Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Sacerdoţiul lecturii

Aş fi vag mâhnit dacă m-aţi suspecta că epatez formule sapienţiale, că mă prevalez de instanţe auctoriale, consacrate prin durerosul, incertul şi mereu neîncheiatul travaliu al constituirii unei tradiţii, pentru a-mi strecura sub legitimitatea lor neîndoielnică precarele mele convingeri. La drept vorbind e puţin probabil să fi scăpat tocmai eu de graţia necondiţionată cu care o tradiţie binecuvântează, anterior oricărui merit, limba celui ce vrea să vorbească, gândul celui ce vrea să se trezească, intenţia celui ce socoate ca pe un privilegiu libertatea de-a se comunica. M-am găsit de la începutul, nu foarte timpuriu, al flirtului cu ceea ce îmi părea a fi mugurul persoanei mele, prins în năvodul limbii pe care, fără să înţeleg de ce, când şi cu ce gând anume, îl întinseseră peste uimirile copilăriei mele părinţii, bunicii, bătrânii fără învăţătură ai acelui colţ de lume în care s-a găsit loc naşterii mele, unde rostirea, brută şi neîmblânzită, oscila între blestem, sudalmă, bocetul sfâşiat, bineţea cea de toate zilele şi ruga bolborosită a duminicii. Cuvintele îmi păreau pe atunci la fel de naturale precum animalele din gospodărie, precum cerul nopţii cu luna şi stelele lui, precum uneltele cu care de foarte devreme trebuia să mă duc la lucrul câmpului. Nu am scăpat încă de mirarea ce m-a învăluit când, pe holdele colective, lucrate de toată suflarea în putere a satului meu, mâinile mânuiau uneltele cu aceeaşi vervă cu care, într-o bunădispoziţie de clacă, gurile mânuiau cuvintele, ca pentru a spori lucrarea pământului. Acelaşi pământ, călcat de piciorul animalului truditor şi al ţăranului, ajutat să dea roadă, rugat să fie blând cu repausaţii, acelaşi pământ, pretutindenea unul, e locul de pe care se căţărau către cer vuietele clăcii, în care nu mai distingeai de la o vreme oftatul ostenelii de chiotul  bucuriei. Mâinile închinate activ asupra pământului, gurile iscând rotocoale de glas în tăcerea solidară a pustiului ceresc.

Ce-am uitat să spun e că la lucrul câmpului inima clăcii era preotul, cot la cot cu cei pe care, în postul Paştelui, îi spăla pe dinăuntru ca pe nişte ulcele învechite ca să poată scurge Dumnezeu în ei vinul învierii, umăr la umăr în arsura soarelui, sub adierea rară a versetului evanghelic cu care când şi când răcorea sudoarea frunţilor. Îl auzeam duminicile psalmodiind din altar, îl vedeam învăluit în negura albăstrie a tămâilor cum ceteşte dintr-o carte grea ţinută pe palme rostiri coborâte din gura sfinţilor, cuminţi reculeşi în lumina iconostasului, veniţi parcă pentru a se împărtăşi în biserică împreună cu sărmanii satului meu. Am văzut cum, după ce isprăveşte lectura sărută cartea cu tihnă cuvioasă, o aşează cu grijă pe masă, de unde să preia apoi închinarea şi sărutarea întregii comunităţi. Nu am ştiut multă vreme cine a rostit acele gânduri pe care preotul le citea înaintea comunităţii, atâta doar am priceput că vorbele lui vin dintr-o lumină ce nu-i e proprie, dintr-o lumină a slovei semănate peste capetele noastre înainte ca bătrânii satului meu să fi venit în lume şi, poate, înaintea primilor bătrâni ai lumii. Am priceput numai că acea carte e mai veche decât toţi bătrânii satului şi că în ea s-au adunat sărutările tuturor celor ce-au primit botezul în răcoarea acelui altar. Nu sunt mulţi dacă vrei să-i socoteşti aritmetic, dar sunt toţi cei ce-au văzut lumina zilei acolo, într-un sat unde cei pe care i-am zărit în întâiele mele zile se odihnesc la umbra nucilor din cimitir, străjuiţi fără zarvă de cruci neadormite, într-un sat în care, cum spunea mama, numai dealurile şi drumul sunt veşnice.

Nu mă mai pot întâlni cu cei ce m-au învăţat graiul, au meşterit vorba pe măsura neştiinţei mele copilăreşti, decât dacă mă duc în cimitir unde, în chip tăcut, îmi fac semne crucile ce le-au lăsat în urmă-le. Dar unii dintre ei – acei moşnegi ce se purtau în cămeşi lungi din pânză de cânepă, cusute de nevestele lor, cu părul cărunt împletit în joacă de pruncii din vecini, seara când mai aveau răgazul să şadă pe laviţă dinaintea porţii, care, în putinţa mea copilărească de a socoti, erau cam la fel de demult pe lume precum credeam c-ar fi fost Dumnezeu – sunt acum atât de departe încât şi crucile le-au murit, peste unele morminte vremea a netezit tristeţile, numele încrustate pe cruci s-au şters, pomenirile sunt tot atât de rare ca bucuriile într-un paradis damnat. Prunc fiind încă, îmi petreceam ore bune citind numele înscrise pe cruci şi căutam cu mintea viaţa la care ele mă trimiteau, de care nu ştiam cum aş mai putea da. Trebuie să admit, deşi la unii dintre cei răposaţi am participat la înmormântare, nu mi-i puteam închipui nicicum decât vii. Numele lor nu era numele unor morţi, nici nu ştiu dacă morţii pot avea nume. Am înţeles cu vremea că nu pot citi decât despre fiinţe vii, că nu m-a minţit bunicul când mi-a spus că acea carte din care citeşte preotul la slujbă e „cartea vieţii”, că nu se poate scrie decât despre viaţă şi tot ceea ce poate fi citit poate fi trăit.

Acum pot deja să recunosc, nu am avut parte de o mai profundă iniţiere în lectură decât în acele momente de joacă temătoare ale copilăriei când străbăteam cimitirul satului, pe care-l reînviam în mintea mea pe măsură ce citeam numele defuncţilor şi care, pentru o vreme, credeam chiar că sunt iarăşi „aici”, că cei plecaţi s-au întors acasă şi sunt printre noi, cu noi. N-am înţeles totul de pe atunci, dar dacă, aşa cum mai târziu am aflat, Dumnezeu a creat rostind numele lucrurilor şi ale persoanelor, înseamnă că eu, care citeam numele pe cruce ale răposaţilor, îi chemam la viaţă direct din mintea lui Dumnezeu, care i-a gândit ab origine. Atunci înscrisurile din cimitir erau un fel de grafeme obidite din „carte a vieţii”, încarnarea direct în lemnul sfinţit al crucii a onomasticii etern persistente în vocaţia denominativă a Creatorului. Poate că şi numele omului ca şi al îngerului şi al lui Dumnezeu sedimentează în el tot ceea ce este specific, personal şi unic, o anumită ecceitate inconfundabilă. Dacă o fi aşa, atunci numele este eternitatea lucrării denominaţiei divine în persoana umană, agentul vieţii şi identităţii ei, un soi de eternitate activă în sânul fragilei constituţii psiho-somatice. Ştiu acum că citind numele morţilor mă întâlneam cu eternitatea lor, că ei îmi prilejuiau o formă specială de participare, prin lectură, la o transcendenţă a numelor. Am înţeles că de aceea nu este nevoie să fie descrisă viaţa decedatului – meticuloasa inventariere a gestei, pe gustul istoricilor superficiali –, pentru că în numele lui dăinuie eternitatea persoanei, strânsă în chingile unui dinamism al eternităţii rostirii divine. Oricât m-aş obliga să părăsesc această puerilă superstiţie, care mi-a contaminat mintea de cu bună vreme, nu-mi pot controla bănuiala că numele de autor, sobru sprijinit pe copertă, aduce cu ceva din numele încrustat pe cruce, e stigmatul nominal ce rămâne în urma unei treceri, o trecere atât de „mare” încât nu încetează niciodată să ajungă acolo unde nu e loc de viaţă.

Nu am scăpat de complexul de-a fi copilărit într-un mediu lipsit de cultură, de-a fi păstorit vitele în vremea în care alţi prunci de seama mea făceau diverse sporturi, învăţau să cânte la pian, deprindeau limbi străine şi bunele maniere ori erau lăsaţi pur şi simplu să citească. Pe mine mă făceau fericit atunci nopţile calde de vară când dormeam cu caii pe câmp, când hălăduiam, alături de ceilalţi fraţi mai mari, neastâmpăraţi, după iezi şi fazani pe miriştile proaspăt secerate, nebănuind nimic despre cât poate fi de înstelat cerul cărţilor. Mai târziu decât aş fi dorit, dar poate de aceea tocmai la timp, mi-a fost îngăduită revelaţia cărţii, şi atunci când ea s-a consumat mi-a instalat în suflet acea convingere superstiţioasă a omului primitiv că ia parte la o formă de elecţie. Am profitat, totuşi, de un noroc care mă face să-mi mai domolesc complexele rurale. Despre ce este vorba? Bunicul se îndeletnicea, pe lângă toate celelalte treburi gospodăreşti, cu cioplitul lemnului, pentru case, şuri, coteţe, care, sănii, ciubere, butoaie, butuci şi faluri de roţi şi toate celelalte. În vreme ce lucra nu-i tăcea gura. Şi nu vorbea degeaba ci depăna ore în şir basme versificate despre eroi locali, reali sau închipuiţi, despre eroii neamului, aşa cum sensibilitatea lui dornică de mit îi dorea. Altă dată se apuca şi rostuia din Psalmii lui David, pe care-i ştia pe dinafară, alături de încă vreo jumătate din cărţile biblice. Apoi ni-i tălmăcea ca să înţelgem şi noi, pruncii, găsea că ei vorbesc despre adevăruri ultime ale lumii în care trăim, despre corupţia morală, despre crizele politice, despre ipocrizia liderilor mondiali, lupta dintre cele două mari blocuri militare, despre un Armaghedon iminent şi victoria finală a mielului lui Dumnezeu, cel din viziunea lui Ioan.

Am înţeles Biblia înainte să o fi citit, ascultând ani la rând hermeneuticile naiv-vizionare ale bunicului, care nu lăsa să treacă nici o zi fără să citească, după ce se achita de toate datoriile. În special noapte citea, aproape toată noaptea, paznic fiind la grajdurile CAP-ului din satul nostru. Mai trebuie să spun că el nu a făcut şcoală. A deprins slova când, în copilărie, orfan fiind, a ajuns slugă la un om mai înstărit dintr-un sat vecin şi care îl lăsa să se ducă, iarna când nu era de plecat cu vitele la câmp, să mai tragă cu urechea pe la şcoală. Două ierni a învăţat în acest fel. Apoi tot restul vieţii, deşi a rămas ţăran şi cioplitor în lemn, a continuat să citească, de toate, fără plan, din pură curiozitate, agonisind o zestre bunişoară astfel încât, în anii studenţiei mele, îmi părea adesea că am învăţat mai multă cultură de la el decât de la unii profesori universitari (nişte papagali jalnici cu studii pe la Moscova care ne debitau cu emfază afectată din scrisorile lui Marx, în momentele lui bune pe când îl mai bântuiau fornicaţii libidinale). În mod sigur, a fost primul şi cel mai avizat interpret al Bibliei pe care l-am cunoscut, de o cultură înţeleasă şi asumată. Într-o amintire tragică, îl văd încă, în acea toamnă caldă şi senină când se zbătea în braţele morţii, cum, neputând dormi de durere, sufocat de tuse, agoniza în psalmi, delira fragmente din Evanghelii ca să-i fie trecerea mai uşoară. Lovea în acea noapte zvonitoare a morţii cu cuvântul ascuţit al profeţilor, ca pentru a aprinde candele pe cărarea înspre lumea de dincolo, atât de apropiată de-acuma. Rar, atunci când gheara durerii părea să fi obosit a-l hărţui, îi vedeam capul lunecând dezarmat pe pernă, cu faţa învelită într-o lumină calmă, rămasă parcă din zorii biblicei întemeieri. După ce s-a săvârşit, eu i-am cioplit crucea şi i-am încrustat numele pe ea, înţelegând că, pentru prima oară, scrisul meu se luptă cu moartea. L-am petrecut la cimitir într-o dupăamiază blândă şi luminoasă de octombrie, drumul era presărat pe ici pe colo cu nuci uscate şi cu prune, din când în când mai bucneau în vânăta tăcere bocetele răguşite ale femeilor, vitele veneau de pe câmp către casă şi se învăluiau în cortegiul funebru ca lebedele mute într-un râu de jale. L-am acoperit cu pământ şi cu lacrimi, am zăbovit la mormânt până ce lumânările s-au istovit în osanale luminătoare, pe când clopotele bisericii răsunau la porţile cerului.

Nici cei mai norocoşi dintre noi nu aleg singuri unde se nasc, părinţii prin care vin în lume, limba prin care fiinţa li se dezleagă. Eu, superstiţios cum sunt şi vag înclinat către mitizare, cred că nu alegem liberi nici cărţile pe care le citim şi nici cele pe care, dacă  va fi să fie, le vom scrie. În multele, vai, prea multele momente de (ne)fericită dezbinare cu mine, sunt tentat să acuz conjunctura trecutului meu de multele neîmpliniri ori eşecuri, reale sau închipuite. Să dau vina pe obscurantismul vremii de avânt socialist, pe anonimatul lumii satului, pe sărăcia familiei, pe ipocrizia destinului care, desigur, nu m-a cocoloşit cu daruri ce îmi păreau fireşti. Dar dacă mă trezesc din această nebărbătească lamentaţie realizez că nimic, absolut nimic în lumea asta nu mă legitimează pentru astfel de acuze. Lumea n-a fost nici mai bună nici mai rea cu mine decât cu alţii, oricum a mea nu poate fi decât tocmai cea care mi s-a dat, cu sărăcia ei, cu întârzierea educaţiei, cu părinţi fără şcoală, cu nesfârşita marginalitate din care, oricum, nu poţi ieşi decât împreună cu o întreagă cultură, nicidecum de unul singur. Iar dacă eşti balcanic, român, dacă limba ta se izbeşte de zidul istoriei şi vine înapoi ca o minge de ping-pong, refuzată de o cultură cosmopolită selectivă, prea plină şi aşa de idei, sisteme, soluţii, ceea ce i-ai putea tu aduce nu capătă decât modesta demnitate a unui accesoriu dispensabil. Dar te poţi opri oare într-o atât de dezagreabilă certitudine?

Cum nu am mania aserţiunilor apodictice nu pot spune că este important să ieşi din marginalitatea culturală în care, la o mai prudentă apreciere, istoria te-a plasat. Poate e mai important să ştii rămâne în ea, sfinţind-o (afirm asta fără gravitatea falsă a predicatorilor profesionişti, o spun în sensul frust şi simplu în care se spune că omul sfinţeşte locul). La drept vorbind, nu e loc în lojă pentru toată lumea, numai unu a fost Cristos, unu Petru şi unu Einstein, există un singur popor ales, Napoleon a fost al Franţei, Caesar al Romei, Goethe al Germaniei etc. etc., nu toţi pomii au fost în centrul paradisului, iar limba în care eu am primit încuviinţarea fiinţei nu e nici limba lui Cervantes, nici a lui Shakespeare şi nici a lui Confucius. Există o disproporţie copleşitoare între locul culturii mele în lume şi locul celorlalte culturi, creeate de imperii ale  voinţei, inteligenţei şi puterii. Invizibil în micimea lumii mele mă bucur însă, ironic poate, de un mic avantaj. Eu pot să învăţ istoria Greciei, Romei şi Franţei, caut să înţeleg preceptele lui Confucius, deşi i-l prefer pe Lao Tze, cred în mesajul lui Cristos şi în sfinţenia lui Petru şi, cu toate astea, mă emoţionează vrednicia lui Mohammed de a fi logoforul lui Dumnezeu, rar găsesc o mai mare credinţă şi un mai dramatic destin religios decât cel al lui Al’Hallaj, admir falnica cutezanţă a lui Napoleon şi mă uimesc de ani de zile cu versurile lui Trakl şi Hölderlin. Mintea mea a ieşit mult peste graniţele culturii mele, ca şi cultură a limbii mele, nevighează cu inegală abilitate între metafizicile orientale, teozofiile islamice, teologiile creştine, literaturile moderne şi admirabila poezie românească a secolului XX. Dar trebuie s-o recunosc, nu aş fi izbutit dacă nu m-aş fi întâlnit cu multele cărţi, ce îmi sunt deja oarecum intime. Cu toate astea, credeţi-mă, rămân într-o lume de margine şi nu are nici un rost să vă îndoiţi de sinceritatea mea dacă vă spun că iau asta ca pe un dat, nici privilegiu şi nici damnare.

Locul meu, al nostru, cei solidari mutual întru cultura română, a crescut la umbrele domoale ale marginii, şi tocmai de aceea e de nerevizuit şi nonlicitabil. Pot să vă spun şi de ce. Avem avantajul de a cunoaşte fără a fi cunoscuţi. Suntem asemenea ochiului care ştie multe despre minunăţia lucrurilor din jurul lui, dar toate acestea nu ştiu nimic despre minunea de a vedea. Sunt foarte multe contingenţe care depăşesc puterea noastră de a revizui istoria, nu însă şi puterea de-a o învăţa, de a-i leza majestatea prin înţelegere, pentru că orice putere e mai slabă decât puterea înţelegerii. Micimea noastră invizibilă devine atunci evenimentul de care magnimitatea istoriei atârnă. Dacă ai avut norocul să înţelegi asta, poţi continua să-ţi petreci viaţa în tihna anonimatului, invizibil ca cele mai multe dintre stelele cerului, neluat în seamă ca florile crescute în piatra stâncii, oricât de încântătoare ar fi ele.

Mi-am consumat entuziasmul adolescenţei înotând fără voia mea în apele stătute, acre şi necurate ale raiului comunist, servind cu disponibilitate înscenată gogoşii filosofiei marxist-leniniste, atotpovăţuitoare şi iluminatoare. Aderam la impecabilitatea sistemului, ce-şi livra cu fervoare eşecurile nerecunoscute pe post de reţetă escatologică, gata de la o zi la alta să mă văd intrând, alături de minunaţii mei dascăli, încununaţi cu trandafirii păcii şi sub acompaniamentul maiestuos al Internaţionalei, pe porţile triumfale ale Epocii de Aur, iminentă precum eşecul putredului colos capitalist. Visele mele aveau o ţintă, dezamăgirilor mele li se pregătea o compensaţie de zile mari. Voi fi copleşit de oferta unei fericiri pentru care nu-mi va fi de ajuns restul zilelor ca să savurez în voie. Încărcat de emoţii vizionare eram recunoscător istoriei (de zei nu putea fi vorba), că mi-a oferit nemeritata şansă să mă nasc contemporan cu o epocă atât de măreaţă. Marx, Engels, Lenin erau apostolii –  frecventaţi cu pioasă, îndatorată curiozitate – acelei paşnice bucurii colective întru care vor putea zăbovi generaţiile viitoare per aeternitatis.

Până una alta, nepierzând însă nici un moment din vedere iminenta minune ce se va revărsa peste istorie, dă peste mine o ciudată întâmplare. Mă cunosc, într-un context nu de tot obişnuit, cu un straşnic miner care tocmai venise din Valea Jiului. Spun straşnic pentru că mă speria figura lui de haiduc, aproape uriaş, cu o faţă blândă dar fermă, domol şi ironic la vorbă, cumpătat şi prudent doar pentru a nu băga frica în mine, un puber tardiv şi timid. Aflu că lucră în mină pentru că având fraţi fugiţi în străinătate nu i s-a permis să facă studii universitare. Sunt 18 ani de când face asta, din adolescenţa lui. Pe lângă, în timpul liber scrie proză, pictează şi uneori face şi icoane … şi bea cu oarecare ritmicitate tendenţioasă. Dar cel mai mult, citeşte. Şi  nu orice. Canetti, Hesse, Cervantes, Goethe, Dostoievski, Balzac, Hegel, Spinoza, Noica, Ionesco, Stănescu şi enorm de mulţi alţii. În seri târzii prietenoase declama, cuprins câteodată de patos bahic (fără exagerare putea să bea oricât, mult sau puţin, dar nu beea oricând), testamentele lui François Villon, psalmii lui Arghezi, mult din Eminescu,  Bacovia, Blaga, Elytis, Esenin, Pindar, Cesar Vallejo, Sorescu, Caraion, Ion Alexandru; descâlcea, folosindu-se de Noica, iţele dialecticii hegeliene, cu un fel de acurateţe conceptuală scolastică, fără a scăpa totuşi de ispita simbolului şi metaforei. Vorbea ca şi cum ar fi tăiat forme cu briciul în caşcaval şi îi ieşeau figuri aproape perfecte; gândea fără sforţare de parcă nu făcea decât să aleagă din idei de-a gata pe cele mai potrivite subiectului nostru. Îl ştia pe Cioran pe când nu era permisă editarea lui în limba română. Dar marea lui nostalgie era Nichita Stănescu, cu care se cunoscuse personal, ştiută fiind risipa de prietenie de care dădea dovadă poetul în cvasi eternele lui euforii bahice. «Numai sângelui meu îi este dor de inima mea atunci când o părăseşte», «Amintiri nu are decât clipa de acum/ ce a fost într-adevăr nu se ştie/ morţii schimbă tot timpul între ei numele, numerele unu, doi, trei», «Vine o vreme când mor caii/ vine o vreme când se învechesc maşinile/ vine o vreme când plouă rece şi toate femeile poartă chipul tău şi rochiile tale/ vine şi-o pasăre mare albă care ouă pe cer luna» etc. etc., versurile stănesciene izbucneau din gura lui într-un ropot meteorologic de aveai impresie că e posedat, imaginile vebale veneau din el însângerate, faţa lui doriană risipea luminişuri patetice, mâinile lui ciolănoase lunecau fără pripeală pe muchii de fum; într-un târziu se domolea şi cădea în pacea vegetală pe care o au frunzele copacilor după ce s-a isprăvit furtuna, sub adierea molcomă a curcubeielor.

Sigur că necoapta pubertate te predispune la mistificări. Vezi mult din ceea ce nu e pentru că îţi doreşti, iar multe din cele ce te apasă nu le vezi pentru că vrei să scapi. Sandu Deac, ăsta e numele prietenului meu, şi nu inventez nimic vizavi de biografia lui, îmi părea atunci ca o torţă aruncată de Prometeu din chinul lui olimpian, un risipitor de entuziasm, de idei şi de cultură cum nimeni nu şi-ar fi permis. Desigur că nu aţi auzit de el. A fost doar un miner cultivat şi un viching al culturii, care împungea cu ideile lui şi izbea cu tensiunea vorbei ca şi cu o măciucă. Atunci când voia să te convingă angaja un patos calamitar şi dacă nu reuşeai să-l înţelegi leşinai oricum sub fervoarea vorbelor. Când te obosea cu insistenţa lui începea să râdă şi te lua în braţe ca pe un prunc, îţi punea muzică, Albinoni şi Bach … Eram în liceu. Cu puţin timp înainte să se termine anul patru, ultimul, i-am spus că renunţ la şcoală. Mă pregătisem pentru admitere la drept însă, deodată, iluminat de-o sumbră previziune, nu mai găseam nici o opţiune demnă de aşteptările mele. Era forma mea meschină de a denunţa preventiv un viitor în care nu doream să mă văd asimilat, dinaintea căruia mă simţeam precar pentru a lupta. Apucat de sporadice fulguraţii profetice şi alintat de coerciţia lipsei de temei găseam ilicite orice opţiuni în interiorul acelui sistem. El mi-a spus: bine faci! Şi am vagabondat timp de o săptămână pe insula reveriilor mele gnostice, fără dumnezeu, fără bine, fără speranţă. Apoi m-am întors, pocăit nu de înţelepciune cât de frică, şi am decis să termin şcoala şi să încerc filosofia. Şi de data asta Sandu mi-a spus: bine faci! Cu toate că s-a întâmplat să-mi duc la împlinire alegerea, aştept încă o confirmare din partea timpului că am făcut bine.

Poate vă interesează ce s-a ales de Sandu. La puţin timp după agitaţia din ’89 a murit în mină, într-un accident («bobul de grâu dacă nu moare va rămâne stingher», era unul din motivele noastre predilecte de conversaţie). Nu a lăsat în urmă nimic (numai şobolanii lasă urme pe unde trec, zicea el zâmbind prezumţios). Poate că şi evocările mele de acum sunt o formă de impietate faţă de viaţa lui, consumată în candoarea unui eroism fără scop. Rezistenţa lui la sistem nu se baza pe utopii politice sau religioase, nu avea contur clar. Cred că era o rezistenţă a mândriei umane care nu vrea să fie mutilată, o rebeliune tandră a purei libertăţi, un orgoliu al rectitudinii invizibile. Există o lume pe care o suporţi, şi una pe care o celebrezi, spunea el. Oricând ai trăi va trebui să înduri lucruri ce nu-ţi sunt pe plac. Dar, în fond, viaţa nu e făcută ca să-ţi fie ţie pe plac. Important e să ştii găsi lumea ce merită celebrată, care să-ţi spele ruşinea de-a te preta să duci o viaţă ce nu face altceva decât să te înjosească. Pentru el lumea cărţilor, minunatele heterotopii litera­re, erau prilej subversiv de secretă celebrare. Nu v-aş fi pus în situaţia de a vă pierde vreme ascultându-mă dacă nu aş crede că Sandu Deac întruchipează un tip de cititor inocent, neprofesional, pe cale de dispariţie acum. Fără puritatea acelui mod de-a fi curios, a acelui zbor fără de aripi spre cerul culturii, de la care nu aştepta decât să fie mereu mai înalt («Aerul e înalt, tu eşti înaltă, tristeţea mea e înaltă» – o spunea el pomenindu-l pe Stănescu) şi nimic altceva, fără exemplul acelei prăbuşiri absolute în anonimat şi uitare, cred că aş fi avut prea puţine dovezi despre gravitatea actului cultural, într-un moment al plămădirii mele în care istoria se pregătea să mă transforme într-un cârnăcior ideologic, gata să zburde cu voioşie în burta nesăţioasă a viitorului glorios.

E ceva vreme de când am aflat că J. L. Borges imagina paradisul ca pe o bibliotecă. În ce mă priveşte, nu mă pretez la o atât de preţioasă hiperbolă. În plus am şi două rezerve de enunţat. În primul rând, nu se glumeşte pe seama lumii de dincolo, nu e permis oricui, chiar genial fiind, să liberalizeze după propria imaginaţie tabloul paradisului. În al doilea rând, nu cred că lectura are vreo valoare ca act în sine. La ce bun să-ţi consumi eternitatea, dacă tot beneficiezi de ea, reciclând tablouri ale timpului? Căci cărţile sunt forme ale timpului, etalarea în limbă a temporalităţii aluvionare a autorului. Poate că Borges vorbea de o anume fericire a lecturii, fapt care nu e comunicabil interpersonal, care ţine de vocaţia şi opţiunea eudaimonică a fiecăruia. Eu, răsturnând puţin tabloul, văd biblioteca asemenea unei grădini cu cărţi-plante, unele buruieni, altele flori, altele copaci cu fructe. Actul lecturii îmi pare atunci că se consumă ca o formă de solidaritate  a mea cu aceste plante-cărţi, pe care le întâlnesc acolo, răsădite de alţii sau date de Dumnezeu, le îngrijesc, le urmăresc evoluţia, unele îmi reţin atenţia prin culoare, altele prin miros, altele prin caracterul apetitiv al fructului. Ele cer îngrijire înainte să poată fi consumate, cer sacrificiul muncii, al prieteniei, cer veghea cotidiană pentru ca odată şi odată să îţi dea ceeea ce au de dat. Dar niciodată altceva decât ceea ce le este propriu.

De aceeea cred că nu trebuie siluite cărţile prin imprudente coride hermeneutice (la urma urmei autorii nu sunt chiar nişte tauri furibunzi cu care să lupţi pe viaţă şi pe moarte; nu vă ambalaţi în halul ăsta domnilor interpreţi de texte, mai lăsaţi şi câte ceva neînţeles, în cărţile pe care le confundaţi cu lămâile şi în loc să le iubiţi le stoarceţi de zeamă, cum lasă culegătorii câteva fructe toamna în copaci pentru a mai rodi şi la anul ori pentru sărmanii itineranţi). Mai înainte de a fi interpretate cărţile trebuie vegheate, îngrijite, lăsate să înflorească şi să rodească, fiecare în felul ei. Mai întâi trebuie văzută natura ei de plantă, ceva viu şi alterabil într-un bioritm propriu. Abia apoi cartea comunică şi spune ceva, în măsura în care o spune cuiva. Trebuie văzută viaţa cărţii înainte să se elaboreze o lectură intelectivă. Pentru că, dacă o carte vine printr-un autor, el este cineva care trăieşte, învesteşte viaţă, şi aceasta e protoplasma pe care răsar mai apoi gânduri, idei, imagini, sensuri. A citi cartea doar pentru a o înţelege înseamnă a-i fi uitate deja caracterul biotic, ceeea ce, pe lângă accidentul amneziei poartă cu sine şi culpa uciderii. Scriitura originară e scrierea vieţii, transmutaţia vieţii autorului în viaţă a cărţii, donaţie de temporalitate, pe fondul cărora se pot grafia cuvintele. Cine citeşte doar cuvintele – idei, imagini, conţinuturi semantice –  nu a ajuns la carte încă, pentru că nu întrevede fluxul vieţii circulând de la autor la carte, nu simte suflul ce animă paginile înainte  încă de a putea spune ceva sau de a se adresa cuiva. Nu predic aici un animism sălbatic al cărţii. Am în vedere doar o anume continuitate între viaţa autorului ca şi condiţie originară a oricărei scrieri şi efectul de scris, care nu poate fi decât conatural vieţii autorului. În mod propriu, atunci, orice carte este o „carte a vieţii” iar lectura o închinare prealabilă dinaintea unui autor, şi abia apoi ceremonial al comuniunii, care poate disloca o formă de comunicare. Repet, nu am în vedere autorul ca structură intenţională şi proiectant de sens ci, simplu, ca agent al vieţii.

Dacă nu aş fi înţeles cărţile în acest fel nu cred că aş fi găsit motivaţii pentru o consecvenţă îndelungată în lectură. Există curiozitate, interes, dorinţă de a învăţa, un apetit de competitor cultural, dar toate astea îşi anunţă mai devreme sau mai târziu declinul. După suficient de mulţi ani de lectură mintea îţi devine asemeni cimitirului, un loc populat cu repausaţi, peisaj de morminte, unele mai vechi şi înierburite, altele încă noi iar unele chiar proaspete, cu flori încă mirosind din coroane. Gusturile şi interesul se modifică în timp, autori îndrăgiţi sunt înlocuiţi de alţii iar după o vreme uitaţi. Te poţi întreba atunci, la ce să citeşti în continuare, când oricum te vei despărţi de acele cărţi, la ce bun să mai înveţi atâta când abia ceva infim din ceea ce ştii îţi foloseşte pentru a trăi? Sincer fiind, mă simt dezarmat de întrebare. Nu cred că aş putea răspunde coerent, şi oricum nu aş cuteza să dau cuiva sfatul de-a mă urma. Dacă mai citesc încă e o problemă strict personală, iar dacă cineva caută să trăiască mai bine, să fie mai fericit, să aibă o viaţă mai frumoasă şi îndestulată, nu cred că lectura l-ar ajuta pe deplin, nu în primul rând. Regret că după atâta vreme nu am un argument universal pentru lectură, că sunt încă în situaţia stângace de a mă refugia dezarmat în panteonul improvizat al superstiţiilor mele.

Ce relevanţă poate să aibă pentru cineva credinţa mea că prin cărţi mă apropiu de vieţile netrăite ale autorilor şi de eternitatea numelui lor, că lectura nu e un simplu travaliu intelectiv ci şi un rit de comuniune? Ştiu de la Pitagora că nu e bine să dai sfaturi dacă nu eşti întru totul convins că urmarea lor l-ar face împlinit pe cel dispus să le asculte. Cu toate că eu aş mai alege să îmi petrec cea mai mare parte a timpului citind, cu toate că, recunosc, port în mine o nebuloasă de nedumeriri, frustrări şi eşecuri, multe dintre ele datorate poate tocmai desfrâului nesănătos al lecturii, cu toate că mă tem uneori de ratarea monumentală a tuturor faptelor care credeam că mă vor împlini, pentru că nu mă abţin de la naivitatea de-a mă cultiva mai departe, cu toate că boala, nefericirea şi sărăcia mă anturează, infidel, în preocupările mele literare, asumând pasiunea mea ca pe o eventuală plasă pe care o iau de la viaţă (scuzaţi-mi expresia, oarecum neelegantă, dar, fie că o recunoaştem sau nu, toţi mai luăm plase de la viaţă), cred că, obişnuit cum sunt să-mi reeditez stângăciile, aş alege să continui în acelaşi fel, fără a avea consolarea borgesiană că biblioteca îmi va preleva mostre de paradis. Pasiunea mea pentru lectură e dincolo de apetitul, oarecum  pastoral, pentru peisaje paradisiace. I-aş putea spune apetit liturgic, pentru că învestesc în actul lecturii toate energiile constituţiei mele psihice şi spirituale, şi nu m-ar mira, ba chiar suspectez o atare eventualitate, ca în toiul lecturii să mi se împărtăşească revelaţii ori să dea buzna peste mine agenţii bunului Dumnezeu. Şi, credeţi-mă, cu toate că de data asta chiar blasfemiez, toţi marii scriitori sunt agenţii lui Dumnezeu şi orice pagină izbutită e un colţunaş de revelaţie divină.

Nu mă pot eschiva până la capăt. Oricât aş ezita să-mi mărturisesc recunoştinţa faţă de cărţi, aş rămâne de neiertat dacă odată şi odată nu aş spune cu mâna pe inimă că nu mi-a fost fără folos prietenia lor. Mă feresc să inventariez principii majore, idei paradigmatice, evenimente radical novatoare din istoria culturii, pentru că pur şi simplu aş luneca într-un partetism ridicol. La urma urmei e doar treaba mea dacă nu am ştiut altfel decât citind să-mi ajustez liniile directoare ale minţii, ale voinţei şi ale sufletului. Sunt sigur că oricare dintre voi ar fi citit cărţile pe care le-am citit eu aţi fi aflat le fel de multe şi interesante lucruri şi poate pe unele le-aţi fi înţeles mai cu temei, poate viaţa voastră ar fi devenit mult mai bogată şi relevantă decât a mea. Mărturisesc, cu toate că nu mă onorează în mod deosebit, că am avut nevoie de prea multe cărţi pentru a deprinde puţinul cu care mă laud. Asta e o carenţă a naturii mele, poate, sau o contingenţă regizată de destin pentru că cineva trebuia să citească şi acele cărţi, ca şi cum le-ar fi venit vremea să se «mântuiască» (recunosc, un pic prea tare termenul, dar treacă de la voi).

Sigur că mă puteţi considera naiv sau exagerat. Nu mă deranjează, dacă asta vă ajută cu ceva insist să mă consideraţi astfel. Poate că aveţi nevoie de exemplul meu deplorabil pentru a vă garanta buna întemeiere în viaţă, lucru cu care n-am de gând să va concurez încă. Mi-aţi putea sugera să renunţ la mania lecturii sau, oricum să îmi temperez apetitul, pentru că, vezi bine, nu se ajunge prea departe în viaţă dacă citeşti cam mult. Aveţi toată solidaritatea mea, chiar sunt gata să vă dau dreptate. Dar mă întreb, făcând după cum bine mă sfătuiţi nu aş greşi oare cu nimic? Mă întreb asta cu un fel de îngrijorare păgână, nu cumva cei ce scriu oficiază, în multele lor feluri de a izbuti, un soi de sacerdoţiu dinaintea unei divinităţi pe care din pudoare nu o numesc? Desigur, există rugăciunea, liturghia propriu-zisă, etc.etc. Sunte cele mai pure acte umane şi cine n-a participat la ele ar trebui să înceapă chiar de acuma. Dar nu văd incompatibilitatea. Pentru o conştiinţă profund devoţională tot faptul este liturgic, tot cuvântul devine oraţie. Permiteţi-mi să socot că şi scrisul cărţilor şi lectura lor, luate în serios, fac parte din jocul divin care, în zburdalnica lui survenire, cheamă răspunsul oratorului. De aceea se scrie, de aceea se citeşte.

Am îndrăgit cărţile pentru că sunt cel mai puţin spectaculare dintre toate formele de creaţie, ele nu impresionează nici un organ şi nu excită în nici un fel prin forma lor. Aşadar sunt obiecte asenzuale; măsura lor e dată  doar de suflul interiorităţii. Pe bună dreptate îmi arog atunci flerul de-a susţine că actul lecturii aduce a sacerdoţiu, pentru că e cel mai ascetic dintre îndeletniciri. Nu aduce bucuria seculară a muzicii, nu are fascinaţia formei colorate, nu deţine spectaculozitatea filmului şi nici ritmicitatea empatetică a dansului. Prin urmare nu plăcerea e cea care te leagă de cărţi. Este ingrat să suspectezi vreun hedonism al lecturii, însă nici nu se poate ascunde, totuşi, un gen de satisfacţie. Pentru că nu am o mai la îndemână comparaţie, mă încăpăţânez să-i spun iarăşi satisfacţie sacerdotală, patos senin al oficierii logice. Cititul dezvoltă o ritmicitate rituală în intervalul căreia este scontată survenţia transcendenţei autorului, dacă nu, măcar a transcendenţei sensului. Cel puţin în plan formal această survenire copiază modelul pogorământului pneumatic al liturghiei. Nu uitaţi că în biserică se citeşte cu voce tare; textele sacre erau verbalizate de fiecare dată când se citeau. Vocea are în sine caracter liturgic, este substanţa evocării sacre. Singura schimbare pe care o aduce cultura seculară este că vocea devine interioară, voce a minţii, iar textul nu se revendică explicit de la revelaţie. Transcendenţa autorului însă nu poate fi anulată. Chiar dacă citim pe tăcute, ca să nu fie zadarnic timpul lecturii – liturghie silenţioasă –, survenirea unei transcendenţe, fie intenţionale, fie strict semantice, tot se produce. În mod profund, ceea ce survine în lectură este viaţa autorului, ambiguă şi amorfă; ea este asemenea cerului pe care stau suspendaţi luminătorii mari şi mici, pe care nu-l vezi pentru că-l cauţi ci pentru că mereu priveşti spre altceva – lună, constelaţii, Cale Lactee etc. –, îl vezi cumva prin ricoşeu. La fel citind, căutând propoziţii, idei, sensuri, învăţăminte, dă peste atenţia ta, poate fără să iei seama, viaţa autorului. Şi pentru că e vorba de viaţă, ea rămâne netransferabilă, neasumabilă. Ceremonialul întâlnirii atopice cu ea nu poate fi decât comuniune şi com-pasiune. Revin la părerea iniţială (să spun şi eu ca şi clasicii pe două picioare, modesta mea părere iniţială) că citind citeşti «cartea vieţii» autorului, eşti antrenat ritmului natural în care literatura respiră. Atâta am priceput eu până în acest moment. Dacă ar mai fi ceva de spus o lăsăm pe altă dată când, cu puţin noroc, voi fi mai inspirat.