Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

O lume „realizată”

Cosmin Manolache - Ce faţă cumplită am, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2004

Poate cea mai importantă reuşită a tinerilor prozatori de la noi este detaşarea cu care privesc actul scrierii, o detaşare care le permite o libertate mult mai mare, atât în planul exprimării (de unde şi o binevenită dezinhibare a stilului), cât şi în planul narativ (care aduce deseori în discursul prozastic situaţii firesc-comice sau firesc-groteşti). Un mare câştig este şi miza care se joacă şi care nu mai este aceea profund intelectuală a găsirii unor noi tehnici scriitoriceşti – fie ele intertextuale, metatextuale sau cine mai ştie ce alte *.textuale. Este o miză mult mai naturală, mai credibilă, mai sinceră: aceea de a (te) povesti prin întâmplările la care participi de bunăvoie sau în care ai fost atras. Povestea începe să-şi recapete binemeritatul loc în construcţia unei bucăţi în proză. S-ar putea ca acest fapt să însemne o resuscitare a gustului public pentru literatură, o readucere a prozei (a cărţii, în general) în mâinile celor care, aşteptând să vină trenul în gară sau chiar în tren fiind, îşi omoară timpul citind un roman românesc.

Interesant de observat la toţi aceşti prozatori este maniera pe care şi-a ales-o fiecare pentru descrierea/ povestirea până la urmă a aceluiaşi real imediat. La Bogdan Suceavă, de pildă, avem un real mitologizat, comicizat, cum spune chiar autorul, la Cătălin Mihuleac avem un real fantasticizat, născut parcă din propria lui descriere, iar la Cosmin Manolache avem un real la o primă privire plat. În Ce faţă cumplită am suntem tentaţi să spunem că întâlnim un real „realizat”. A ne opri cu lectura doar la acest nivel ar însemna însă o mare pierdere.

Volumul, deşi la o scrutare rapidă a cuprinsului pare o colecţie de proză scurtă, e mai mult decât atât. Istorisirile lui Cosmin Manolache comunică între ele, sub aceste fragmente aparent separate se ţese o întreagă încrengătură de relaţii, de trimiteri, personajele circulă, se completează, se întâlnesc din greşeală – asistăm la un fel de serial purtând numele generic Ce faţă cumplită am ale cărui episoade descriu fiecare o întâmplare cu noimă proprie, în fundal reuşind însă uneori să-i vedem furişându-se pe protagoniştii celorlalte episoade (uneori doar îndreptându-se către vestiare, poate): „Mi-am dat seama, zic acum, că îmi făcea bine rolul unui regizor începător care avea la botul calului scena netrucată, puteam decupa ce voiam, fără însă a putea da vreun ordin.” (Mentă şi diluant)

Volumul se deschide cu o proză aşa-zis cazonă, 5 ani şi 7 luni, ordine interioară, unde personajul narator (aceeaşi voce care pare să istorisească şi celelalte întâmplări, de fapt, chiar dacă sub alte nume şi înfăţişări) trece parcă printr-o poartă către celelalte păţanii, această etapă este într-un fel definitorie pentru percepţia realului din viitoarele secvenţe ale cărţii. Urmează apoi un episod citadin, la comun: un bloc (blocul aceleiaşi Voci) năpădit de izul insuportabil de fecale din Bilanţ contabil. Povestea merită rezumată: un chinez, mare afacerist, ţine la firma sa o dublă contabilitate, una licită şi alta ilicită; este mirosit de poliţie şi, pentru a scăpa, îşi aruncă teancurile de facturi false la toaletă; desigur, ţevile se înfundă, de unde şi izul de fecale. Lumea se adună buluc, ca la urs, şi urmează un pasaj memorabil: „Domnule, pe vremea lui Ceauşescu, stăteam la coadă, e-adevărat, dar parcă ne cunoşteam, parcă eram mai uniţi. Acum trebuie să strângem tot rahatul la un loc ca să mai schimbă şi noi o vorbă.” În acelaşi bloc puturos locuieşte şi Vocea din proza Întâia dată, o voce când masculină, când feminină. Cafeaua mult-aşteptată în Răcoarea dimineţii apare şi ea mai încolo, în Solitaire, fiind numită chiar aşa: „cafeaua din Răcoarea dimineţii”.

Astfel de trimiteri sunt multe în cartea lui Cosmin Manolache. Detaliul – căci de aşa ceva se poate vorbi aici – este la el acasă în volumul de faţă. Detaliul bine ales şi bine potrivit, fixat în peretele textului. Lumea lui Cosmin Manolache e o lume fascinantă pe toate faţetele ei, e o lume bogată în personaje şi întâmplări (deşi majoritatea povestirilor n-au mai mult de 3-4 pagini!) şi, mai important, e o lume deloc gratuită.

În şirul prozatorilor publicaţi de Polirom, Cosmin Manolache este poate cel mai teluric. Jocurile lui nu ţin de-o hipertrofiere a cotidianului, autorul nu gustă extremele stridente (nici pe acelea de limbaj, nici pe acelea tematice: Jurnal erotic are acest adjectiv doar în titlu) şi nu ţine morţiş să epateze în vreun fel. El nu face decât să povestească: cu talent, cu atenţie, cu naturaleţe. Banalul lui transpare în pagină în cel mai interesant mod posibil. Derizoriul universului său nu se observă – culmea! – decât de la depărtare. De aproape privit, acest univers capătă brusc sens, o menire: aceea de a continua să existe... aşa cum este el. Pentru ca şi autorul-narator să poată continua să existe într-o continuă (ne)schimbare.