Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Telegrama thailandeză

Claudia Golea - Vară în Siam, Editura Polirom, Colecţia „Ego. Proză”, Iaşi, 2004

Ajunsă deja la al treilea volum – după Planeta Tokyo (1998) şi Tokyo by night (2000) – Claudia Golea, se poate spune acum, şi-a definitivat stilul. Vară în Siam este un roman confesiv-exotic, parţial iniţiatic, înfăţişând experienţele thailandeze ale unei românce avide de aventură şi irealităţi compensatorii.

Eroina este o prizonieră a senzorialităţii. Într-o lume a simţurilor şi senzaţiilor, exotismul are relevanţă doar coroborat cu narcotismul. Bolnavă de realitate, eroina parcurge, succesiv, etapele împlinirii de sine suprapusă cu o scufundare permanentă în lumea viciilor. Carnalitatea şi poetica ei se realizează aparent gratuit. O destindere lascivă în experienţele sexuale trebuie să confirme, de fiecare dată, fuga de realitate.

Prima parte a romanului nu excelează sub nici un aspect. Personajul-narator e în acelaşi timp pacient şi medic, autodidactică, transparentă dar comună. Atmosfera Thailandei nu e ţintuită deloc în epicul simplist, aproape-banal. Simplitatea discursului aduce cu stilul gazetăresc şi nu oferă revelaţii stilistice. Nici nu se încearcă altceva decât o relatare frustă a unei experienţe departe de lumea balcanică, pudică şi neîmpăciuitoare. Asistăm doar la o serie de întinări în care sexualitatea pare distracţia preferată şi mai puţin o descoperire de sine. Tânăra femeie nu e chiar o ignorantă. Are şi momente, rare, de meditaţii referitoare la culpabilităţi existenţiale: „toată viaţa mea fusese un exemplu perfect de indulgenţă faţă de mine însămi. Indulgenţă faţă de ţigări, de mâncare, de sex”. Până la un punct, personajul aduce cu eroina Ruxandrei Cesereanu din Tricephalos. Abia trecând de jumătatea romanului, periplul erotic şi exotic al eroinei Claudiei Golea capătă substanţă. E, succesiv, o Bridget Jones perversă (deşi, la un moment dat naratoarea însăşi respinge filiaţia intertextuală): obsesia îngrăşării, ratările în iubire, concepţia ludic-copilăroasă asupra sexualităţii; e apoi o Emanuelle, închipuită eroină de film, exersându-şi trupul, oferindu-se dorinţelor ascunse (episoadele Rosa, maseurul, grănicerul de la Plantaţie). Dumneaei ar vrea chiar să practice, teatral, dansul erotic fetiş. În seria relaţiilor livresc-cinematografice, eroina pare ruptă din lumea Sex and The City, în care experimentul şi nonconformismul hipiotard camuflate în spatele unei demnităţi sociale aparente reprezintă un mod de viaţă. Din păcate, esenţele percepute de eroină sunt eronate. Valorile răsturnate.

„Când eşti obişnuit cu exoticul, eşti obişnuit să te laşi pradă necunoscutului, să intri în joc pas cu pas, ca o marionetă”, mărturiseşte, explicându-se cumva, eroina. Supusă consecventă a imperiului unei „karma febrile”, ea suferă tenace de bovarism sexual; alegând, e o victimă de bună-voie a viciului. Câştigă încrederea cititorului prin francheţea relatărilor, prin directeţea şi sinceritatea confesiunii. Astfel se face că, de la un punct, intimitatea ei e şi a noastră. Devenim, involuntar, „doctorii” acestui pacient al confesiunii. Sensibilitatea, dacă ea există în acest roman, trimite spre carnal, în primul rând. E-adevărat că, spre final, descrie delicat-nostalgică tablouri vegetale, în fapt, mini-pasteluri, consonând cu stările ei. Tocmai aici stă farmecul cărţii: în felul cum, relatând jurnalistic o experienţă intimă, transpare o sensibilitate bine-ascunsă printre parfumuri suskindiene şi pricopseli pseudo-mistice. De remarcat că prozatoarea nu e interesată să descrie un spaţiu exotic unui cititor necunoscător. Nici nu profită de acest statut. Poate din teama de-a plictisi, ori, mai degrabă, nu e interesată de acest aspect, ci de felul cum ambianţa şi lumea toposului ales fac posibile retuşurile propriei fiinţe.

Stilul e, cum spuneam, direct, jurnalistic. Dar tocmai în tipul acesta de discurs cartea Claudiei Golea pierde pariul cu plasticitatea şi artisticul: limbajul arid, golit de sensuri, un lexic sărac – unele adjective se repetă inutil la nesfârşit (aşa se face că aproape totul în roman e „frumos” şi „superb”), banal, dând senzaţia de pauperitate lexicală, atmosferă lipsită de muzicalitate – în ciuda peisagisticii exotice –, nici urmă de încercări cu trimiteri spre o posibilă „picto-poezie” ori spre o proză poetică, chiar parţială şi în doze mici. Revelaţiile finale sunt tardive. Apoi, chiar n-am priceput rostul capitolului Icoane&Hip-hop. Se potriveşte ca nuca-n perete în epicul chiar dacă liniar, simplist, totuşi curgător. Pare un capitol scris pentru... „prieteni”. Nu are „loc” în discursul consacrat până spre finalul romanului. Dar are şi un efect pozitiv, cum se întâmplă întotdeauna în cazul urâtului: transmite finalului o stare de împlinire, creând mister şi echivoc. S-a întâmplat totul aievea? Oare toate păţaniile n-au fost doar produsul febricităţii unui dependent de droguri? Întoarcerea finală a eroinei atestă o opţiune ultimă: visul care merită să fie urmat, trăit.

Vară în Siam face parte din acea categorie de cărţi care prind la public. Romanul se citeşte uşor, neexistând tentaţia ludicului faţă de cititor, angajarea acestuia sub nici un aspect. Adresabilitatea e una generală, cu şanse mari de impunere în conştiinţa cititorului neprofesionist. Celălalt cititor, profesionist, rămâne cu o senzaţie de artificiu simplu, de vid care ar trebui să se umple şi nu are cu ce. Dacă ar insista pe substanţialitatea trăirii, a experimentului, Claudia Golea ar putea fi o scriitoare interesantă.