Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Alexandru Călinescu

Adriana şi Europa

Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal

Reputat profesor de literatură franceză onorând Catedra de specialitate a Literelor de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, conducător de doctorate, autor al unor cărţi importante precum Anton Holban — complexul lucidităţii, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Biblioteci deschis, Interstiţii, unul dintre principalii factori stimulatori ai binecunoscutei reviste Dialog care, alături de Echinox--ul clujean, a dat multe bătăi de cap şi nenumărate frisoane cenzurii comuniste, unul dintre puţinii disidenţi din ultimii ani ai socialismului dinastic, critic teatral „în retragere” — mă rog, păcatele tinereţilor, — Alexandru Călinescu susţine din 1999 încoace în revista Dilema, devenită din ianuarie 2004 Dilema veche,  o rubrică numită Interstiţii. În cartea Adriana şi Europa — Lecturi, întâmplări, pagini de jurnal (Editura Polirom, Iaşi, 2004), găsim o culegere din articolele „dilematice” ale universitarului ieşean. Într-un scurt Argument, autorul mărturiseşte că selecţia s-a făcut „cumva de la sine şi în jurul câtorva teme” pe care cititorul le va descoperi, sunt convins, uşor”. Iar dacă temele fundamentale ce dau secvenţelor săptămânale coeziunea unui discurs închegat nu sunt deloc greu de identificat, la fel de la îndemână e descoperirea factorului lor integrator, ceea ce nu înseamnă nicidecum că autorul ar conta pe un cititor facil. Să-mi fie, aşadar, iertată următoarea referinţă livrescă pe care o consider consonantă cărţii. Într-un volum devenit demult bibliografie obligatorie pentru studenţii Secţiilor de Franceză (L'écriture et l'expérience des limites), scris de Philippe Sollers, putem citi — „Permanentei întrebări adresate lumii de către subiectul-scriitor Ce înseamnă asta?, nu i se poate da decât un singur răspuns — Ceva care se scrie”. Or, Alexandru Călinescu interoghează lumea prin scrisul său, dar scrie după ce citeşte cât mai mult posibil din enormul pe care l-au scris alţii, reflectează asupra lumii aşa după cum apare ea în cărţi, ziare, filme, completează perspectiva cu propriile observaţii, transformând hedonismul lecturii într-o şansă pe care are însă grijă să o împartă cu cei ce îl citesc în fiecare vineri, alăturându-i-se astfel în încercarea de a înţelege ceva din politropia vremurilor în care ne e dat să trăim. De altfel, în tableta intitulată Legături întâmplătoare, profesorul ieşean ne împărtăşeşte poietica propriilor scrieri. O idee găsită într-o carte, un fapt real ori, cum ar spune Barthes, un semn al realului, o frântură de fapt divers inserat într-un ziar, îi îngăduie publicistului să pătrundă în etajele şi intimităţile lumii literare, artistice, sociale  sau politice, să construiască un text nou amestecând subtil diacronia cu sincronia, să descopere jocul secund al unor evenimente aparent lipsite de importanţă, să descifreze o întâmplare a trecutului ori a prezentului. Şi cu toate că Adriana şi Europa nu este, sau nu este doar o carte despre cărţi, e sigur că ea înseamnă un elogiu făcut lecturii şi cărţii, adică a ceea ce se cheamă cultură pe stoc aflată în evidentă concurenţă cu aşa-zisa cultură de flux, vehiculată de radiouri şi posturi de televiziune, o cultură ce nu ne permite să stăpânim timpul (Zapping). Să nu se înţeleagă din asta că textele profesorului ieşean ar fi reci, scorţoase, mustind de un academism plicticos ori prost înţeles. Nici vorbă. Autorul deţine harul de a transforma un detaliu de istorie socială, culturală, literară, într-o anecdotă, într-un agreabil exerciţiu de inteligenţă, adesea ghiduşă, aşa încât cititorul îi descoperă altfel pe Gide, Proust ori pe Sartre, pe Nabokov şi Malraux, pe Marx ori pe Mao, pe Ionesco ori pe criticul londonez al acestuia, Kenneth Tynan. Citind ceea ce scrie Alexandru Călinescu, observi că profesorul l-a asimilat pe Montaigne, iar ieşeanul a adoptat stilul Junimii. Profesorul Călinescu nu abdică în tabletele săptămânale din Dilema de la condiţia de intelectual ce are drept principală misiune norocul (obligaţia) de a-i face şi pe alţii să descopere savoarea lecturii, izbutind să facă asta într-un chip nesupărător, nedidactic, nutrind ambiţia de a povesti cu farmec, asumându-şi cu eleganţă stututul de homo ludens ce se joacă cu cititorul, cu întâmplările şi cu textele spre a inventa, fie şi numai pe câţiva cuadraţi şi pentru câteva minute, o lume nouă ce te îndeamnă să-i desluşeşti semnele. Relevante mi se par spre a ilustra această ideea tabletele Schimb de fraze ori Caragiale şi imperialismul american. Rememorarea unor filme văzute în tinereţe, descoperirea în ele, cu ocazia unor noi vizionări a unor secvenţe tăiate de cenzură ce prin amputare le limitase sensurile (Divorţ în stil italian sau La Dolce vita), comedia tragică a presei comuniste confruntate cu cenzura (Emulaţiune), avatarurile unor cuvinte cu mare rating (lingviştii le numesc cu mare randament funcţional) urmărite în tableta O samă de cuvinte, paradoxul că oficiosul comunist francez L'umanité îşi duce zilele cu bani proveniţi tocmai de la mari capitalişti pe care îi atacă (Încă o „revoluţie culturală”), aberaţiile învăţământului universitar de azi şi ale impostorilor ce-l populează (Chestiuni de protocol sau O orientare sănătoasă), comedia burlescă a jurnalismului liber (Realitatea ficţiunii sau Revistele străzii), „bucuria marilor întâlniri” (Vadimism şi lepenism) completează compoziţia mozaicată şi plină de viaţă a cărţii lui Alexandru Călinescu. Carte cu care m-am simţit solidar şi pentru motivul că într-un mod cu totul aparte, lipsit de gesticulaţii propagandistice, autorul ei face ce face şi-şi afirmă statutul de intelectual, unul dintre aceia (vai, din păcate din ce în ce mai puţini!) ce mai sunt dispuşi să depună eforturi pentru salvarea francofoniei pe tărâm românesc, evidenţiind cu promptitudine şi pe neaşteptate valorile culturale deloc în extincţie ale Hexagonului.

Mulţi dintre noi citează, poate chiar fără să ştie autorul, darmite sensul real, celebrul adagio a lui Valéry Larbaud „lectura, acest viciu nepedepsit”. Scrie Alexandru Călinescu — „Pentru Valéry Larbaud, lectura este un viciu deoarece reprezintă o plăcere solitară şi, mai ales, pentru că este o practică rară, anormală”. Profesorul ieşean ne împărtăşeşte însă în pagini de revistă , fericit reunite, într-o carte, plăcerile sale solitare şi pledează cu firescul intelectualului autentic pentru normalitatea lecturii ca o condiţie a normalităţii fiinţei umane şi a lumii.

 * * *

Adrian Cioroianu

Ce Ceauşescu qui hante les Roumains

Le mythe, les représentations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste

Au trecut, iată, cincisprezene ani de la Decembrie 1989 când, oficial, s-a semnat actul de deces al comunismului românesc, odată cu împuşcarea, după un proces sumar ce şi astăzi suscită controverse, a celui (a celor) care preţ de 24 de ani au semnificat acut această aberaţie istorică în România. Cincisprezece ani de când cel numit, în primele zile de euforică libertate şi de nestăvilită exuberanţă a cuvântului, „odiosul”, „sinistrul”, „Dictatorul”, „vampirul”, cel al cărui nume a fost scris în presă timp de câteva săptămâni cu minusculă, continuă să ne obsedeze, să ne bântuie, să constituie un nedorit şi adesea forţat termen de comparaţie. De când Nicolae Ceauşescu îşi savurează, dincolo de moarte şi de comunismul pierdut în neant, victoria postumă. Lucru curios, dacă punem la o parte câteva investigaţii cu caracter preponderent jurnalistic şi marcate de apetitul pentru senzaţional specific unor atari intreprinderi, cercetările serioase asupra surselor, cauzelor, strategiilor ce au consfinţit apogeul lui Ceauşescu s-au lăsat aşteptate. Cartea lui Adrian Cioroianu, Ce Ceauşescu qui hante les Roumains (Acest Ceauşescu ce-i bântuie pe români — de menţionat că în franţuzeşte hanter semnifică deopotrivă a bântui  şi a obseda), apărută în limba franceză prin colaborarea dintre Editura bucureşteană Curtea Veche şi L'Agence Universitaire de la Francophonie suplineşte în chip fericit o absenţă, ea înfăţişând într-un discurs istoric coerent şi de o sobră arhitectură, într-o formulă lipsită de pasionalităţi ori inflamări de prisos, ceea ce autorul numeşte” miturile, reprezentările şi cultul Conducătorului în România comunistă.”

Cartea înseamnă „episodul-pilot” al colecţiei proiectate de Şcoala doctorală de ştiinţe sociale de la Universitatea Laval din Québec, reproducând aproape integral textul tezei cu care Adrian Cioroianu a obţinut, cu calificative maxime, titlul  de doctor în istorie. Ceea ce înseamnă că lucrarea are, din start, girul unor importante personalităţi academice, dar şi o structură specifică acestui gen de întreprinderi. Dispune de o metodă de investigaţie fundamentată pe cercetările asupra imaginarului ale profesorului Lucian Boia şi pe cele asupra memoriei datorate lui Pierre Nora. Autorul îşi argumentează importanţa demersului, îşi expune strategia, dezvăluie corpusul documentar, defineşte termenii şi conceptele teoretice, asigurându-i astfel tezei un substanţial aparat ştiinţific, pentru ca apoi, slujindu-se de materialele de presă (discursurile lui Nicolae Ceauşescu şi discursurile celor ce l-au omagiat pe Ceauşescu), fotografiile oficiale ce au împânzit presa de partid, dublate, de la un moment dat de cele ale Elenei Ceauşescu, de operele de artă, de picturile şi sculpturile, dar şi de creaţiile literare, teatrale şi filmice, ca şi de o seamă de memorii şi mărturii, să stabilească tipurile de relaţii pe care le-a instituit cu societatea românească Nicolae Ceauşescu, în perioada 1965-1989. O precizare se impune. Dacă lăsăm la o parte filmele documentare, în domeniul cinematografiei Ceauşescu a fost doar referent de gradul doi, aşa cum s-a întâmplat cu Puterea şi adevărul, filmul lui Manole Marcus, după scenariul lui Titus Popovici, metamorfozat în piesă de teatru şi pus în scenă la Teatrul „Bulandra” de Liviu Ciulei şi de Petre Popescu. În Mircea, filmul din 1989 al lui Sergiu Nicolaescu, eroul vorbeşte de parcă ar da citate din „documentele programatice” ale PCR. Există totuşi şi o piesă de teatru, necitată de Adrian Cioroianu, Primăvara eroului, „închinată eroului procesului judecat în primăvara anului 1936 în faţa Consiliului de Război al Corpului V Armată Braşov”, piesă scrisă de un procuror braşoveam, Emil Poenaru, publicată în revista Teatrul nr.4/1986, dar în care personajul nu apare pe scenă, probabil pentru motivul că nici un actor nu se putea ridica la înălţimea sarcinii de a-l juca pe Conducător. Piesa a fost jucată la Teatrul braşovean.

Mitul Conducătorului nu este unul ce îi aparţine în exclusivitate comunismului, cu atât mai puţin celui românesc. E adevărat că în mentalul nostru el dobândeşte un plus de proeminenţă. Specificitatea românească negativă derivă din faptul că respectivului mit, până la un anume punct chiar firesc, i s-a asociat un deşănţat cult al personalităţii ce au făcut ca Ceauşescu să joace alternativ rolul de semnificant ori de semnificat al comunismului, în stabilirea şi evaluarea acestei caracteristici istoricul român slujindu-se inteligent de ipotezele din Mytholologies de Roland Barthes. Nici instrumentalizarea istoriei nu e o invenţie comunistă, atâta doar că în spaţiul socialismului dinastic românesc ea atinge dimensiuni caricaturale, tocmai din dorinţa de a-l proiecta pe Ceauşescu într-o perspectivă diacronică de natură să-i asigure legitimitatea şi să-i argumenteze supremaţia.

Autorul cărţii alege şapte aşa-zise locuri de memorie cărora le va contrapune locuri de contra-memorie, elemente relevante pentru procesul de consolidare, dar şi de decădere a Dictatorului. Congresului al IX lea, asemănat cu fondarea Romei i se opune Congresul al XI lea, la care un vechi militant comunist — Constantin Pârvulescu — a denunţat cultul personalităţii lui Ceauşescu, celebra scenă a Balconului din august 1968 îşi află replica în lamentabila apariţie în Balconul catastrofal din decembrie 1989, vizitele de lucru sunt puse în oglindă cu ipocrizia ce făcea ca, în mod deliberat, Ceauşescu să fie rupt de realitatea tot mai puţin convenabilă, megalomanicul edificiu al Casei Poporului va deveni Palatul Parlamentului, restructurarea rurală va fi contrabalansată de operaţiunea Villages roumains, penuria alimentară avea să alimenteze în prima parte a anilor '90 caraghioasa vină de a nu fi mâncat salam cu soia, iar Burebista şi tracomania aferentă îşi vor afla reversul în speculaţiile că Ceauşescu ar fi aparţinut de fapt etniei rome.

Deopotrivă, Adrian Cioroianu stabileşte şapte faţete sub care i-a plăcut Conducătorului să se prezinte — Revoluţionarul, Teoreticianul, Arhitecul Noii Românii, Eroul Independenţei, Campionul Păcii Planetare. Garantul Unităţii Naţionale a Românilor (problema Transilvaniei şi relaţia cu Basarabila), dublul rol de Fiu şi Tată al Naţiunii. Toate ipotezele sunt argumentate de un copios recurs la documente. Evoluţia cultului personalităţii e cercetată de istoric prin prisma câtorva ani — cheie, şi anume 1973, când cultul personalităţii e de domeniul evidenţei ce nu mai poate fi tăgăduită şi când se stabileşte schema după care el va urma să se exercite vreo zece ani la rând, anul 1978, memorabil prin ritualul aniversativ şi anul 1983 când se statuează „dimensiunea istorică a aniversatului ” ca şi „sacralizarea definitivă a personajului.” Istoricul stabileşte, alegând ani-cheie, interdependenţa profundă dintre indicele de nume proprii (adică de câte ori este invocat numele sacrosanct în discursuri) şi dezvoltarea structurală a discursului descriptiv, encomiastic.

La capătul cercetării, Adrian Cioroianu se întreabă, printre altele, dacă e bine ori rău să-l „uităm” pe Ceauşescu. Adică, ne situăm de partea cavalerilor memoriei ori de cea a partizanilor uitării? Scriind o carte despre Ceauşescu, Adrian Cioroianu şi-a exprimat clar opţiunea. O opţiune justificată nu doar de firescul profesiei de istoric, ci de însuşi firescul lucrurilor. Cum bine remarcă autorul, mitul Conducătorului nu s-a prăbuşit odată cu Ceauşescu. Eu, ca om ce mi-am petrecut copilăriei, adolescenţa şi o bună parte din tinereţe sub dictatura lui Ceauşescu, ader la opinia lui Adrian Cioroianu. Şi tocmai de aceea să-mi fie permisă în încheierea acestor însemnări, o mărturie personală. Îndreptându-mă înspre librăria bucureşteană în care era programată lansarea cărţii Ce Ceauşescu qui hante les Roumains, am intrat într-o papetărie. Un domn discuta cu vânzătoarea, o prevenea că foarte curând va veni să caute mine pentru nişte pixuri de lux, iar apoi i-a cerut intempestiv să taie eticheta de la geanta de voiaj pe care tocmai o cumpărase. „Să nu vadă Violeta cât costă”, zice domnul. Care nu era nimeni altul decât fostul tovarăş Ştefan Andrei, ministru de Externe, fost secretar al C.C. al PCR, fost ilustru reprezentant al lotului CePeE. Văzându-l, mi-am amintit brusc de Ceauşescu, ba chiar i-am simţit prezenţa fizică.

 * * *

Robert Turcescu

Dans de Bragadiru

Cum se vede România în direct

În cartea Obscenitatea publică (Editura Humanitas, Bucureşti, 2004), un alt „dilematic”, Andrei Pleşu, consacră o amplă secvenţă scanării Comediei presei, prilej de a diagnostica mai toate relele de care suferă gazetăria românească postrevoluţionară. Pentru cine îl ştie pe Robert Turcescu din emisiunile de la Europa ori de la Realitatea tv e evident că tânărul gazetar nu se regăseşte deloc în stilistica pernicioasă a modelului deopotrivă grotesc şi adevărat dezvăluit de Andrei Pleşu. Pe unde hertziene, Robert Turcescu realizează o emisiune pe formatul „studio deschis”, în care invitaţi îi sunt ascultătorii, cei ce au ceva de spus, niscaiva bani şi răbdare folosiţi pentru a intra într-o scurtă discuţie cu un moderator ce lansează o temă fierbinte, pune întrebări scurte, aşteaptă răspunsuri asemenea, „la cestiune”, şi, mai ales, nu dă note. Pe micul ecran apare un bărbat tânăr, arareori dispus să zâmbească, aparent antipatic, înarmat cu o documentare ce-l face aproape invulnerabil în faţa interlocutorului, pe care îl ascultă atent, concentrat, urmărindu-i fiecare frază, fiecare idee pe care le transformă în piste pentru noi întrebări. Nu-şi îngăduie familiarităţi cu invitatul, nu vrea să ne arate cît de intim e el, Robert Turcescu, cu „lumea bună”. Neîndoielnic, moderatorul are un punctaj clar al discuţiei, ceea ce se cheamă un „desfăşurător”, dar la care nu ţine cu dinţii, îl modelează în funcţie de împrejurări. E politicos, dar îşi îngăduie să ridice o sprânceană ca semn dubitativ ori să-i spună celui din faţa lui „nu vă cred”.

Gazetarul care de abia a împlinit 30 de ani, a dobândit notoritate datorită mediilor electronice. Cine îi citeşte însă, în fiecare vineri, pe penultima pagină din Dilema veche rubrica Alte glasuri, alte păreri are bucuria de a întâlni un scriitor autentic ce filtrează realitatea şi propriile experienţe jurnalistice ca şi pe cele cotidiene, le conferă reflexivitate, le dibuieşte consecinţele, transformându-le în proză inteligentă, scrisă cu talent şi concentrare. Tabletele publicate în perioada martie 2003 august 2004 în Dilema, respectiv Dilema veche, sunt acum reunite în volumul Dans de Bragadiru – Cum se vede România în direct, publicat în 2004 de Editura Polirom cu un Cuvânt însoţitor ce cântăreşte greu fiindcă e semnat de Andrei Pleşu. Filosoful îşi mărturiseşte surpriza de a-l fi descoperit pe Robert Turcescu drept scriitor. Citindu-i textele în formă „compactă” găseşti în Robert Turcescu un om ce scrie într-un fel asemănător cu Cristian Tudor Popescu, minus violenţele de limbaj, dar la fel de expresiv, ori cu Tudor Octavian în zilele lui bune. Şi deşi vecinătăţile sunt posibile, sound-ul personal e o certitudine şi are farmec.

Care sunt temele ce dau substanţă volumului Dans de Bragadiru? Mai întâi, specificităţile politice, sociale, ideologice ori de mentalitate ale unei Românii aflată într-o derută totală, „aruncată în mijlocul unei intersecţii aglomerate.” O Românie ai cărei tineri îşi lasă de bunăvoie visele în custodie la biroul de obiecte pierdute şi aleargă bezmetic după bani spre a-şi putea plăti facturile ori a-şi permite luxul unei locuinţe (Ultima strigare), încearcă să-şi valorifice bagajul neutilizat de sentimente în dialoguri virtuale, în forme de comunicare atipică (Un simplu caz de crimă), ce-şi promit solemn, la o bere, întâlniri peste ani, întâlniri care, desigur, nu vor mai avea loc niciodată (Nouă ani şi restul zile), cu oameni ce-şi îneacă necazul în alcool de proastă calitate (Profesorul), preocupaţi de plata cheltuielilor de bloc (Oda întreţinerii), care nu prea înţeleg cum vine treaba cu reabilitarea lui Pecepa (Pacepa reloaded), ce „au în spate nostalgia vremurilor în care statul ne dădea case, salarii, pensii”, pentru care „nu există prezent” ori pentru care „prezentul doare”, care vorbesc despre integrare europeană fără să ştie prea bine ce înseamnă asta, care gustă scenarii (Teoria conspiraţiei) şi speculaţiile unor oameni ce ocupă inflaţionist spaţiul mediatic, care votează cum dă Domnul (Dans de Bragadiru) şi apoi dau o pâine Analiştilor neamului, care-şi doresc ca după 11 luni de muncă să petreacă un concediu în România, dar, în cel mai bun caz, îşi permit unul în Egipt căci, paradoxal, e mai ieftin (Fuga în Egipt), care scriu, ca semn al disperării totale, scrisori agramate unei vedete mediatice convinşi că acesteia îi stă în putere să le rezolve problemele. Totul e să vrea.

În calitate de critic teatral, mi-a fost adesea dat scriu despre virtuţile şi servituţile teatrului scurt. Am repetat aproape până la saturaţie că piesa scurtă îi cere dramaturgului ca, într-un număr restrâns de pagini, să construiască o structură elaborată, adică să formuleze o intrigă, să desfăşoare un conflict, să propună o acţiune cu un punct culminant, să avanseze un final. Cam la fel stau lucrurile şi cu proza scurtă. Citind Dans de Bragadiru, observi că Robert Turcescu are capacităţile enumerate mai sus, că prozatorul ştie să elaboreze texte individualizate prin ritm, putere de comunicare şi mai ales prin idee că mizează pe reflecţie. Ceea ce nu e deloc puţin lucru.