Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Abolirea rutinei,

ascensiunea performanţei

Aura secularei sale tradiţii – una din cele mai vechi şi notorii din această parte a continentului – face din Salonul orădean de artă un eveniment cu o legimitate greu de contestat. Fluxurile şi refluxurile ce i-au marcat evoluţia nu-s decât expresia viabilităţii ce caracterizează îndeobşte orice organism funcţional. Şi ele dau culoare şi credibilitate manifestărilor, public şi deschis exprimate, sparg monotonia şi linearismul comportamental, amplifică efectul spectacular şi motivează, în timp şi spaţiu, apariţia gesturilor polemice sau nonconformiste, radicalizarea limbajelor şi individuaţia extremă a opţiunilor estetice şi stilistice. Toate acestea ţin, la urma-urmei, de natura dialectică a funcţiei creative a fiinţei umane şi, implicit, a civilizaţiei rezultată din exerciţiul sistematic al acesteia.

Faptul că în 2002 a fost reinstituit dreptul la existenţă al Salonului bihorean, prin osârdia unui triumvirat de efori ai artelor frumoase – Muzeul Ţării Crişurilor, Primăria Oradiei şi filiala locală a Uniunii Artiştilor Plastici din România – trebuie înţeles nu numai ca o datorie de conştiinţă faţă de o componentă majoră a memoriei culturale a locurilor, ci şi ca un act de continuitate, vremelnic sincopat de nevoia de abolire a rutinei festiviste şi propagandistice, care sufocase în anii ereziei comuniste întreaga suflare artistică, culturală şi creativă a ţării. Găsirea formelor şi a argumentelor estetice menite să îndreptăţească „renaşterea” acestor parade colective de mare anvengură ale breslelor artistice, grav compromise de experimentele dirijiste şi vulgarizatoare ale apologeţilor totalitarismului, nu a fost întreprindere uşoară. Ceea ce a contribuit, cred, semnificativ la reabilitarea unui astfel de proiect, a fost o anumită presiune de jos în sus, venită din partea creatorilor. Mai cu seamă a celor care rezistaseră tentanţiilor oportuniste sau serviliste din epocă, apoi ale tinerilor formaţi în spiritul libertăţii absolute de expresie, dar şi ale unor personalităţi venerabile, conservatoare ale unor tendinţe estetice consacrate istoric, reprezentând adevărate valori vestigionare. Multe din ele şi-au dovedit însă, deloc mimemtic, deschiderea superior asumată spre formele novatoare de exprimare moderne şi chiar experimentale, potrivit viziunii şi sensibilităţii contemporane. Este aptitudinea inteligenţei creative să se manifeste astfel şi fenomenul trebuie înţeles în dimensiunea lui reală şi profund umană, ca un reflex al responsabilităţii intelectuale faţă de identitatea artistică şi culturală a unei comunităţi.

Aşa s-au petrecut lucrurile cu doi ani în urmă, după mai bine de un deceniu de stagnare şi oarecare derută, excesiv sensibilizată de eroarea deviaţionistă a trecutului recent. Au existat şi unele voci, clorotizate încă de nostalgia gongoriadelor ceauşiste, ce confundau o panoramă a artelor plastice, eminamente statică şi excesiv tematizată, cu un eveniment artistic de autentică valoare! Mai mult decât atât, personaje de acest gen nu-s capabile nici acum, în noile concepte curatoriale şi expoziţionale, să distingă vreo diferenţă semnificativă faţă de anterioritate! Un handicap ce indică încremenirea în timp şi într-o mentalitate aparţinând rutinei activistce, pe care însăşi realitatea artistică a momentului o sancţionează drastic şi irevocabil. Salonul din 2003 a însemnat, prin echilibru şi coerenţa lui programatică, dar mai ales prin diversitatea şi valoarea extra-teritorială şi conjucturală a ofertei artistice prezentate, o victorie asupra „rezistenţei” rutiniere şi o sfidare, totodată, a nostalgicilor!

Era firesc ca acest drum să continue. Opţiunile noastre au fost confirmate de realitatea însăşi a creaţiei plastice orădene. Permanenta schimbare a „filosofiei imaginii”, de care aminteam în preambulul Salonului precedent, este în esenţă provocarea Prezentului faţă conştiinţa artistului contemporan. „Sfidarea realului” nu este decât premisa descoperirii eşafodajelor interioare ale realităţii. Gestul cutezător, novator explorează dincolo de aparenţe, „Experimentul” nu este decât schimbarea instrumentului de cercetare, uneori chiar şi a căilor de acces la substanţa evenimentelor, fenomenelor,  a lucrurilor. El trebuie perceput ca atare, fără crispări şi accese de intoleranţă. Civilizaţia însăşi dăinuie graţie şi unei asemenea şir infinit de căutări experimentale confirmate  ale umanităţii. De ce am exclude – astăzi, şi acum, şi aici – această remarcabilă aptitudine a artistului de a se manifesta, de a-şi proba propriul model de răspuns la turbionul interogrativ al Prezentului? Artistul se va afla întotdeauna printre vizionarii societăţii. Accesul lui în Cetate este determinat de consistenţa acestui răspuns al său, de frumuseţea şi penetranţa aventurii lui scrutătoare într-o realitate aflată mereu în dincolo de frivol-atrăgătoare imediateţe existenţială.

Stăruie în această tensiune a alternativelor vizionare şi opţionale, aflate într-o halucinantă şi neîntreruptă diviziune a tipologiilor şi modelelor posibile şi validabile, la un momemt dat, teama că armonia firească a lucrurilor e pe cale de dezagregare. Nimic mai neadevărat! Niciodată avangardele, conchista scormonitoare sau sfidarea nonconformistă a deschizătorilor de drumuri nu a periclitat evoluţia civilizaţiei umane.Cu atât mai puţin în universul artelor, astfel de tendinţe şi manifestări nu pot, disloca edificiul culturii. Armonia însăşi rezidă şi se nutreşte din aceaşi fermenţi ai progresului.

Ediţia din acest an a Salonului municipal de artă plastică se  vrea o confirmare a unor astfel de convingeri. Ele devin argumente infailibile prin conţinutul, varietatea şi valoarea performantă a operelor intrate în competiţie. Miza lor este una foarte înaltă şi accesibilă oricui înţelege, că un cor este o sumă de voci perfect individualizate şi timbrate, cu o sonoritate ce nu are graniţe şi nici oprelişti, de nici o natură, desluşibilă oriunde în acest cuprins de lume. Dar şi dincolo de fruntariile lui, într-o mişcare de anvengură ce rezonează cu spaţiul de sensibilitate şi spiritualitate al marii aule europene. Pentru că la Oradea, de câtăva vreme şi mai vădit decât în alte locuri, acest suflu creativ – lipsit de complexe, emancipat de poncifele „coloraturii locale” în chip simpatetic, aproape reflex, cu fluxurile metamorfozate ale noii „filosofii a imaginii”, de care vorbeam mai înainte – bântuie prin atelierele plasticienilor , iscând orgolii, dar şi imbolduri concurente şi o poftă insaţiabilă de performaţă. O atestă cele ce se pot contampla şi evalua astăzi în acest concept expoziţional găzduit de sălile Muzeului Ţării Crişurilor.

Este motivul pentru care ne îndreptăţeşte să îndrăznim, în viitorul foarte apropiat, să „internaţionalizăm” acest Salon de artă. Să-i certificăm, adică, propensiunea continentală atât prin perpetuarea vocaţiei culturale moştenite, cât şi prin modelul de civilizaţie plurimorf existent aici, graţie diversităţii interfeţelor spirituale, etnice, artistice care se manifestă şi care conferă acesteui mediu de creaţie o coloratură aparte şi o poziţionare favorizantă prin remarcabila flexibilitate şi disponibilitate la dialog.

Este un obiectiv, pe care năzuim să-l împlinim într-o formulă a comunicării inter-regionale, folosind limbajul universal al artei şi instrumentalul acestei fascinante cartografii comunitare, în care unitatea destinelor creative performante şi concurente nu intră în conflict cu aspiraţia continentală a unei culturi, ce-şi edifică şi defineşte, chiar sub ochii noştri, o nouă identitate.