Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Pledoarie pentru pacea şi liniştea universală

CAII LA FEREASTRA

de Matei Vişniec

 Teatrul „Ioan Slavici” din Arad

 Regia artistică — Radu Dinulescu; Decor — Doru Păcurar; Costume — Oana Văran-Goia; Distribuţia — Sorin Calotă (Mesagerul Angela Petrean (mama, fiica soţia); Ioan Peter (fiul, tatăl, soţul); Data reprezentaţiei — 15 octombrie 2004

În eleganta Sală Studio a Teatrului arădean, Teatru care de puţină vreme şi l-a ales, în chip inspirat, drept patron spiritual pe Ioan Slavici, se joacă un izubutit spectacol cu piesa Caii la fereastră de Matei Vişniec. Piesă de tinereţe a unuia dintre liderii generaţiei optzeciste (o generaţie care, din păcate, s-a ilustrat firav şi cu multă timiditate în spaţiul literaturii dramatice), Caii la fereastră a avut parte de premiera absolută de abia în stagiunea 1993/1994, la Teatrul Mic din Bucureşti. Mulţi îşi amintesc că premiera, care ar fi însemnat debutul  pe scenă al lui Vişniec, ar fi trebuit să se petreacă în 1986, la Teatrul „Nottara”, dar faptul a devenit imposibil din pricina exilării dramaturgului în Franţa. Versiunea de la Teatrul Mic, regizată tot de Nicolae Scarlat, cel ce pregătise spectacolul de la „Nottara” şi care a fost multă vreme principalul şi eficientul promotor al lui Matei Vişniec în spaţiul teatral românesc, a fost posibilă datorită unui premiu acordat de o societate comercială şi de revista Teatrul azi şi care a constat în finanţarea costurilor montării. Aşa a avut Nicolae Scarlat atunci condiţiile de a continua fidela şi fertila investigaţie scenică a textului lui Vişniec.

La Arad, regizorul Radu Dinulescu s-a apropiat de piesă dintr-o nevoie interioară determinată de propria sa experienţă de viaţă. După cum bine se ştie, Caii la fereastră se ataşează unor preocupări de largă circulaţie în literatura postbelică (dramatică şi nu numai) concentrate asupra dezvăluirii traumatismelor provocate omenirii şi psihicului uman de mereu repetata experienţă a războiului. Or, după cum mărturiseşte Radu Dinulescu în reuşitul caiet de sală redactat de Ovidiu Cornea şi conceput grafic de Mihai Păcurar, petrecând lungi perioade în ţări grav afectate de război (Israel şi Serbia), regizorul a putut observa că „oamenii sunt adânc însemnaţi în conştiinţă de imaginea morţii, de absurditatea momentului fatal în care trecerea în nefiinţă nu are nici o logică. „Iată de ce Radu Dinulescu a proiectat o montare ce se doreşte” o pledoarie pentru pacea mondială şi liniştea individuală”. Regizorul găseşte tonul potrivit pentru a releva gravitatea stării de criză istorică şi morală reprezentată de starea de război, percepută ca o aberaţie a istoriei şi care aduce cu sine ceea ce Radu Dinulescu numeşte „deviaţia psihicului în masă.” Textul e alcătuit din trei episoade „familiale”, plasate în mijlocul a trei momente istorice diferite desprinse dintr-un război mai mult sau mai puţin celebru, surprinzând astfel efectele tragice şi groteşti ale expansiunii spiritului belicios. Sub privirile îngrijorate ale Mamei, Soţiei, Fiicei, vedem teroarea, trecerea spre demenţă a Fiului, Tatălui şi, respectiv, Soţului, marcaţi de realitatea sordidă şi grea în costuri umane reprezentată de măcelul în masă.

Spectacolul lui Radu Dinulescu are forţă, e dinamic, exploatează arta contrastelor, nu cade în patetism şi izbuteşte să pună eficient între paranteze tezismul de care e marcat textul. Cei trei interpreţi — Angela Petrean, Ioan Peter şi Sorin Calotă — au evoluţii sigure, atent diferenţiate stilistic în fiecare secvenţă în parte, astfel încât reprezentaţia înseamnă o izbândă înţeleasă ca rezultat al elaborării şi al disciplinei profesionale. Izbândă la care contribuie substanţial decorul semnat de Doru Păcurar şi costumele create de Oana Văran-Goia. Indiscutabil, montarea simplă, de o eleganţă austeritate de la Teatrul arădean înseamnă un succes a ceea ce se cheamă „spirit de echipă”.