BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Pilde despre sensibilități uitate

 

Iulia Sala - Casa cu pereți de vânt; Postfață de D. R. Popescu, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2004

 

Proza Iuliei Sala captează fidel trăiri afectate. O fragilitate aparte transpare din această scriitură. Senzația dominantă e cea a unei hipersensibilități agitate atâta timp cât asistăm răbdători ca naratoare să-și înceapă-încheie jocul. E atâta sensibilitate în aceste proze încât, pe alocuri, ți-e teamă ca nu cumva textul, la un ceva mai prihănit gând, să se ofilească. Fără îndoială o hipersensibilă, Iulia Sala povestește basme cu tâlc, în egală măsură copilăroasă și melancolică. Nu trebuie decât să acceptăm acest pact al sensibilității și să pătrundem, grijulii, într-un univers gingaș unde până și cele alterate și viziunile crepusculare se contaminează de atâta delicatețe.

Nu încape îndoială că Iulia Sala și-a greșit veacul. Locul ei este imposibil de situat în mijlocul generației sale pentru simplul fapt că realitatea o interesează atât de puțin. Apoi stilul și influențele: prozatorii sud-americani, de la Borges la Cortazar sunt, neîndoielnic, modele asumate. Uneori, ecouri buzzatiene transpar palid, la fel, note marqueziene. Involuntar, fixarea ei în literatura noastră aduce cu universul prozastic al Anei Blandiana.

Cele zece proze scurte ale volumului țin de o poetică a sensibilității romantic-romanțioase. Personajele sunt conduse de un narator sentimental într-o lume în care armonia lumii capătă niscai sensuri existențiale. Nimic nu va tulbura atmosfera instituită cu scopul premeditat de a naște lumi în care ființe umane, lucruri inanimate și viețuitoare de tot felul participă la exemplificarea faptului magic al vieții. În Amintirea unei dorințe vechi, o fostă soprană se folosește nostalgic de „mașinăria de țesut amintiri”, retrăindu-și în timp, spre bătrânețe, clipele paradisiace de odinioară pierdute. Într-o atmosferă care reclamă compasiune, naratorul mizează pe ideea re-facerii iluzorii a unui ideal pierdut. Casa cu pereți de vânt continuă meditația din perspectiva bătrâneții, de astă dată, personajul – tot o bătrân㠖 despărțită de vechea casă, încearcă să se acomodeze cu o casă străină. Lucrurile se însuflețesc, casa străină e o „ființ㔠străină, insensibilă care trebuie numaidecât să fie îmblânzită, casa vorbește, ia decizii, e „obraznică”, neprimitoare. Vechea casă e singurul prieten după o conviețuire de o viață. Neînsuflețitul prinde viață, se umanizează, creând o armonie stranie a lumii. Moartea liniștită a eroinei se poate realiza doar în preajma casei vechi, prietene, priveghiul acesteia din urmă asigurând împăcarea finală cu lucrurile și lumea. Cele mai frumoase piciorușe din ținut e povestea lui Wu Ling și a piciorușelor sale speciale, obiect de cult și frumusețe. O poveste despre farsele destinului nemilos cu formele delicate. În urma unui accident feroviar, picioarele îi sunt retezate și, o dată cu tragica pierdere a frumuseții,eroina e părăsită și de logodnic. În Dansul vieții, Jorge dansează zilnic, ritualic, dând un sens aparte vieții. Exprimat în singurătate, gestul lui devine dansul lumii. Efectul lui are tâlcuri cosmice. Puterea generativă a dansului e de a transmite mesaje vindicative lumii.  O odă a umanității suferinde, dansul simbolic sfidează indiferența aștrilor, vechii zei. Firul de nisip e o feerie a legăturii dintre oamenii-pescari și lumea peștilor. Ierarhizarea umanoidă a peștilor (rege, vrăjitor, credințe, superstiții etc.) e o replică a lumii oamenilor care aduc moartea prin năvoadele aruncate în mare. Un război uman golește provizoriu marea de amenințarea morții, anunțând peștilor un timp paradisiac. Întoarcerea oamenilor înseamnă sfârșitul securității edenice a lumii apelor. Triumful naturii își ia revanșa în lupta cu oamenii în povestirea Orașul care năzuia spre stele tratând extensiile neputincioase ale civilizației. Urmele unei mașini sunt șterse de vegetalul victorios. Parfum de smarald e o pildă despre promisiunile destinului și o apologie a voinței lucrurilor. Plecat cu familia spre un sat cu o mină bogată în zăcăminte de smaralde, Jose vrea să-și verifice destinul. Nu îmbogățirea interesează, ci descoperirea smaraldului personal. Descoperirea acestuia, ca și dispariția imediată, transmite, omenește vorbind, o împlinire a sorții, și, pe de altă parte, voința lucrurilor. Smaraldul are nevoie de împlinire solară pentru a răzbi întuneri­cul pământului în care se întoarce. Povestea scriitorului se ocupă de legiferarea inspirației. Odată pierdută, regăsirea ei coincide cu un drum inițiatic, revelator, într-o lume fantastică. Simbolistica destinului e cercetată generic și în Roata sorții. Unui căutător de comori, fost pescuitor de coral, îi este prevestită moartea. Descoperirea unei roți e indiciul ultim al apropierii morții. Tot despre moarte vorbește și Visul unei lacrimi, analizând nașterea și extincția unei lacrimi unice apărute pe chipul unui clovn bătrân – om al râsului.

Iulia Sala nu disociază decisiv ființa de increat. În proza ei, ființarea, de orice fel, e necesară pentru a transmite mesaje lumii, fie sub adăpostul ficțiunii, al basmului ori al tâlcului. Fiecare bucată de proză aduce cu o pildă. Morala, acceptată dintru început ca un pact cu fantasticul, reverberează la tot pasul sensuri ascunse ale sensibilității pierdute. În fiecare bucată de proză, necesitatea antinomiei contribuie la transmiterea faptelor sensibile de viață, având un efect moralizator. O pacifistă convinsă, naratoarea, chiar și atunci când prezintă situații belicoase, exprimă credința în inocența universală. Fiecare personaj e un model simbolic, fie pentru un concept, sentiment ori emoție, fie pentru lumi ideal-posibile. Locul prozei Iuliei Sala e dificil de situat în peisagistica actuală. Pe de o parte, tipul de scriitură abordat, tributar realismului magic, a fost în mare parte consumat. De aceea nu e ușor să stabilești în ce constă originalitatea sa. Acesta e și riscul acestui tip de proză: de a fi fost deja consacrat. Pe de altă parte, atmosfera și stilul propuse de Iulia Sala au toate șansele de a fi percepute mai apăsat de cititorii sufocați de prea-plinul realității post-decembriste. Din faptul cum insuflă voință lucrurilor, cum plămădește lumi fantastice, Iulia Sala rămâne în conștiința cititorului ca o scriitoare dotată cu un acut simț al sensibilului sufletesc, care știe cum să prezinte publicului forme diverse ale unui paradis/ ideal pierdut.

În lumea ficțională a Iuliei Sala poate intra numai acela care poate renunța la morbul realității, înarmându-se cu toată inocența care i-a mai rămas și pregătit pentru o inițiere aparte într-un imaginar plurisenzitiv.