleatorie şi care sunt readuse la viaţă fiindcă aşa vor „forurile”, apar unele noi şi, uneori, chiar performante manifestări de cultură teatrală. În principiu nu e nimic rău în asta – să amintim că, în Italia, bunăoară, au loc anual peste trei sute de festivaluri şi să spunem că nimeni, nici măcar criticii, mai cârcotaşi din fire, nu mai protestează că sunt prea multe, că nu mai ajung la toate, împăcându-se cu ideea că mitul criticului „care vede tot” s-a demitizat demult. Rău e doar atunci când festivalurile se transformă în „acţiuni”, când sunt simple răbufniri ale orgoliilor locale, când amintesc de celebrele magazine universale din vremea împuşcaţilor, cu rafturile goale ori garniste cu produse (în cazul nostru, spectacole) de care nimeni nu are nevoie, despre care se ştie că sunt proaste şi pe care toată lumea le priveşte cu silă. Adică e rău atunci când festivalurile sunt dominate de monotonie, submediocritate, când ele nu înseamnă ceea ce ar trebui să însemne, un răstimp de sărbătoare şi bucurie artistică.

O spun de la început. În cele opt zile cât a durat a XI a ediţie a Festivalului dramaturgiei româneşti de la Timişoara, m-am bucurat de puţine ori, în pofida ospitalităţii fără cusur a organizatorilor. Şi asta pentru că ospitalitatea nu ţine loc de artă. Sunt semne că, preponderent, în alcătuirea programului a fost criteriul cantitativ. Slujindu-se de argumentul firav că avem de-a face cu un festival de dramaturgie, carevasăzică de literatură dramatică, şi că ceea ce contează e să vedem cât mai multe piese româneşti punând între paranteze valoarea spectacolelor, selecţionerul Mircea Ghiţulescu a ales 24 de montări care, teoretic, ilustrează toate etapele devenirii scrisului românesc pentru scenă. Aşa se face că am văzut într-un amestec valoric aiuritor dar şi obositor, spectacole cu dramaturgie clasică (Chiriţa of Bârzoieni, Apus de soare , Păcală), semi-clasică (Înşir-te mărgărite, Gaiţele), cu piese scrise în ultimele decenii ale secolului trecut (Cervus Divinus, Iluzia optică, Îngerul slut) ori în primii ani ai veacului nostru (89. 89...fierbinte după '80. Crima sângeroasă din staţiunea violetelor, Hoţul cinstit, Râul de bâlci, Românie dragă, Elveţia mea, Legenda ultimului împărat), adaptări pentru scenă ale unor celebre cicluri poetice (La Lilieci) – dar ce facem astfel cu conceptul de literatură dramatică? – ş.a. Am mai văzut Un spectacol de teatru după Aureliu Manea, bine paginat scenic de Compania Daya, am participat la spectacole — lectură şi la spectacole de teatru radiofonic, la toate acestea adăugându-se drept bonus două spectacole cu montări din dramaturgia franceză (Jacques sau supunerea şi Scaunele) care scrise fiind în limba lui Voltaire şi în spaţiul cultural şi geografic al Hexagonului de un dramaturg francez de origine română ce le-a semnat cu numele Eugčne Ionesco cu greu pot fi revendicate ca aparţinând literaturii dramatice româneşti. Câtă vreme purtăm dezbateri argumentate privind felul în care Vlad Zografi şi Vlad Russo l-au depăşit sau nu ca traducători pe Dan C.Mihăilescu mi se pare un abuz să încerci să convingi pe cineva că Ionesco poate aparţine dramaturgiei româneşti.

Ce a demonstrat, de fapt, această paradă eminamente cantitativă, copleşitoare, dar nicidecum exhaustivă? Că nu mai prea au dreptate cei ce şi-au făcut un obicei din a se jelui că piesa românească nu e băgată în seamă de teatre, de directori ori de secretarii literari. Dar că au dreptate, în schimb, cei ce spun că nu întotdeauna teatrele montează la parametrii calitativi corespunzători dramaturgia naţională. Să argumentăm. Cervus Divinus  de Ion Druţă (montat de Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara) a fost o exemplificare pernicioasă de supravieţuire anacronică a formulei agitprop întoarsă pe dos. Apus de soare (Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi) s-a prezentat în regia diletantă a lui Eugen Todoran şi în scenografia de o urâţenie absolută semnată de Axenti Marfa ca o ilustrare a ceea ce înseamnă felul greşit în care e înţeleasă „comanda de stat”, îndeplinită cu toată lehamitea din lume. Îngerul slut de Alexandru Sever, montat în premieră absolută, după lungi decenii de aşteptare, într-un chip neinteligibil de Gelu Badea la Teatrul Naţional din Cluj, înseamnă un deserviciu adus unui text de o frumuseţe aparte şi care ar fi avut dreptul la o soartă mai bună. Două spectacole bune semnate de Alexandru Dabija Înşir-te mărgărite de la Teatrul „Nottara” şi Gaiţele de la Teatrul „Odeon”) nu au atins cotele valorice pe care le-au avut la sediu. Nici Angajare de clovn, un bun spectacol realizat de trei excelenţi actori ai Teatrului „Sică Alexandrescu” din Braşov în regia lui Claudiu Goga nu s-a simţit din cale afară de bine în deplasare. Un text lipsit de valoare, cu semnificaţii greu de dibuit, De la cină la micul dejun, scris de timişoreanul Sebastian Ungureanu a făcut obiectul unui spectacol aşijderea croit prost de Ioan Ieremia la Teatrul German de Stat din Timişoara.. Acelaşi Ioan Ieremia a bulversat valoarea Scaunelor  lui Ionesco într-o montare prea violentă, înscenată la Naţionalul timişorean. Râul de  bâlci de Ioana Crăciun s-a dovedit în versiunea scenică de la Theatrum Mundi (regia-Mircea Marin) o partitură lipsită de orice urmă de teatralitate. Hoţul cinstit de Valeriu Butulescu a avut parte de o lectură şchioapă, cu un umor căznit, transpusă într-un spectacol realizat de Anatol Pânzaru la Teatrul Naţional din Bălţi (Republica Moldova). Teatru descompus de Matei Vişiec, montat de Iulian Ursulescu în maniera spectacolului de bâlci la Teatrul Profesionist Românesc din Vârşeţ-Serbia s-a înfăţişat asemenea unui amestec incert de scene bine realizate cu altele mate, fără penetraţie. Iluzia optică de Dumitru Solomon, înscenată de Mihai Lungeanu la Teatrul „G.A. Petculescu” din Reşiţa, mi s-a părut o realizare corectă, dar îndepărtată de profunzimile textului. O piesă ce exploatează o temă ce se arată preocupantă în mai toate ţările foste comuniste— căutarea unui rost pe alte meleaguri, chiar cu preţul compromisuri capitale — e vorba de Românie dragă, Elveţia mea de Cronica Udrea — s-a susţinut graţie regizorului Cristian Ioan şi celor patru interprete ale Trupei „Liviu Rebreanu” de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş. Scenariul La Lilieci, cu migală conceput de Sabin Popescu, a avut parte de o transcriere scenică rafinată datorită eforturilor actorilor Naţionalului timişorean şi regizorului Sabin Popescu care, astfel, au salvat onoarea Teatrului-gazdă. Nici Puiu Şerban nu a găsit modalitatea optimă pentru transpunerea scenică a piesei lui Dumitru Crudu Crima sângeroasă din staţiunea violetelor de la Teatrul Naţional din Craiova.

Cote artistice cu adevărat de băgat în seamă au avut foarte puţine spectacole. Mă gândesc la Păcală de la Teatrul „Ţăndărică” din Bucureşti, în regia lui Ionuţ Brancu, la Jacques sau supunerea,exemplară înscenare a unui text ionescian purtând inconfundabila semnătură a regizorului Tompa Gábor şi a colectivului actoricesc al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. O surpriză foarte plăcută a fost spectacolul 89. 89...România după '89 în care regizoarea Ana Mărgineanu a valorificat ce a considerat mai bun din textele unor dramaturgi „nou-nouţi”, precum Ştefan Caraman, Ştefan Peca, Petre Barbu, Paul Cilianu,Călin Blaga. În montarea de la Teatrul Foarte Mic, tânăra regizoare şi-a aflat aliaţi de nădejde în actori de mâna întâi — Coca Bloos, Maria Ploae, Isabela Neamţu, Gheorghe Visu, Cristian Iacob, Radu Cristian.

Spectacolul zis „de gală”, Chiriţa of Bârzoieni, înseamnă o tentativă nu tocmai izbutită a Teatrului de Comedie şi a actriţei Iarina Demian de a remodela Chiriţa în provincie  pe ofertantul model al music-hall-ului american de mare şi luxoasă montare. Muzica scrisă de Tudor Chirilă şi de Gelu Ionescu e de bună calitate, coregrafia Roxanei Colceag se arată a fi extrem de solicitantă pentru actorii care joacă , cântă şi dansează cu multă devoţiune, Tudor Chirilă, titularul rolului Charles, e generos pus în valoare, dar asta în detrimentul Emiliei Popescu, interpreta Chiriţei care ajunge din cauza scenariului stufos, a diletantismului regiei şi a amalgamului de stiluri să deţină o poziţie secundară. „Gala” a fost prefaţată de Naţionalul bucureştean care, crezându-se mai presus de competiţie, a onorat totuşi hors concours Festivalul cu Legenda ultimului împărat în regia profesionistă a lui Alice Barb.

Au fost la Timişoara multe lansări de carte, producţii prezentate sub egida Atelierului european de traduceri sau a iniţiativei DramAcum de la UNATC.

Un juriu alcătuit din practicieni şi teoreticieni cât se poate de stimabili a fost extrem de generos în raport cu oferta de spectacole, atât de generos încât a suplimentat lista iniţială de premii, probabil cu gândul ca să fie toată lumea mulţumită şi tot românul să prospere. „Dar, cum era de aşteptat, nu toată lumea a fost mulţumită, căci spre a nu provoca un scandal şi a nu macula imaginea Festivalului”, respectivul juriu a făcut exces de zel şi a dat curs unei scrisori care trebuia pierdută, venită din partea a trei importanţi creatori dar care, într-un mod ignobil, se delimitau cu argumente şubrede de propria lor muncă şi de spectacolul Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali de la Teatrul „Csiky Gergely” din Timişoara. Cum spectacolul nu a mai fost jucat, lăsând loc unor dispute aprinse, tensionate, nemulţumirii justificate a actorilor dar şi a mea care niciodată nu voi înţelege cum nişte artişti autentici îşi devoră singuri rolul propriei munci pentru care au cheltuit talent, energie, timp,dar şi mulţi, foarte mulţi bani publici, în loc am avut parte de o conferinţă de presă în care directorul Teatrului nedeptăţit a făcut o demonstraţie asupra felului în care un excelent manager poate manageriza o criză.

* * *

FESTIVALUL

NAŢIONAL

DE TEATRU

CLASIC

Arad - 11-17 octombrie 2004

Seria autumnală extrem de bogată a festivalurilor a continuat cu a zecea ediţie a celui dedicat teatrului clasic (Festivalul Naţional de Teatru clasic 11-17 octombrie), găzduit de Teatrul „Ioan Slavici” din Arad şi care l-a avut drept unic o selecţioner pe criticul de teatru Ion Parhon. Cum tocmai în săptămâna în care s-a consumat respectiva manifestare de cultură teatrală apărea în Dilema veche un articol, fireşte, dilematic, semnat de preţuita noastră colegă Alice Georgescu, articol intitulat Pentru cine se fac festivalurile, mă grăbesc să precizez că în cazul în speţă a fost cât se poate de limpede că Festivalul arădean a fost conceput mai cu seamă pentru publicul din localitate, adică pentru comunitatea ce-i este principalul finanţator. Criticii invitaţi au fost puţini la număr, Teatrul din localitate nu şi-a comparat „prestaţia” cu cea a colectivelor invitate pentru simpul motiv că a preferat să se manifeste în secţiunea off (ce se ascunde în spatele acestui motiv e niţeluş mai complicat), însă nu se poate spune că actorii săi nu au venit să-şi vadă colegii, lucru care, vai! se întâmplă din ce în ce mai rar din pricini care fie că îmi scapă, fie că sunt de un caracter prea mercantil, încât prefer să nu le fac loc în spaţiul rezervat acestei cronici.

Deţin informaţii cât se poate de sigure potrivit cărora proiectul iniţial al colegului Ion Parhon era de anvergură mai amplă. Cum mai peste tot în provincie continuă să se creadă că în Capitală se fac cele mai bune spectacole şi joacă cei mai buni actori, selecţionerul şi-ar fi dorit ca „secţiunea bucureşteană” să fie ceva mai consistentă. Ba chiar a optat pentru două spectacole, deloc întâmplător, foarte bune ale Teatrului „Bulandra” – Căsătoria şi Oblomov — ce nu au mai putut fi aduse, fie pentru că Aradului i-a fost preferat un turneu la Palermo, fie pentru că unii actori filmau pe alte meleaguri şi pe bani ceva mai adevăraţi decât leii româneşti. S-au găsit soluţii de moment ce s-au dovedit utile şi care în conjuncţie cu opţiunile iniţiale au făcut ca a zecea ediţie a Festivalului să fie caracterizată prin spectacole ce au acoperit o scală expresivă amplă, arătându-se astfel încă o dată că literatura dramatică clasică rămâne o sursă inepuizabilă pentru montări originale, vii, beneficiind cel mai adesea de o mizanscenă solidă, de interpretări asemenea şi scenografii generoase.

Prima surpriză, care a pus la încercare inteligenţa, apetitul pentru nou şi orizontul de aşteptare ale publicului arădean a fost felul în care regizorul Ştefan Iordănescu a şters colbul nu de pe cronice bătrâne, ci de pe piesa lui Delavrancea, Apus de soare. În spectacolul Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, directorul de scenă s-a străduit să treacă peste retorica patriotică a textului, l-a coborât pe Ştefan cel Mare de pe soclul pe care stătea până mai ieri intangibil (rolul i-a fost încredinţat lui Cornel Nicoară), iar Doru Păcurar a creat o scenografie atipică, adică lipsită de monumentalitate şi volute de grandilocvenţă, tot cum atipică a fost mişcarea scenică gândită de Mălina Andrei. Rezultatul a fost o reprezentaţie incitantă, cu multe nuclee de teatralitate, dezinhibată, provocatoare de dipsute, controverse, dar mai ales de reflecţie.

Chiriţa of Bârzoieni (Teatrul de Comedie din Bucureşti), plecată să cucerească nu Parisul, ci provincia, a poposit şi la Arad dând satisfacţie admiratorilor deloc puţini ai lui Tudor Chirilă, devenit un elegant şi abil profesor de engleză al prostuţului Guliţă şi determinând nemulţumirea celor ce ar fi dorit ca Emilia Popescu, interpreta Chiriţei, la rându-i o desăvârşită interpretă de music-hall, să fie mai apăsat şi mai relevant pusă în evidenţă de regia Iarinei Demian. Se pare însă că dragostea de mamă a învins, Tudor şi-a adjudecat partea leului, cu serioase repercusiuni asupra organicităţii gramaticii montării care plezneşte din toate încheieturile. Prima parte a spectacolului e încălcită şi tocmai de aceea pare lungă, momentele muzical-coregrafice, altminteri bine lucrate, dau impresia că obliterează acţiunea, partea a doua e ceva mai legată, dar păcătuieşte printr-o primă scenă care, vorba lui Caragiale, se lungeşte „ca  caşcavalul prăjit”.

Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului (Teatrul Naţional din Craiova), impresionant şi novator spectacol regizat de Silviu Purcărete, a însemnat un punct de maxim interes al Festivalului. Cum am de gând să-i dedic o cronică detaliată, amân acum  analiza, mulţumindu-mă să notez că la Arad s-a găsit o formulă de reprezentare ce a permis accesul la spectacol e mai bine de 200 de spectatori, mai mulţi decât la sediu ori în alte deplasări. Cei prezenţi au putut savura în montarea lui Silviu Purcărete o modernist sau, mă rog, o postmodernitate valorată prin lucrul atent cu actorii.

Pentru prima dată în cei zece ani de când fiinţează Festivalul arădean, el a găzduit un spectacol al celui mai tânăr teatru din România, Studioul Casandra al UNATC. Adrian Pintea, în calitate de pedagog şi regizor, dar şi cei care acum sunt deja actori cu diplomă au elaborat o montare exuberantă, tinerească, s-au slujit cu folos şi inteligenţă de formula teatrului în teatru, au explicitat printr-un bine plasat efect de surpriză convenţia. Spectacolul a recomandat câîiva tineri actori, dintre care îi menşionez pe Andrei Vizitiu, Karina Nagy, Bogdan Florea, Monica Dobrişan, Ileana Gherghina Arpăşescu.

Trupa „Iosif Vulcan” a Teatrului de Stat din Oradea, abia întoarsă dintr-un scurt, dar obositor turneu în Coreea de Sud, ocazie cu care spectacolul Electra a repurtat un important sucees (cu atât mai bine ţării şi lor cu atât mai bine!) nu a ezitat să se deplaseze la Arad pentru o reprezentaţie cu Praf în ochi a lui Labiche, în viziunea originală a lui Alexandru Dabija. Oboseala, dar şi faptul că spectacolul nu a mai fost jucat de o bună bucată de vreme, şi-au spus cuvântul, aşa încât montarea a apărut lâncedă, sleită, fără prea mult haz.

În schimb, ca la carte a fost jucat spectacolul Omul cel bun din Sîciuan, realizat de Bócsárdi László şi excelenta trupă a Teatrului „Tamási Aron” din Sfântu Gheorghe. Mi-am clarificat astfel unele detalii ce, aşa după cum recunoaştem în cronica din numărul precedent al Familiei , îmi rămăseseră neprecizate, am apreciat din nou rigoarea cu care a fost gândită forma spectacolului, calitatea conţinutului, a jocului actoricesc, felul în care a fost managerizat spaţiul scenic.

Deşi nu tocmai împlinit, marcat de un formalism excesiv, spectacolul cu Perşii (Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu), în regia lui Mihai Măniuţiu are, aşa după cum notam în cronica apărută nu demult, consistenţa unui puternic comentariu politic şi forţa unui avertisment. Cu toate defectele sale, care nu sunt deloc puţine, Perşii înseamnă produsul inteligenţei şi sensibilităţii unui artist căruia nu-i sunt deloc indiferente nici prezentul, nici viitorul şi care izbuteşte să convingă actorii să-l urmeze în valorificarea unor formule scenice aparte.

Trăgând linie şi adunând, rezultă că a zecea ediţie a Festivalului Naţional de teatru Clasic de la Arad a mizat mai curând pe calitate decât pe cantitate, lucru ce nu mi s-a părut nicidecum rău.

* * *

Festivalul

Naţional de Teatru

„I.L.Caragiale”

Bucureşti, 24 - 31 octombrie 2004

După ce ani de-a rândul, atât eu cât şi alţi cronicari, am consemnat ediţiile succesive ale Festivalului Naţional de Teatru care ba s-a numit, ba nu s-a mai numit „I.L.Caragiale”, făcând observaţii şi sugestii pentru ca ceea ce se consideră a fi „cea mai importantă manifestare de cultură teatrală din România” să merite cu adevărat această etichetă, să devină o instituţie, cu un buget din vreme precizat, cu un staff şi capacităţi logistice prorpii, am ajuns la concluzia că nici unul dintre „factorii responsabili” nu ia în seamă astfel de păreri, că improvizaţia şi stilul pompieristic sunt regulă şi natura însăşi a principalului finanţator, Ministerul Culturii şi Cultelor care, când realizează că” nu mai poate”, că „arde” cere disperat sprijinul UNITER-ului ca să salveze ceea ce mai poate fi salvat.

Aşa că această a XIV a ediţie a Festivalului, desfăşurată la Bucureşti în perioada 24-31 octombrie 2004, a avut aceleaşi defecte organizatorice ca cea de acum un an, de acum doi, de acum trei ş.a.m.d., a fost pusă în mişcare de aceleaşi figuri de oameni tineri ajunşi la epuizare, de un grup de studenţi la teatrologie care învaţă cum nu trebuie să se facă un festival, raţiuni pentru care renunţ să mai insist asupra condiţiilor şi statutului manifestării. Observ doar că desfăşurată în an electoral, a XIV a ediţie a operat cu un buget de austeritate, nu a mai beneficiat de „înalte patronaje”, şi că politicienii care nu mai prididesc a ne da asigurări „cât iubesc ei arta şi chiar cultura” au evitat-o şi ignorat-o. Adică s-au comportat cum le e naturelul.

Selecţia spectacolelelor i-a fost încredinţată criticului de teatru Ion Parhon a cărui misiune a fost deopotrivă şi grea, şi uşoară. Şi asta pentru că solicitat să întocmească un program care să sumarizeze o stagiune (2003-2004), selecţionerul a constatat ceea ce ştiam cu toţii, că respectiva stagiune nu a fost din cale afară de generoasă cu evenimentele şi că spre a nu da impresia de sărăcie va fi silit ca în galantarul Festivalului să pună şi spectacole care, în mod firesc, nu prea erau îndreptăţite la o astfel de onoare. Fireşte, s-ar putea spune că locul unor montări putea fi luat de altele cam de aceeaşi valoare, dar chiar şi aşa, imaginea de ansamblu nu ar fi fost schimbată în datele sale esenţiale.

Selecţionerul, totodată şi director artistic al Festivalului, a gândit structurarea lui în patru mari secţiuni — Spectacole pentru toate anotimpurile, Recitaluri, Tineri artişti pe drumul performanţei, cea din urmă fiind alcătuită dintr-un singur spectacol, Eu, Rodin, care. de fapt, nici nu e producţie proprie a Televiziunii Române, ci o preluare a montării realizate de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu, în regia lui Mihai Măniuţiu.

Secţiunea Spectacole pentru toate anotimpurile a fost cea mai consistentă numeric, dar şi cea mai dezechilibrată din punct de vedere valoric. Electra orădeană, căreia i-a revenit cinstea de a deschide Festivalul, a fost liderul acestuia, dovedind că atunci când a optat pentru „împletirea cutumelor străvechi ale grecilor cu arhaicul maramureşan „în dorinţa realizării” unui armonios mariaj şi profesional, şi artistic”, regizorul Mihai Măniuţiu nu a greşit deloc. E bine să precizăm că au existat şi voci care au contestat spectacolul şi spun asta nu spre a relativiza succesul, ci spre a evita eventualele lui supraevaluări care, în lumea teatrului sunt la ordinea zilei. Silviu Purcărete a validat, prin felul în care a montat la Naţionalul craiovean Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului, scriitura modernă a textului shakespearian în care a identificat valenţe de teatralitate inedite. Jacques sau supunerea (regizat de Tompa Gábor la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), Căsătoria (montată de Yuriy Kordonskiy la „Bulandra”), Angajare de clovn (în lectura lui Claudiu Goga la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov), Înşir-te mărgărite (o mică bijuterie artistică plămădită de Alexandru Dabija la Teatrul „Nottara”), Omul cel bun din Sîciuan  (o montare de forţă a lui Bocsárdi László la Teatrul „Tamási Aron” din Sfântu Gheorghe) şi-au reconfirmat valoarea, iar criticului i-au întărit impresiile împărtăşite deja cititorilor în paginile Familiei. Dacă aş fi avut sau nu îndoieli asupra oportunităţii prezenţei spectacolului Scaunele, produs de Teatrul „Bulandra” şi Institutul Francez (regia-Felix Alexa), fără nici o remuşcare aş fi exclus Poker de la Teatrul de Comedie în care Alexandru Tocilescu nu a prea putut salva debilitatea textului lui Adrian Lustig. Tot la fel aş fi procedat cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte (Teatrul Naţional din Cluj), o încercare parţial reuşită a teribilistului Radu Afrim de a menţine pe linia de plutire un text cel puţin neonest al lui Matei Vişniec.

Secţiunea Tineri artişti pe drumul performanţei a propus patru spectacole valide. Mă gândesc la Am angajat un ucigaş profesionist (regizat cu vervă de Radu Alexandru Nica la Secţia germană a Teatrului sibian), la Stop the tempo (cuceritor prin problematica textului nou-nouţ, scris de Gianina Cărbunariu şi înscenat de ea însăşi la Teatrul Luni de la Green Hours). Mă gândesc, de asemenea cu mare plăcere la Forma lucrurilor de la Teatrul Act şi Teatrul fără frontiere în care regizorul Vlad Massaci se exprimă la cotele superlativului prin actorii Mihaela Sârbu, Andreea Bibiri, Şerban Pavlu şi, mai cu seamă, Vlad Zamfirescu, ca şi la coupé-ul intitulat Zi că-i bine (regia Florin Piersic jr.) şi preludiu prelungit (regia Alexandru Berceanu), tot de la Teatrul Luni.

Şcolile de teatru au fost prezente prin Îngrijitorul de la UNATC spectacol care certifică, cred, o regizoare, în persoana Crenguţei Ţolea şi Năpasta (facultatea de Teatru de la Universitatea „Spiru Haret”. A stârnit oarecari mirări includerea în secţiunea mai sus menţionată a spectacolului Plaja regizat de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. A contat mai curând vârsta interpreţilor decât cea a regizorului. E vorba despre o montare onestă a unui director de scenă cultivat, dar care mai practică şi inovaţia care inovează. Aici a ştiut să se abţină.

Recitalurile ne-au prilejuit reîntâlnirea cu doi mari actori. E vorba de Ilie Gheorghe care, consecvent unui proiect mai vechi, a adus pe scenă texte inedite ale lui I.L.Caragiale şi de Virgil Ogăşanu care a făcut o dată în plus demonstraţia marilor sale puteri creatoare. Cum marea actriţă Olga Tudorache tocmai şi-a aniversat 75 de ani de viaţă, în încheierea Festivalului, spectatorii au avut şansa de a o revedea în Noiembrie (Teatrul Naţional „I.L.Caragiale” din Bucureşti). Aşa după cum am scris la timpul potrivit, textul Anei Maria Bamberger musteşte de amatorism, dar spectacolul trăieşte prin minunea artei Olgăi Tudorache.

Au fost doar două colocvii-unul ceva mai interesat, bine ţinut sub control de moderatoarea Alice Georgescu, altul dezlânat, în care tânăra Andreea Dumitru s-a dovedit depăşită de situaţie, colocviu a cărui esenţă a fost bine surprinsă de transcrierea din Adevărul literar şi artistic, o masă rotundă şi numeroase lansări de carte, volume despre care vom da seama la rubrica specializată a revistei noastre.