Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Cu Guttenberg sau cu Internet, copacii tot mor

Când apare, orice schimbare frapează. Chiar dacă reprezintă un pas înainte, există tendinţa de-a i se evidenţia în special carenţele, defectele, chiar pericolele. Nu vorbesc, desigur, de-o reacţie unanimă. Este, în orice caz, un fenomen larg răspândit, venind în special din partea celor ce-şi câştigau înainte pâinea folosindu-se de acea unealtă supusă schimbării.

În ce-i priveşte pe literaţi, aşadar pe cei care se folosesc de cuvântul scris, obişnuinţa a făcut ca, în imaginarul lor, cuvântul să capete forma pe care tiparniţa i-o oferă. Mirosul hârtiei, al cernelurilor proaspăt absorbite, al cleiului de lipit, luciul copertei şi senzaţia tegumentară a atingerii s-au transformat de-a lungul vremurilor într-un atavism, într-o parte constituantă a fiinţei lor. Amăgindu-se cu gândul că fabulaţiilor scriitorilor de SF (pe care nu i-au văzut niciodată ca fiind „de-ai lor”) nu sunt decât nişte iluzorii proiecţii mentale, apariţia unui alt mediu de răspândire a cuvântului i-a bulversat.

Bulversantă a fost pentru scriitori până şi trecerea de la zgomotoasa maşină de scris la mult mai silenţiosul ordintor. Încă mai poţi întâlni o bună seamă de scriitori care să spună că ecranul alb îi inhibă, că, în absenţa ţăcănitului şi-al contactului nemijlocit cu textul imprimat pe hârtie, creaţia nu-i ademeneşte defel. Cum am arătat mai sus, forţa de rezistenţă la schimbare e mare.

Sigur, vorbind de lumea virtuală şi de cea palpabilă, nu putem absolutiza spunând că prima are numai avantaje – aşa cum nici a doua nu ne oferă doar bucurii. Pentru istoria literară, spre exemplu, dispariţia bruianelor, a ciornelor face ca o anume operă să lase impresia apariţiei din neant. Procesul creaţiei se limitează astfel la forma lui finală. Gândurile, rătăcirile, proiectele eşuate ale scriitorului se pierd toate, delete-ate la o simplă apăsare de tastă.

Asta în ceea ce priveşte procesul de creaţie.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte mediul de răspândire, la rece privind problema, nu cred că există diferenţe atât de frapante între textul virtual şi cel „real”. Cel puţin nu la nivelul intrinsec, calitativ al operei respective. O operă literară îşi păstrează valoarea indiferent dacă ea este scrisă pe-o tăbliţă de lut, pe-o foaie de hârtie sau pe-o pagină în format html.

Mai direct spus, mediile acestea nu mi se par deloc antagonice. Între ele nu există o rivalitate, aşa cum greşit s-a lăsat a se-nţelege. Nu există – la nivelul profund al lucrurilor – un război între virtual şi „real”. Există poate un conflict artificial, început, susţinut, promovat şi dus de aceia care, neîncercând vreodată să testeze singuri „piaţa virtuală”, se tem de ea ca de-o erezie.

Mie mediile acestea mi se par mai degrabă convergente, dacă nu chiar... „siameze”: se hrănesc din aceeaşi substanţă, au acelaşi scop şi pot sfârşi amândouă din aceleaşi motive. Forma pe care o-mbracă este singura care face diferenţa.

Să privim însă mai îndeaproape fenomenul, să coborâm printre pixeli.

Literatura afişată pe Internet are câteva avantaje greu de trecut cu vederea, avantaje care ţin fără-ndoială de natura Internetului însuşi. Primul: este uşor accesibilă din orice parte a globului. În reţeaua mondială de calculatoare, oriunde te-ai afla, având la dispoziţie o simplă conexiune prin modem, poţi accesa în voie ceea ce alţi oameni au crezut de cuviinţă să afişeze. Într-un anume fel e ca şi cum l-ai avea permanent pe recepţie pe autor, pregătit să ridice receptorul oricând ţi se năzare ţie să-l suni. Din această perspectivă, literatura are parte de cea mai bună afişare/ mediatizare posibilă. Al doilea: costuri reduse de „publicare”. Oricine ştie mânui cât de cât un calculator, un program de editare text, ştie să-şi facă singur o pagină de Internet. Cu cunoştinţe minime, reuşeşti uşor să încropeşti o pagină decentă, care să poată fi oricând accesată, vizitată de alte persoane. N-ai nevoie de tehnoredactare specializată, de materie primă sau alte obiecte costisitoare. Al treilea: Îţi dă ocazia să faci trimiteri (hiper-legături) spre alte informaţii utile cititorului. La o simplă apăsare de buton, cititorul poate accesa o sumedenie de alte pagini conţinând un subiect apropiat ca tematică de pagina ta. Uzând de-o comparaţie, e ca şi când ai avea posibilitatea să citeşti toate cărţile dintr-o bibliotecă pornind de la una singură fără a te ridica din scaun.

Toate aceste avantaje pot, desigur, naşte (şi chiar nasc!) inevitabile abuzuri. Fiind o unealtă la îndemâna oricui, necostând aproape nimic, „piaţa virtuală” este la ora aceasta aproape sufocată de texte lipsite de valoare. Cred că nu greşesc spunând că există în Internet milioane de „reviste” în care, pentru a publica, trebuie doar să te autentifici şi să-ţi trimiţi textul. În nici măcar o secundă, devii astfel „autor” publicat! Înlocuind însă această „autentificare” cu punga zornăitoare, ajungem înapoi la piaţa literară de tradiţie, unde întotdeauna se găseşte câte-o editură sau revistă dornică să-şi publice finanţatorii.

Timpul, însă, va pune cu siguranţă ordine în acest haos hiper-textual. Primele semne se şi văd deja. Vorbesc de apariţia în urmă cu câţiva ani buni a unor reviste şi portaluri culturale care, o dată cu vremea, şi-au dovedit seriozitatea şi au devenit un reper pe „piaţa virtuală de literatură”. E vorba de portalul „LiterNet”, e vorba de revistele „Respiro”, „Agora OnLine”, „Norii”. Promovând o literatură de calitate, acestea au avut şansa – îndrăznesc să spun – de a publica autori tineri care şi-au dovedit după aceea valoarea şi au fost preluaţi fără nici o reţinere de edituri mari. Doar trei-patru nume: Bogdan Suceavă, Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici, Radu Pavel Gheo.

Rămâne fără îndoială de pomenit inconvenientul de care toată lumea se plânge. Cu greu poate fi parcurs pe ecranul sclipitor un text mai lung de 5.000 de semne. Oricât s-ar încerca o schimbare de grafică, de corp de literă, de format, oricâte dispozitive performante (Palm Reader-uri, E-Book Reader-uri – ca să dau numai două exemplu) ar pune marile companii de hardware la dispoziţia consumatorilor, tot imprimanta rămâne cea mai cumpărată piesă la un loc cu întreg sistemul ordinatorului.

Mă întorc deci la afirmaţiile de la început şi spun iarăşi că literatura nu are a se teme cu nimic atunci când se găseşte upload-ată pe-un server. În cele din urmă, după ce Internetul îşi va face datoria şi-o va duce în casa cititorului de aiurea, tot pe hârtie se va vedea ea listată, bucurându-se poate de-o prezentare grafică mai reuşită chiar decât cea pe care ar fi putut-o avea prin tipărirea direct în paginile unei cărţi.

Orice-am face, se pare că tot nu vom salva copacii... 

mirceapricajan@gmail.com