Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Elita elitistă

„Observator cultural” a lansat o discuţie despre „elite şi /sau elitism” la care au răspuns, în deocamdată două numere, de sfîrşit de noiembrie şi început de decembrie, mai mulţi literaţi. Din cîte observ, sînt universitari cu toţii, de acasă din România şi de acasă din America sau Europa, dar preocupaţi  de teoria literară şi de ideologie în general. Întrebarea este dacă în România sînt „diabolizate” elitele, de către cine şi cum; ce înseamnă elită şi elitism şi cum funcţionează colectivismul în grupurile ”de elită” (cum se face, adică, transferul de prestigiu în interiorul unui astfel de grup, dacă abţibildul ştampilat care ţi se pune este de nedezlipit; dacă îşi poate cineva permite “luxul de a desconsidera elitele”, şi dacă ”luxul” acesta nu e cumva apanajul stîngii, al comunismului, adică dacă eu zic despre unul cam gol pe dinăuntru dar bine fardat mediatic că e elitist, el are tot dreptul să spună despre mine că sînt comunist?

Ce n-am înţeles eu din aceste întrebări este de ce e între ghilimele cuvîntul diabolizate, cine s-a plîns, adică. Dacă e citat, de ce nu este numit autorul? Altfel, discuţia e savantă, cu oameni bine informaţi, dar se aude cariul cum roade pe undeva. Caius Dobrescu, singurul, trimite spre reacţiile faţă de cărţile publicate de Sorin Adam Matei şi Ciprian Şiulea, sau mai sînt vagi adieri lăsate de cearta cam groasă dintre Andrei Pleşu ajutat de „Prietenul” său, şi Adrian Marino. L-am mai văzut şi pe H-R Patapievici plîngîndu-i-se lui Bogdan Ghiu de prietenii vechi.

În rest, aceeaşi meteahnă a intelighenţiei noastre de a teoretiza în cercuri largi cînd e vorba de lucruri concrete şi la îndemînă, de o mistificare prin metoda abstractizării sau de un esopism  generat nu de frică, ci de  pudoarea celui atins cu pana fermecată a dorinţei de a fi în turn, între „prieteni”. Cei care cred că sînt demonizaţi (deduc că Liiceanu-Pleşu-Patapievici) şi cei care se presupune că ar fi agenţii demonizării (cei din jurul „Observatorului cultural”) provoacă această dezbatere la aproape 15 ani de cînd intelectualitatea românească  era trimisă la „moarte” sau de cînd regimul Iliescu încerca să inventeze o elită „apolitică” prin academizare forţată, funcţii şi stipendii. Mă întreb dacă „diabolizarea” asta nu e comparabilă cu „denigrarea” de care se plîngea Ion Iliescu. Contestarea lui venea dintr-o altă înţelegere a situaţiei sale (drept ilegitimă) şi a  acţiunii sale (păguboasă pentru ţară), faţă de proiecţia proprie. La fel, poziţia „boierilor minţii” este pusă sub semnul întrebării în ecuaţia producerii de idei ca funcţie a elitei şi producerea propriului succes, unul de mausoleu. Altfel, e o plăcere să citeşti acele texte. Cel mai deschis mi s-a părut al lui Caius Dobrescu şi cel mai expresiv al lui Daniel Vighi – de la el am luat poanta cu mausoleul.

Sorin Alexandrescu insistă  asupra pluralităţii. Există elite ca rezultat al unor ierarhii interne ale grupurilor sociale sau profesiilor şi elitism, care nu mai înseamnă recunoaşterea valorii, ci arogarea ei, „auto-încoronarea cu lauri şi utilizarea laurilor în scopuri de pură dominanţă socială”. La noi, are amara impresie Sorin Alexandrescu, au condus mereu clanurile, confreriile mondene şi mafiile. El crede că a cere modestie unei elite nu înseamnă contestarea ei, ci demonstraţia respectului pentru „realitatea meritelor şi nu pentru retorica lor”. Andrei Corbea este de părere că imediat după decembrie 1989 s-au pretins unii a fi „de drept” elita chemată să „călăuzească naţia debusolată”, făcînd apel la instanţe ad-hoc. Convingerea aceasta, că elitele se autoselectează, i se pare lui Gheorghe Crăciun „lipsită de luciditate”, iar recenta „ceartă a intelectualilor” „aparţine acestui context social al mijloacelor selective şi autoselective”. În aceeaşi ordine de idei, „confruntările existente vizează mai degrabă ocuparea celui mai bun spaţiu de propagare a ideilor decît o veritabilă confruntare de idei”. Gheorghe Crăciun apreciază că există o confruntare ideologică între două direcţii, două mentalităţi din cultura noatră: una anabazică, mobilă, obsedată de sincronizare, cealaltă catabazică, expectativă, preocupată de fundamentele interne şi problematica fiinţei. El mai observă perversitatea punerii semnului egalităţii între „demonizarea elitelor” şi respingerea elitismului. Cei care o fac sînt „unii protagonişti conservatori din spaţiul elitei, lipsiţi de dispoziţia dialogului”.

Nici un participant la anchetă nu spune hotărît că elitele ar fi „diabolizate” în România. Guvernanţii le lasă „în suc propriu”, iar negarea le face chiar bine pentru că „victoria axiologică prin exces afirmativ uzează mai mult decît negaţia polemică” (Daniel Vighi). Meteahna noastră, este de părere acelaşi Daniel Vighi, este că „elitele vor să fie Elita, judecătorii – Judecătorul, iar pluralitatea – singularitate”. Există la noi, constată Matei Călinescu, elite conformiste şi neconformiste, iar acestea din urmă sînt atît de divizate încît cel care ar vrea să comunice cu ele se retrage şi se însingurează. Sanda Cordoş crede şi ea că elitele din România au o problemă de situare comunitară, în a găsi „temele lumii şi limbajul adecvat”. Şi mai tranşant este Ştefan Borbely: „Elita presupune transformarea individului aparent ireductibil în tip şi, implicit, în normă, cu o valoare mare de generalitate: cei mai mulţi dintre noi pur şi simplu nu dispunem de construcţia mentală adecvată unei asemenea translaţii. De aceea, formăm doar microgrupuri elitiste, autosuficiente, artificiale, în care biletul de intrare se dă secretos din mînă în mînă, pe cînd elita autentică se articulează freatic, pe nesimţite, organic: în elita reală nu intri forţînd uşa ta şi întredeschizînd-o pe a prietenilor, ci te trezeşti că eşti”.

Deci, în România există tot ce s-a spus, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti: elite, grupări, confrerii, cu direcţii diferite, cel puţin două, unele la putere, altele nu, unele cu puterea politică, altele nu, dar nu există o producţie de idei noi şi o comunicare creativă, ci mai degrabă idei de-a gata şi monolog.