Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Pilde despre sensibilităţi uitate

Iulia Sala - Casa cu pereţi de vânt; Postfaţă de D. R. Popescu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004

Proza Iuliei Sala captează fidel trăiri afectate. O fragilitate aparte transpare din această scriitură. Senzaţia dominantă e cea a unei hipersensibilităţi agitate atâta timp cât asistăm răbdători ca naratoare să-şi înceapă-încheie jocul. E atâta sensibilitate în aceste proze încât, pe alocuri, ţi-e teamă ca nu cumva textul, la un ceva mai prihănit gând, să se ofilească. Fără îndoială o hipersensibilă, Iulia Sala povesteşte basme cu tâlc, în egală măsură copilăroasă şi melancolică. Nu trebuie decât să acceptăm acest pact al sensibilităţii şi să pătrundem, grijulii, într-un univers gingaş unde până şi cele alterate şi viziunile crepusculare se contaminează de atâta delicateţe.

Nu încape îndoială că Iulia Sala şi-a greşit veacul. Locul ei este imposibil de situat în mijlocul generaţiei sale pentru simplul fapt că realitatea o interesează atât de puţin. Apoi stilul şi influenţele: prozatorii sud-americani, de la Borges la Cortazar sunt, neîndoielnic, modele asumate. Uneori, ecouri buzzatiene transpar palid, la fel, note marqueziene. Involuntar, fixarea ei în literatura noastră aduce cu universul prozastic al Anei Blandiana.

Cele zece proze scurte ale volumului ţin de o poetică a sensibilităţii romantic-romanţioase. Personajele sunt conduse de un narator sentimental într-o lume în care armonia lumii capătă niscai sensuri existenţiale. Nimic nu va tulbura atmosfera instituită cu scopul premeditat de a naşte lumi în care fiinţe umane, lucruri inanimate şi vieţuitoare de tot felul participă la exemplificarea faptului magic al vieţii. În Amintirea unei dorinţe vechi, o fostă soprană se foloseşte nostalgic de „maşinăria de ţesut amintiri”, retrăindu-şi în timp, spre bătrâneţe, clipele paradisiace de odinioară pierdute. Într-o atmosferă care reclamă compasiune, naratorul mizează pe ideea re-facerii iluzorii a unui ideal pierdut. Casa cu pereţi de vânt continuă meditaţia din perspectiva bătrâneţii, de astă dată, personajul – tot o bătrână – despărţită de vechea casă, încearcă să se acomodeze cu o casă străină. Lucrurile se însufleţesc, casa străină e o „fiinţă” străină, insensibilă care trebuie numaidecât să fie îmblânzită, casa vorbeşte, ia decizii, e „obraznică”, neprimitoare. Vechea casă e singurul prieten după o convieţuire de o viaţă. Neînsufleţitul prinde viaţă, se umanizează, creând o armonie stranie a lumii. Moartea liniştită a eroinei se poate realiza doar în preajma casei vechi, prietene, priveghiul acesteia din urmă asigurând împăcarea finală cu lucrurile şi lumea. Cele mai frumoase picioruşe din ţinut e povestea lui Wu Ling şi a picioruşelor sale speciale, obiect de cult şi frumuseţe. O poveste despre farsele destinului nemilos cu formele delicate. În urma unui accident feroviar, picioarele îi sunt retezate şi, o dată cu tragica pierdere a frumuseţii,eroina e părăsită şi de logodnic. În Dansul vieţii, Jorge dansează zilnic, ritualic, dând un sens aparte vieţii. Exprimat în singurătate, gestul lui devine dansul lumii. Efectul lui are tâlcuri cosmice. Puterea generativă a dansului e de a transmite mesaje vindicative lumii.  O odă a umanităţii suferinde, dansul simbolic sfidează indiferenţa aştrilor, vechii zei. Firul de nisip e o feerie a legăturii dintre oamenii-pescari şi lumea peştilor. Ierarhizarea umanoidă a peştilor (rege, vrăjitor, credinţe, superstiţii etc.) e o replică a lumii oamenilor care aduc moartea prin năvoadele aruncate în mare. Un război uman goleşte provizoriu marea de ameninţarea morţii, anunţând peştilor un timp paradisiac. Întoarcerea oamenilor înseamnă sfârşitul securităţii edenice a lumii apelor. Triumful naturii îşi ia revanşa în lupta cu oamenii în povestirea Oraşul care năzuia spre stele tratând extensiile neputincioase ale civilizaţiei. Urmele unei maşini sunt şterse de vegetalul victorios. Parfum de smarald e o pildă despre promisiunile destinului şi o apologie a voinţei lucrurilor. Plecat cu familia spre un sat cu o mină bogată în zăcăminte de smaralde, Jose vrea să-şi verifice destinul. Nu îmbogăţirea interesează, ci descoperirea smaraldului personal. Descoperirea acestuia, ca şi dispariţia imediată, transmite, omeneşte vorbind, o împlinire a sorţii, şi, pe de altă parte, voinţa lucrurilor. Smaraldul are nevoie de împlinire solară pentru a răzbi întuneri­cul pământului în care se întoarce. Povestea scriitorului se ocupă de legiferarea inspiraţiei. Odată pierdută, regăsirea ei coincide cu un drum iniţiatic, revelator, într-o lume fantastică. Simbolistica destinului e cercetată generic şi în Roata sorţii. Unui căutător de comori, fost pescuitor de coral, îi este prevestită moartea. Descoperirea unei roţi e indiciul ultim al apropierii morţii. Tot despre moarte vorbeşte şi Visul unei lacrimi, analizând naşterea şi extincţia unei lacrimi unice apărute pe chipul unui clovn bătrân – om al râsului.

Iulia Sala nu disociază decisiv fiinţa de increat. În proza ei, fiinţarea, de orice fel, e necesară pentru a transmite mesaje lumii, fie sub adăpostul ficţiunii, al basmului ori al tâlcului. Fiecare bucată de proză aduce cu o pildă. Morala, acceptată dintru început ca un pact cu fantasticul, reverberează la tot pasul sensuri ascunse ale sensibilităţii pierdute. În fiecare bucată de proză, necesitatea antinomiei contribuie la transmiterea faptelor sensibile de viaţă, având un efect moralizator. O pacifistă convinsă, naratoarea, chiar şi atunci când prezintă situaţii belicoase, exprimă credinţa în inocenţa universală. Fiecare personaj e un model simbolic, fie pentru un concept, sentiment ori emoţie, fie pentru lumi ideal-posibile. Locul prozei Iuliei Sala e dificil de situat în peisagistica actuală. Pe de o parte, tipul de scriitură abordat, tributar realismului magic, a fost în mare parte consumat. De aceea nu e uşor să stabileşti în ce constă originalitatea sa. Acesta e şi riscul acestui tip de proză: de a fi fost deja consacrat. Pe de altă parte, atmosfera şi stilul propuse de Iulia Sala au toate şansele de a fi percepute mai apăsat de cititorii sufocaţi de prea-plinul realităţii post-decembriste. Din faptul cum insuflă voinţă lucrurilor, cum plămădeşte lumi fantastice, Iulia Sala rămâne în conştiinţa cititorului ca o scriitoare dotată cu un acut simţ al sensibilului sufletesc, care ştie cum să prezinte publicului forme diverse ale unui paradis/ ideal pierdut.

În lumea ficţională a Iuliei Sala poate intra numai acela care poate renunţa la morbul realităţii, înarmându-se cu toată inocenţa care i-a mai rămas şi pregătit pentru o iniţiere aparte într-un imaginar plurisenzitiv.