Alexandru Călinescu
Adriana
și Europa
Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal
Reputat
profesor de literatură franceză onorând Catedra de specialitate a
Literelor de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, conducător
de doctorate, autor al unor cărți importante precum Anton Holban
complexul lucidității, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii,
Biblioteci deschis, Interstiții, unul dintre principalii factori
stimulatori ai binecunoscutei reviste Dialog care, alături de
Echinox--ul clujean, a dat multe bătăi de cap și nenumărate frisoane
cenzurii comuniste, unul dintre puținii disidenți din ultimii ani ai
socialismului dinastic, critic teatral în retragere mă rog, păcatele
tinereților, Alexandru Călinescu susține din 1999 încoace în revista
Dilema, devenită din ianuarie 2004 Dilema veche, o rubrică
numită Interstiții. În cartea Adriana și Europa Lecturi,
întâmplări, pagini de jurnal (Editura Polirom, Iași, 2004),
găsim o culegere din articolele dilematice ale universitarului ieșean.
Într-un scurt Argument, autorul mărturisește că selecția s-a făcut
cumva de la sine și în jurul câtorva teme pe care cititorul le va
descoperi, sunt convins, ușor. Iar dacă temele fundamentale ce dau
secvențelor săptămânale coeziunea unui discurs închegat nu sunt deloc greu
de identificat, la fel de la îndemână e descoperirea factorului lor
integrator, ceea ce nu înseamnă nicidecum că autorul ar conta pe un
cititor facil. Să-mi fie, așadar, iertată următoarea referință livrescă pe
care o consider consonantă cărții. Într-un volum devenit demult
bibliografie obligatorie pentru studenții Secțiilor de Franceză (L'écriture
et l'expérience des limites), scris de Philippe Sollers, putem citi
Permanentei întrebări adresate lumii de către subiectul-scriitor Ce
înseamnă asta?, nu i se poate da decât un singur răspuns Ceva
care se scrie. Or, Alexandru Călinescu interoghează lumea prin
scrisul său, dar scrie după ce citește cât mai mult posibil din enormul pe
care l-au scris alții, reflectează asupra lumii așa după cum apare ea în
cărți, ziare, filme, completează perspectiva cu propriile observații,
transformând hedonismul lecturii într-o șansă pe care are însă grijă să o
împartă cu cei ce îl citesc în fiecare vineri, alăturându-i-se astfel în
încercarea de a înțelege ceva din politropia vremurilor în care ne e dat
să trăim. De altfel, în tableta intitulată Legături întâmplătoare,
profesorul ieșean ne împărtășește poietica propriilor scrieri. O
idee găsită într-o carte, un fapt real ori, cum ar spune Barthes, un semn
al realului, o frântură de fapt divers inserat într-un ziar, îi îngăduie
publicistului să pătrundă în etajele și intimitățile lumii literare,
artistice, sociale sau politice, să construiască un text nou amestecând
subtil diacronia cu sincronia, să descopere jocul secund al unor
evenimente aparent lipsite de importanță, să descifreze o întâmplare a
trecutului ori a prezentului. Și cu toate că Adriana și Europa nu
este, sau nu este doar o carte despre cărți, e sigur că ea înseamnă
un elogiu făcut lecturii și cărții, adică a ceea ce se cheamă cultură
pe stoc aflată în evidentă concurență cu așa-zisa cultură de flux,
vehiculată de radiouri și posturi de televiziune, o cultură ce nu ne
permite să stăpânim timpul (Zapping). Să nu se înțeleagă din asta
că textele profesorului ieșean ar fi reci, scorțoase, mustind de un
academism plicticos ori prost înțeles. Nici vorbă. Autorul deține harul de
a transforma un detaliu de istorie socială, culturală, literară, într-o
anecdotă, într-un agreabil exercițiu de inteligență, adesea ghidușă, așa
încât cititorul îi descoperă altfel pe Gide, Proust ori pe Sartre, pe
Nabokov și Malraux, pe Marx ori pe Mao, pe Ionesco ori pe criticul
londonez al acestuia, Kenneth Tynan. Citind ceea ce scrie Alexandru
Călinescu, observi că profesorul l-a asimilat pe Montaigne, iar ieșeanul a
adoptat stilul Junimii. Profesorul Călinescu nu abdică în tabletele
săptămânale din Dilema de la condiția de intelectual ce are drept
principală misiune norocul (obligația) de a-i face și pe alții să
descopere savoarea lecturii, izbutind să facă asta într-un chip
nesupărător, nedidactic, nutrind ambiția de a povesti cu farmec,
asumându-și cu eleganță stututul de homo ludens ce se joacă cu
cititorul, cu întâmplările și cu textele spre a inventa, fie și numai pe
câțiva cuadrați și pentru câteva minute, o lume nouă ce te îndeamnă să-i
deslușești semnele. Relevante mi se par spre a ilustra această ideea
tabletele Schimb de fraze ori Caragiale și imperialismul
american. Rememorarea unor filme văzute în tinerețe, descoperirea în
ele, cu ocazia unor noi vizionări a unor secvențe tăiate de cenzură ce
prin amputare le limitase sensurile (Divorț în stil italian sau
La Dolce vita), comedia tragică a presei comuniste confruntate cu
cenzura (Emulațiune), avatarurile unor cuvinte cu mare rating
(lingviștii le numesc cu mare randament funcțional) urmărite în
tableta O samă de cuvinte, paradoxul că oficiosul comunist francez
L'umanité își duce zilele cu bani proveniți tocmai de la mari
capitaliști pe care îi atacă (Încă o revoluție culturală),
aberațiile învățământului universitar de azi și ale impostorilor ce-l
populează (Chestiuni de protocol sau O orientare sănătoasă),
comedia burlescă a jurnalismului liber (Realitatea ficțiunii sau
Revistele străzii), bucuria marilor întâlniri (Vadimism și
lepenism) completează compoziția mozaicată și plină de viață a cărții
lui Alexandru Călinescu. Carte cu care m-am simțit solidar și pentru
motivul că într-un mod cu totul aparte, lipsit de gesticulații
propagandistice, autorul ei face ce face și-și afirmă statutul de
intelectual, unul dintre aceia (vai, din păcate din ce în ce mai puțini!)
ce mai sunt dispuși să depună eforturi pentru salvarea francofoniei pe
tărâm românesc, evidențiind cu promptitudine și pe neașteptate valorile
culturale deloc în extincție ale Hexagonului.
Mulți
dintre noi citează, poate chiar fără să știe autorul, darmite sensul real,
celebrul adagio a lui Valéry Larbaud lectura, acest viciu
nepedepsit. Scrie Alexandru Călinescu Pentru Valéry Larbaud, lectura
este un viciu deoarece reprezintă o plăcere solitară și, mai ales, pentru
că este o practică rară, anormală. Profesorul ieșean ne împărtășește însă
în pagini de revistă , fericit reunite, într-o carte, plăcerile sale
solitare și pledează cu firescul intelectualului autentic pentru
normalitatea lecturii ca o condiție a normalității ființei umane și a
lumii.
*
* *
Adrian
Cioroianu
Ce
Ceaușescu qui hante les Roumains
Le
mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie
communiste
Au
trecut, iată, cincisprezene ani de la Decembrie 1989 când, oficial, s-a
semnat actul de deces al comunismului românesc, odată cu împușcarea, după
un proces sumar ce și astăzi suscită controverse, a celui (a celor) care
preț de 24 de ani au semnificat acut această aberație istorică în România.
Cincisprezece ani de când cel numit, în primele zile de euforică libertate
și de nestăvilită exuberanță a cuvântului, odiosul, sinistrul,
Dictatorul, vampirul, cel al cărui nume a fost scris în presă timp de
câteva săptămâni cu minusculă, continuă să ne obsedeze, să ne bântuie, să
constituie un nedorit și adesea forțat termen de comparație. De când
Nicolae Ceaușescu își savurează, dincolo de moarte și de comunismul
pierdut în neant, victoria postumă. Lucru curios, dacă punem la o parte
câteva investigații cu caracter preponderent jurnalistic și marcate de
apetitul pentru senzațional specific unor atari intreprinderi, cercetările
serioase asupra surselor, cauzelor, strategiilor ce au consfințit apogeul
lui Ceaușescu s-au lăsat așteptate. Cartea lui Adrian Cioroianu, Ce
Ceaușescu qui hante les Roumains (Acest Ceaușescu ce-i bântuie pe
români de menționat că în franțuzește hanter semnifică
deopotrivă a bântui și a obseda), apărută în limba franceză
prin colaborarea dintre Editura bucureșteană Curtea Veche și
L'Agence Universitaire de la Francophonie suplinește în chip fericit o
absență, ea înfățișând într-un discurs istoric coerent și de o sobră
arhitectură, într-o formulă lipsită de pasionalități ori inflamări de
prisos, ceea ce autorul numește miturile, reprezentările și cultul
Conducătorului în România comunistă.
Cartea
înseamnă episodul-pilot al colecției proiectate de Școala doctorală de
științe sociale de la Universitatea Laval din Québec, reproducând aproape
integral textul tezei cu care Adrian Cioroianu a obținut, cu calificative
maxime, titlul de doctor în istorie. Ceea ce înseamnă că lucrarea are,
din start, girul unor importante personalități academice, dar și o
structură specifică acestui gen de întreprinderi. Dispune de o metodă de
investigație fundamentată pe cercetările asupra imaginarului ale
profesorului Lucian Boia și pe cele asupra memoriei datorate lui Pierre
Nora. Autorul își argumentează importanța demersului, își expune
strategia, dezvăluie corpusul documentar, definește termenii și conceptele
teoretice, asigurându-i astfel tezei un substanțial aparat științific,
pentru ca apoi, slujindu-se de materialele de presă (discursurile lui
Nicolae Ceaușescu și discursurile celor ce l-au omagiat pe Ceaușescu),
fotografiile oficiale ce au împânzit presa de partid, dublate, de la un
moment dat de cele ale Elenei Ceaușescu, de operele de artă, de picturile
și sculpturile, dar și de creațiile literare, teatrale și filmice, ca și
de o seamă de memorii și mărturii, să stabilească tipurile de relații pe
care le-a instituit cu societatea românească Nicolae Ceaușescu, în
perioada 1965-1989. O precizare se impune. Dacă lăsăm la o parte filmele
documentare, în domeniul cinematografiei Ceaușescu a fost doar referent de
gradul doi, așa cum s-a întâmplat cu Puterea și adevărul, filmul
lui Manole Marcus, după scenariul lui Titus Popovici, metamorfozat în
piesă de teatru și pus în scenă la Teatrul Bulandra de Liviu Ciulei și
de Petre Popescu. În Mircea, filmul din 1989 al lui Sergiu
Nicolaescu, eroul vorbește de parcă ar da citate din documentele
programatice ale PCR. Există totuși și o piesă de teatru, necitată de
Adrian Cioroianu, Primăvara eroului, închinată eroului procesului
judecat în primăvara anului 1936 în fața Consiliului de Război al Corpului
V Armată Brașov, piesă scrisă de un procuror brașoveam, Emil Poenaru,
publicată în revista Teatrul nr.4/1986, dar în care personajul nu
apare pe scenă, probabil pentru motivul că nici un actor nu se putea
ridica la înălțimea sarcinii de a-l juca pe Conducător. Piesa a fost
jucată la Teatrul brașovean.
Mitul
Conducătorului nu este unul ce îi aparține în exclusivitate comunismului,
cu atât mai puțin celui românesc. E adevărat că în mentalul nostru el
dobândește un plus de proeminență. Specificitatea românească negativă
derivă din faptul că respectivului mit, până la un anume punct chiar
firesc, i s-a asociat un deșănțat cult al personalității ce au făcut ca
Ceaușescu să joace alternativ rolul de semnificant ori de
semnificat al comunismului, în stabilirea și evaluarea acestei
caracteristici istoricul român slujindu-se inteligent de ipotezele din
Mytholologies de Roland Barthes. Nici instrumentalizarea istoriei nu e
o invenție comunistă, atâta doar că în spațiul socialismului dinastic
românesc ea atinge dimensiuni caricaturale, tocmai din dorința de a-l
proiecta pe Ceaușescu într-o perspectivă diacronică de natură să-i asigure
legitimitatea și să-i argumenteze supremația.
Autorul cărții alege șapte așa-zise locuri de memorie cărora le va
contrapune locuri de contra-memorie, elemente relevante pentru
procesul de consolidare, dar și de decădere a Dictatorului. Congresului al
IX lea, asemănat cu fondarea Romei i se opune Congresul al XI lea, la care
un vechi militant comunist Constantin Pârvulescu a denunțat cultul
personalității lui Ceaușescu, celebra scenă a Balconului din august 1968
își află replica în lamentabila apariție în Balconul catastrofal din
decembrie 1989, vizitele de lucru sunt puse în oglindă cu ipocrizia ce
făcea ca, în mod deliberat, Ceaușescu să fie rupt de realitatea tot mai
puțin convenabilă, megalomanicul edificiu al Casei Poporului va deveni
Palatul Parlamentului, restructurarea rurală va fi contrabalansată de
operațiunea Villages roumains, penuria alimentară avea să
alimenteze în prima parte a anilor '90 caraghioasa vină de a nu fi mâncat
salam cu soia, iar Burebista și tracomania aferentă își vor afla reversul
în speculațiile că Ceaușescu ar fi aparținut de fapt etniei rome.
Deopotrivă, Adrian Cioroianu stabilește șapte fațete sub care i-a plăcut
Conducătorului să se prezinte Revoluționarul, Teoreticianul,
Arhitecul Noii Românii, Eroul Independenței, Campionul Păcii Planetare.
Garantul Unității Naționale a Românilor (problema Transilvaniei și
relația cu Basarabila), dublul rol de Fiu și Tată al Națiunii.
Toate ipotezele sunt argumentate de un copios recurs la documente.
Evoluția cultului personalității e cercetată de istoric prin prisma
câtorva ani cheie, și anume 1973, când cultul personalității e de
domeniul evidenței ce nu mai poate fi tăgăduită și când se stabilește
schema după care el va urma să se exercite vreo zece ani la rând, anul
1978, memorabil prin ritualul aniversativ și anul 1983 când se statuează
dimensiunea istorică a aniversatului ca și sacralizarea definitivă a
personajului. Istoricul stabilește, alegând ani-cheie, interdependența
profundă dintre indicele de nume proprii (adică de câte ori este invocat
numele sacrosanct în discursuri) și dezvoltarea structurală a discursului
descriptiv, encomiastic.
La
capătul cercetării, Adrian Cioroianu se întreabă, printre altele, dacă e
bine ori rău să-l uităm pe Ceaușescu. Adică, ne situăm de partea
cavalerilor memoriei ori de cea a partizanilor uitării? Scriind
o carte despre Ceaușescu, Adrian Cioroianu și-a exprimat clar opțiunea. O
opțiune justificată nu doar de firescul profesiei de istoric, ci de însuși
firescul lucrurilor. Cum bine remarcă autorul, mitul Conducătorului nu s-a
prăbușit odată cu Ceaușescu. Eu, ca om ce mi-am petrecut copilăriei,
adolescența și o bună parte din tinerețe sub dictatura lui Ceaușescu, ader
la opinia lui Adrian Cioroianu. Și tocmai de aceea să-mi fie permisă în
încheierea acestor însemnări, o mărturie personală. Îndreptându-mă înspre
librăria bucureșteană în care era programată lansarea cărții Ce
Ceaușescu qui hante les Roumains, am intrat într-o papetărie. Un domn
discuta cu vânzătoarea, o prevenea că foarte curând va veni să caute mine
pentru niște pixuri de lux, iar apoi i-a cerut intempestiv să taie
eticheta de la geanta de voiaj pe care tocmai o cumpărase. Să nu vadă
Violeta cât costă, zice domnul. Care nu era nimeni altul decât fostul
tovarăș Ștefan Andrei, ministru de Externe, fost secretar al C.C. al PCR,
fost ilustru reprezentant al lotului CePeE. Văzându-l, mi-am amintit brusc
de Ceaușescu, ba chiar i-am simțit prezența fizică.
*
* *
Robert
Turcescu
Dans de
Bragadiru
Cum
se vede România în direct
În
cartea Obscenitatea publică (Editura Humanitas, București,
2004), un alt dilematic, Andrei Pleșu, consacră o amplă secvență
scanării Comediei presei, prilej de a diagnostica mai toate relele
de care suferă gazetăria românească postrevoluționară. Pentru cine îl știe
pe Robert Turcescu din emisiunile de la Europa ori de la
Realitatea tv e evident că tânărul gazetar nu se regăsește deloc în
stilistica pernicioasă a modelului deopotrivă grotesc și adevărat
dezvăluit de Andrei Pleșu. Pe unde hertziene, Robert Turcescu realizează o
emisiune pe formatul studio deschis, în care invitați îi sunt
ascultătorii, cei ce au ceva de spus, niscaiva bani și răbdare folosiți
pentru a intra într-o scurtă discuție cu un moderator ce lansează o temă
fierbinte, pune întrebări scurte, așteaptă răspunsuri asemenea, la
cestiune, și, mai ales, nu dă note. Pe micul ecran apare un bărbat tânăr,
arareori dispus să zâmbească, aparent antipatic, înarmat cu o documentare
ce-l face aproape invulnerabil în fața interlocutorului, pe care îl
ascultă atent, concentrat, urmărindu-i fiecare frază, fiecare idee pe care
le transformă în piste pentru noi întrebări. Nu-și îngăduie familiarități
cu invitatul, nu vrea să ne arate cît de intim e el, Robert Turcescu, cu
lumea bună. Neîndoielnic, moderatorul are un punctaj clar al discuției,
ceea ce se cheamă un desfășurător, dar la care nu ține cu dinții, îl
modelează în funcție de împrejurări. E politicos, dar își îngăduie să
ridice o sprânceană ca semn dubitativ ori să-i spună celui din fața lui
nu vă cred.
Gazetarul care de abia a împlinit 30 de ani, a dobândit notoritate
datorită mediilor electronice. Cine îi citește însă, în fiecare vineri, pe
penultima pagină din Dilema veche rubrica Alte glasuri, alte
păreri are bucuria de a întâlni un scriitor autentic ce filtrează
realitatea și propriile experiențe jurnalistice ca și pe cele cotidiene,
le conferă reflexivitate, le dibuiește consecințele, transformându-le în
proză inteligentă, scrisă cu talent și concentrare. Tabletele publicate în
perioada martie 2003 august 2004 în Dilema, respectiv Dilema
veche, sunt acum reunite în volumul Dans de Bragadiru Cum
se vede România în direct, publicat în 2004 de Editura Polirom
cu un Cuvânt însoțitor ce cântărește greu fiindcă e semnat de
Andrei Pleșu. Filosoful își mărturisește surpriza de a-l fi
descoperit pe Robert Turcescu drept scriitor. Citindu-i textele în
formă compactă găsești în Robert Turcescu un om ce scrie într-un fel
asemănător cu Cristian Tudor Popescu, minus violențele de limbaj, dar la
fel de expresiv, ori cu Tudor Octavian în zilele lui bune. Și deși
vecinătățile sunt posibile, sound-ul personal e o certitudine și
are farmec.
Care
sunt temele ce dau substanță volumului Dans de Bragadiru? Mai
întâi, specificitățile politice, sociale, ideologice ori de mentalitate
ale unei Românii aflată într-o derută totală, aruncată în mijlocul unei
intersecții aglomerate. O Românie ai cărei tineri își lasă de bunăvoie
visele în custodie la biroul de obiecte pierdute și aleargă bezmetic după
bani spre a-și putea plăti facturile ori a-și permite luxul unei locuințe
(Ultima strigare), încearcă să-și valorifice bagajul neutilizat de
sentimente în dialoguri virtuale, în forme de comunicare atipică (Un
simplu caz de crimă), ce-și promit solemn, la o bere, întâlniri peste
ani, întâlniri care, desigur, nu vor mai avea loc niciodată (Nouă ani
și restul zile), cu oameni ce-și îneacă necazul în alcool de proastă
calitate (Profesorul), preocupați de plata cheltuielilor de bloc (Oda
întreținerii), care nu prea înțeleg cum vine treaba cu reabilitarea
lui Pecepa (Pacepa reloaded), ce au în spate nostalgia vremurilor
în care statul ne dădea case, salarii, pensii, pentru care nu există
prezent ori pentru care prezentul doare, care vorbesc despre integrare
europeană fără să știe prea bine ce înseamnă asta, care gustă scenarii (Teoria
conspirației) și speculațiile unor oameni ce ocupă inflaționist
spațiul mediatic, care votează cum dă Domnul (Dans de Bragadiru) și
apoi dau o pâine Analiștilor neamului, care-și doresc ca după 11
luni de muncă să petreacă un concediu în România, dar, în cel mai bun caz,
își permit unul în Egipt căci, paradoxal, e mai ieftin (Fuga în Egipt),
care scriu, ca semn al disperării totale, scrisori agramate unei vedete
mediatice convinși că acesteia îi stă în putere să le rezolve problemele.
Totul e să vrea.
În
calitate de critic teatral, mi-a fost adesea dat scriu despre virtuțile și
servituțile teatrului scurt. Am repetat aproape până la saturație că piesa
scurtă îi cere dramaturgului ca, într-un număr restrâns de pagini, să
construiască o structură elaborată, adică să formuleze o intrigă, să
desfășoare un conflict, să propună o acțiune cu un punct culminant, să
avanseze un final. Cam la fel stau lucrurile și cu proza scurtă. Citind
Dans de Bragadiru, observi că Robert Turcescu are capacitățile
enumerate mai sus, că prozatorul știe să elaboreze texte individualizate
prin ritm, putere de comunicare și mai ales prin idee că mizează pe
reflecție. Ceea ce nu e deloc puțin lucru. |