BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

CĂRȚILE „DILEMATICILOR”

de

Mircea MORARIU

Alexandru Călinescu

Adriana și Europa

Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal

 

Reputat profesor de literatură franceză onorând Catedra de specialitate a Literelor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, conducător de doctorate, autor al unor cărți importante precum Anton Holban — complexul lucidității, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Biblioteci deschis, Interstiții, unul dintre principalii factori stimulatori ai binecunoscutei reviste Dialog care, alături de Echinox--ul clujean, a dat multe bătăi de cap și nenumărate frisoane cenzurii comuniste, unul dintre puținii disidenți din ultimii ani ai socialismului dinastic, critic teatral „în retragere” — mă rog, păcatele tinereților, — Alexandru Călinescu susține din 1999 încoace în revista Dilema, devenită din ianuarie 2004 Dilema veche,  o rubrică numită Interstiții. În cartea Adriana și Europa — Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal (Editura Polirom, Iași, 2004), găsim o culegere din articolele „dilematice” ale universitarului ieșean. Într-un scurt Argument, autorul mărturisește că selecția s-a făcut „cumva de la sine și în jurul câtorva teme” pe care cititorul le va descoperi, sunt convins, ușor”. Iar dacă temele fundamentale ce dau secvențelor săptămânale coeziunea unui discurs închegat nu sunt deloc greu de identificat, la fel de la îndemână e descoperirea factorului lor integrator, ceea ce nu înseamnă nicidecum că autorul ar conta pe un cititor facil. Să-mi fie, așadar, iertată următoarea referință livrescă pe care o consider consonantă cărții. Într-un volum devenit demult bibliografie obligatorie pentru studenții Secțiilor de Franceză (L'écriture et l'expérience des limites), scris de Philippe Sollers, putem citi — „Permanentei întrebări adresate lumii de către subiectul-scriitor Ce înseamnă asta?, nu i se poate da decât un singur răspuns — Ceva care se scrie”. Or, Alexandru Călinescu interoghează lumea prin scrisul său, dar scrie după ce citește cât mai mult posibil din enormul pe care l-au scris alții, reflectează asupra lumii așa după cum apare ea în cărți, ziare, filme, completează perspectiva cu propriile observații, transformând hedonismul lecturii într-o șansă pe care are însă grijă să o împartă cu cei ce îl citesc în fiecare vineri, alăturându-i-se astfel în încercarea de a înțelege ceva din politropia vremurilor în care ne e dat să trăim. De altfel, în tableta intitulată Legături întâmplătoare, profesorul ieșean ne împărtășește poietica propriilor scrieri. O idee găsită într-o carte, un fapt real ori, cum ar spune Barthes, un semn al realului, o frântură de fapt divers inserat într-un ziar, îi îngăduie publicistului să pătrundă în etajele și intimitățile lumii literare, artistice, sociale  sau politice, să construiască un text nou amestecând subtil diacronia cu sincronia, să descopere jocul secund al unor evenimente aparent lipsite de importanță, să descifreze o întâmplare a trecutului ori a prezentului. Și cu toate că Adriana și Europa nu este, sau nu este doar o carte despre cărți, e sigur că ea înseamnă un elogiu făcut lecturii și cărții, adică a ceea ce se cheamă cultură pe stoc aflată în evidentă concurență cu așa-zisa cultură de flux, vehiculată de radiouri și posturi de televiziune, o cultură ce nu ne permite să stăpânim timpul (Zapping). Să nu se înțeleagă din asta că textele profesorului ieșean ar fi reci, scorțoase, mustind de un academism plicticos ori prost înțeles. Nici vorbă. Autorul deține harul de a transforma un detaliu de istorie socială, culturală, literară, într-o anecdotă, într-un agreabil exercițiu de inteligență, adesea ghidușă, așa încât cititorul îi descoperă altfel pe Gide, Proust ori pe Sartre, pe Nabokov și Malraux, pe Marx ori pe Mao, pe Ionesco ori pe criticul londonez al acestuia, Kenneth Tynan. Citind ceea ce scrie Alexandru Călinescu, observi că profesorul l-a asimilat pe Montaigne, iar ieșeanul a adoptat stilul Junimii. Profesorul Călinescu nu abdică în tabletele săptămânale din Dilema de la condiția de intelectual ce are drept principală misiune norocul (obligația) de a-i face și pe alții să descopere savoarea lecturii, izbutind să facă asta într-un chip nesupărător, nedidactic, nutrind ambiția de a povesti cu farmec, asumându-și cu eleganță stututul de homo ludens ce se joacă cu cititorul, cu întâmplările și cu textele spre a inventa, fie și numai pe câțiva cuadrați și pentru câteva minute, o lume nouă ce te îndeamnă să-i deslușești semnele. Relevante mi se par spre a ilustra această ideea tabletele Schimb de fraze ori Caragiale și imperialismul american. Rememorarea unor filme văzute în tinerețe, descoperirea în ele, cu ocazia unor noi vizionări a unor secvențe tăiate de cenzură ce prin amputare le limitase sensurile (Divorț în stil italian sau La Dolce vita), comedia tragică a presei comuniste confruntate cu cenzura (Emulațiune), avatarurile unor cuvinte cu mare rating (lingviștii le numesc cu mare randament funcțional) urmărite în tableta O samă de cuvinte, paradoxul că oficiosul comunist francez L'umanité își duce zilele cu bani proveniți tocmai de la mari capitaliști pe care îi atacă (Încă o „revoluție culturală”), aberațiile învățământului universitar de azi și ale impostorilor ce-l populează (Chestiuni de protocol sau O orientare sănătoasă), comedia burlescă a jurnalismului liber (Realitatea ficțiunii sau Revistele străzii), „bucuria marilor întâlniri” (Vadimism și lepenism) completează compoziția mozaicată și plină de viață a cărții lui Alexandru Călinescu. Carte cu care m-am simțit solidar și pentru motivul că într-un mod cu totul aparte, lipsit de gesticulații propagandistice, autorul ei face ce face și-și afirmă statutul de intelectual, unul dintre aceia (vai, din păcate din ce în ce mai puțini!) ce mai sunt dispuși să depună eforturi pentru salvarea francofoniei pe tărâm românesc, evidențiind cu promptitudine și pe neașteptate valorile culturale deloc în extincție ale Hexagonului.

Mulți dintre noi citează, poate chiar fără să știe autorul, darmite sensul real, celebrul adagio a lui Valéry Larbaud „lectura, acest viciu nepedepsit”. Scrie Alexandru Călinescu — „Pentru Valéry Larbaud, lectura este un viciu deoarece reprezintă o plăcere solitară și, mai ales, pentru că este o practică rară, anormală”. Profesorul ieșean ne împărtășește însă în pagini de revistă , fericit reunite, într-o carte, plăcerile sale solitare și pledează cu firescul intelectualului autentic pentru normalitatea lecturii ca o condiție a normalității ființei umane și a lumii.

 * * *

Adrian Cioroianu

Ce Ceaușescu qui hante les Roumains

Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste

 

Au trecut, iată, cincisprezene ani de la Decembrie 1989 când, oficial, s-a semnat actul de deces al comunismului românesc, odată cu împușcarea, după un proces sumar ce și astăzi suscită controverse, a celui (a celor) care preț de 24 de ani au semnificat acut această aberație istorică în România. Cincisprezece ani de când cel numit, în primele zile de euforică libertate și de nestăvilită exuberanță a cuvântului, „odiosul”, „sinistrul”, „Dictatorul”, „vampirul”, cel al cărui nume a fost scris în presă timp de câteva săptămâni cu minusculă, continuă să ne obsedeze, să ne bântuie, să constituie un nedorit și adesea forțat termen de comparație. De când Nicolae Ceaușescu își savurează, dincolo de moarte și de comunismul pierdut în neant, victoria postumă. Lucru curios, dacă punem la o parte câteva investigații cu caracter preponderent jurnalistic și marcate de apetitul pentru senzațional specific unor atari intreprinderi, cercetările serioase asupra surselor, cauzelor, strategiilor ce au consfințit apogeul lui Ceaușescu s-au lăsat așteptate. Cartea lui Adrian Cioroianu, Ce Ceaușescu qui hante les Roumains (Acest Ceaușescu ce-i bântuie pe români — de menționat că în franțuzește hanter semnifică deopotrivă a bântui  și a obseda), apărută în limba franceză prin colaborarea dintre Editura bucureșteană Curtea Veche și L'Agence Universitaire de la Francophonie suplinește în chip fericit o absență, ea înfățișând într-un discurs istoric coerent și de o sobră arhitectură, într-o formulă lipsită de pasionalități ori inflamări de prisos, ceea ce autorul numește” miturile, reprezentările și cultul Conducătorului în România comunistă.”

Cartea înseamn㠄episodul-pilot” al colecției proiectate de Școala doctorală de științe sociale de la Universitatea Laval din Québec, reproducând aproape integral textul tezei cu care Adrian Cioroianu a obținut, cu calificative maxime, titlul  de doctor în istorie. Ceea ce înseamnă că lucrarea are, din start, girul unor importante personalități academice, dar și o structură specifică acestui gen de întreprinderi. Dispune de o metodă de investigație fundamentată pe cercetările asupra imaginarului ale profesorului Lucian Boia și pe cele asupra memoriei datorate lui Pierre Nora. Autorul își argumentează importanța demersului, își expune strategia, dezvăluie corpusul documentar, definește termenii și conceptele teoretice, asigurându-i astfel tezei un substanțial aparat științific, pentru ca apoi, slujindu-se de materialele de presă (discursurile lui Nicolae Ceaușescu și discursurile celor ce l-au omagiat pe Ceaușescu), fotografiile oficiale ce au împânzit presa de partid, dublate, de la un moment dat de cele ale Elenei Ceaușescu, de operele de artă, de picturile și sculpturile, dar și de creațiile literare, teatrale și filmice, ca și de o seamă de memorii și mărturii, să stabilească tipurile de relații pe care le-a instituit cu societatea românească Nicolae Ceaușescu, în perioada 1965-1989. O precizare se impune. Dacă lăsăm la o parte filmele documentare, în domeniul cinematografiei Ceaușescu a fost doar referent de gradul doi, așa cum s-a întâmplat cu Puterea și adevărul, filmul lui Manole Marcus, după scenariul lui Titus Popovici, metamorfozat în piesă de teatru și pus în scenă la Teatrul „Bulandra” de Liviu Ciulei și de Petre Popescu. În Mircea, filmul din 1989 al lui Sergiu Nicolaescu, eroul vorbește de parcă ar da citate din „documentele programatice” ale PCR. Există totuși și o piesă de teatru, necitată de Adrian Cioroianu, Primăvara eroului, „închinată eroului procesului judecat în primăvara anului 1936 în fața Consiliului de Război al Corpului V Armată Brașov”, piesă scrisă de un procuror brașoveam, Emil Poenaru, publicată în revista Teatrul nr.4/1986, dar în care personajul nu apare pe scenă, probabil pentru motivul că nici un actor nu se putea ridica la înălțimea sarcinii de a-l juca pe Conducător. Piesa a fost jucată la Teatrul brașovean.

Mitul Conducătorului nu este unul ce îi aparține în exclusivitate comunismului, cu atât mai puțin celui românesc. E adevărat că în mentalul nostru el dobândește un plus de proeminență. Specificitatea românească negativă derivă din faptul că respectivului mit, până la un anume punct chiar firesc, i s-a asociat un deșănțat cult al personalității ce au făcut ca Ceaușescu să joace alternativ rolul de semnificant ori de semnificat al comunismului, în stabilirea și evaluarea acestei caracteristici istoricul român slujindu-se inteligent de ipotezele din Mytholologies de Roland Barthes. Nici instrumentalizarea istoriei nu e o invenție comunistă, atâta doar că în spațiul socialismului dinastic românesc ea atinge dimensiuni caricaturale, tocmai din dorința de a-l proiecta pe Ceaușescu într-o perspectivă diacronică de natură să-i asigure legitimitatea și să-i argumenteze supremația.

Autorul cărții alege șapte așa-zise locuri de memorie cărora le va contrapune locuri de contra-memorie, elemente relevante pentru procesul de consolidare, dar și de decădere a Dictatorului. Congresului al IX lea, asemănat cu fondarea Romei i se opune Congresul al XI lea, la care un vechi militant comunist — Constantin Pârvulescu — a denunțat cultul personalității lui Ceaușescu, celebra scenă a Balconului din august 1968 își află replica în lamentabila apariție în Balconul catastrofal din decembrie 1989, vizitele de lucru sunt puse în oglindă cu ipocrizia ce făcea ca, în mod deliberat, Ceaușescu să fie rupt de realitatea tot mai puțin convenabilă, megalomanicul edificiu al Casei Poporului va deveni Palatul Parlamentului, restructurarea rurală va fi contrabalansată de operațiunea Villages roumains, penuria alimentară avea să alimenteze în prima parte a anilor '90 caraghioasa vină de a nu fi mâncat salam cu soia, iar Burebista și tracomania aferentă își vor afla reversul în speculațiile că Ceaușescu ar fi aparținut de fapt etniei rome.

Deopotrivă, Adrian Cioroianu stabilește șapte fațete sub care i-a plăcut Conducătorului să se prezinte — Revoluționarul, Teoreticianul, Arhitecul Noii Românii, Eroul Independenței, Campionul Păcii Planetare. Garantul Unității Naționale a Românilor (problema Transilvaniei și relația cu Basarabila), dublul rol de Fiu și Tată al Națiunii. Toate ipotezele sunt argumentate de un copios recurs la documente. Evoluția cultului personalității e cercetată de istoric prin prisma câtorva ani — cheie, și anume 1973, când cultul personalității e de domeniul evidenței ce nu mai poate fi tăgăduită și când se stabilește schema după care el va urma să se exercite vreo zece ani la rând, anul 1978, memorabil prin ritualul aniversativ și anul 1983 când se statueaz㠄dimensiunea istorică a aniversatului ” ca și „sacralizarea definitivă a personajului.” Istoricul stabilește, alegând ani-cheie, interdependența profundă dintre indicele de nume proprii (adică de câte ori este invocat numele sacrosanct în discursuri) și dezvoltarea structurală a discursului descriptiv, encomiastic.

La capătul cercetării, Adrian Cioroianu se întreabă, printre altele, dacă e bine ori rău să-l „uităm” pe Ceaușescu. Adică, ne situăm de partea cavalerilor memoriei ori de cea a partizanilor uitării? Scriind o carte despre Ceaușescu, Adrian Cioroianu și-a exprimat clar opțiunea. O opțiune justificată nu doar de firescul profesiei de istoric, ci de însuși firescul lucrurilor. Cum bine remarcă autorul, mitul Conducătorului nu s-a prăbușit odată cu Ceaușescu. Eu, ca om ce mi-am petrecut copilăriei, adolescența și o bună parte din tinerețe sub dictatura lui Ceaușescu, ader la opinia lui Adrian Cioroianu. Și tocmai de aceea să-mi fie permisă în încheierea acestor însemnări, o mărturie personală. Îndreptându-mă înspre librăria bucureșteană în care era programată lansarea cărții Ce Ceaușescu qui hante les Roumains, am intrat într-o papetărie. Un domn discuta cu vânzătoarea, o prevenea că foarte curând va veni să caute mine pentru niște pixuri de lux, iar apoi i-a cerut intempestiv să taie eticheta de la geanta de voiaj pe care tocmai o cumpărase. „Să nu vadă Violeta cât costă”, zice domnul. Care nu era nimeni altul decât fostul tovarăș Ștefan Andrei, ministru de Externe, fost secretar al C.C. al PCR, fost ilustru reprezentant al lotului CePeE. Văzându-l, mi-am amintit brusc de Ceaușescu, ba chiar i-am simțit prezența fizică.

 * * *

Robert Turcescu

Dans de Bragadiru

Cum se vede România în direct

 

În cartea Obscenitatea publică (Editura Humanitas, București, 2004), un alt „dilematic”, Andrei Pleșu, consacră o amplă secvență scanării Comediei presei, prilej de a diagnostica mai toate relele de care suferă gazetăria românească postrevoluționară. Pentru cine îl știe pe Robert Turcescu din emisiunile de la Europa ori de la Realitatea tv e evident că tânărul gazetar nu se regăsește deloc în stilistica pernicioasă a modelului deopotrivă grotesc și adevărat dezvăluit de Andrei Pleșu. Pe unde hertziene, Robert Turcescu realizează o emisiune pe formatul „studio deschis”, în care invitați îi sunt ascultătorii, cei ce au ceva de spus, niscaiva bani și răbdare folosiți pentru a intra într-o scurtă discuție cu un moderator ce lansează o temă fierbinte, pune întrebări scurte, așteaptă răspunsuri asemenea, „la cestiune”, și, mai ales, nu dă note. Pe micul ecran apare un bărbat tânăr, arareori dispus să zâmbească, aparent antipatic, înarmat cu o documentare ce-l face aproape invulnerabil în fața interlocutorului, pe care îl ascultă atent, concentrat, urmărindu-i fiecare frază, fiecare idee pe care le transformă în piste pentru noi întrebări. Nu-și îngăduie familiarități cu invitatul, nu vrea să ne arate cît de intim e el, Robert Turcescu, cu „lumea bună”. Neîndoielnic, moderatorul are un punctaj clar al discuției, ceea ce se cheamă un „desfășurător”, dar la care nu ține cu dinții, îl modelează în funcție de împrejurări. E politicos, dar își îngăduie să ridice o sprânceană ca semn dubitativ ori să-i spună celui din fața lui „nu vă cred”.

Gazetarul care de abia a împlinit 30 de ani, a dobândit notoritate datorită mediilor electronice. Cine îi citește însă, în fiecare vineri, pe penultima pagină din Dilema veche rubrica Alte glasuri, alte păreri are bucuria de a întâlni un scriitor autentic ce filtrează realitatea și propriile experiențe jurnalistice ca și pe cele cotidiene, le conferă reflexivitate, le dibuiește consecințele, transformându-le în proză inteligentă, scrisă cu talent și concentrare. Tabletele publicate în perioada martie 2003 august 2004 în Dilema, respectiv Dilema veche, sunt acum reunite în volumul Dans de Bragadiru – Cum se vede România în direct, publicat în 2004 de Editura Polirom cu un Cuvânt însoțitor ce cântărește greu fiindcă e semnat de Andrei Pleșu. Filosoful își mărturisește surpriza de a-l fi descoperit pe Robert Turcescu drept scriitor. Citindu-i textele în form㠄compact㔠găsești în Robert Turcescu un om ce scrie într-un fel asemănător cu Cristian Tudor Popescu, minus violențele de limbaj, dar la fel de expresiv, ori cu Tudor Octavian în zilele lui bune. Și deși vecinătățile sunt posibile, sound-ul personal e o certitudine și are farmec.

Care sunt temele ce dau substanță volumului Dans de Bragadiru? Mai întâi, specificitățile politice, sociale, ideologice ori de mentalitate ale unei Românii aflată într-o derută totală, „aruncată în mijlocul unei intersecții aglomerate.” O Românie ai cărei tineri își lasă de bunăvoie visele în custodie la biroul de obiecte pierdute și aleargă bezmetic după bani spre a-și putea plăti facturile ori a-și permite luxul unei locuințe (Ultima strigare), încearcă să-și valorifice bagajul neutilizat de sentimente în dialoguri virtuale, în forme de comunicare atipică (Un simplu caz de crimă), ce-și promit solemn, la o bere, întâlniri peste ani, întâlniri care, desigur, nu vor mai avea loc niciodată (Nouă ani și restul zile), cu oameni ce-și îneacă necazul în alcool de proastă calitate (Profesorul), preocupați de plata cheltuielilor de bloc (Oda întreținerii), care nu prea înțeleg cum vine treaba cu reabilitarea lui Pecepa (Pacepa reloaded), ce „au în spate nostalgia vremurilor în care statul ne dădea case, salarii, pensii”, pentru care „nu există prezent” ori pentru care „prezentul doare”, care vorbesc despre integrare europeană fără să știe prea bine ce înseamnă asta, care gustă scenarii (Teoria conspirației) și speculațiile unor oameni ce ocupă inflaționist spațiul mediatic, care votează cum dă Domnul (Dans de Bragadiru) și apoi dau o pâine Analiștilor neamului, care-și doresc ca după 11 luni de muncă să petreacă un concediu în România, dar, în cel mai bun caz, își permit unul în Egipt căci, paradoxal, e mai ieftin (Fuga în Egipt), care scriu, ca semn al disperării totale, scrisori agramate unei vedete mediatice convinși că acesteia îi stă în putere să le rezolve problemele. Totul e să vrea.

În calitate de critic teatral, mi-a fost adesea dat scriu despre virtuțile și servituțile teatrului scurt. Am repetat aproape până la saturație că piesa scurtă îi cere dramaturgului ca, într-un număr restrâns de pagini, să construiască o structură elaborată, adică să formuleze o intrigă, să desfășoare un conflict, să propună o acțiune cu un punct culminant, să avanseze un final. Cam la fel stau lucrurile și cu proza scurtă. Citind Dans de Bragadiru, observi că Robert Turcescu are capacitățile enumerate mai sus, că prozatorul știe să elaboreze texte individualizate prin ritm, putere de comunicare și mai ales prin idee că mizează pe reflecție. Ceea ce nu e deloc puțin lucru.