Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Poezie în pas de deux

Ioan Es. Pop; Lucian Vasilescu - Confort 2 îmbunătăţit, Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate, Bucureşti, 2004

„Această carte s-a tipărit cu ajutorul financiar al Primului Ministru al României, domnul Adrian Năstase”, scrie sus pe pagina doi cu aldine. Măi, să fie! Îi cunosc pe cei doi minunaţi poeţi care semnează admirabila carte, pot pentru ca să zic că suntem prieteni, dar nu ştiam că ei sunt prieteni cu domnul prim ministru care, îmi închipui, la o bere pe terasa Muzeului Literaturii Române, ascultându-i cu drag şi compasiune cum se plâng de dificultatea de a-şi tipări o carte scrisă împreună, numaidecât a scos portmoneul (portofelul?, portofoliul?) din buzunarul pantalonilor săi de prim şi, cu o magnanimitate nepereche, le-a dat aşa un şomoig albăstriu de lei uşori: Na, mă, poeţilor publicaţi-vă cartea! Tocmai am luat o primă. După care: Hai, noroc! Mă duc, mai am câţiva amici care vor să scoată cărţi, plus că nu-mi văd capul de treburi de importanţă naţională şi şi internaţională. Şi s-a dus. Iar cei doi buni poeţi au reuşit astfel să tipărească Confort 2 îmbunătăţit. Asta-i glumă şi descântec. Bine că a apărut cartea. Să-l lăsăm pe dom’ Năstase cu banii lui  în plata Domnului şi să ne bucurăm de carte.

Ea începe cu o „A opta artă”, un fermecător portret pe care Lucian Vasilescu îl face lui Ioan Es. Pop. Imediat urmează „Un an de nefericire prosperă”, trei pagini în care acesta din urmă îl portretizează pe primul printr-o „întâmplare, o poveste” pe care n-are rost s-o stric povestind-o eu rău, de vreme ce ea e bine şi artistic povestită.

Până aici ştim ce scrie unul şi altul, căci semnează fiecare. După care nu mai putem şti, căci textele ce urmează, împărţite în ciclurile Despre autonomia de zbor în condiţii de greaţă (Unele lucruri nu se schimbă niciodată), Trebuie neapărat să fac asta şi Val-deale, aparţin unei entităţi scripturale numită „Autorii” şi care se mărturiseşte astfel pe coperta a patra: „Aceasta este o carte la care am trăit împreună vreme de 15 ani şi pe care am transcris-o, apoi, într-o toamnă-iarnă. Ea este timp viu din timpul vieţii noastre vii, un moment de zăbavă din vremea morţii noastre de zi ci zi, neîntreupte.” S-ar putea ca textele cărţii să aparţină nominal unuia sau altuia dintre cei doi poeţi, dar, dată fiindu-le prietenia pe care o trăiesc, ea să-i fi îndemnat să renunţe, pentru această carte, la orgoliul individualităţii, pentru a lăuda dual prietenia. Şi poezia, desigur.

Ioan-Es.-Pop-Lucian-Vasilescu stă – în prima dintre cele trei secţiuni ale cărţii –, aşa ambiguu, ambidextru şi bivitelin cum este, sub duhul lui Nichita Stănescu. Poeme cântate, părând în scris că-s proză, dar la auz melodioase, au rimă, au graţie şi imprevizibile în metaforă şi-n tropi, în general, sunt euforic-dezabuzat-întristate, bat mereu într-un perete metafizic, au şi patos existenţial, au pasaje memorabile, duc penitenţe şi dor de mântuire, se joacă şi se dejoacă, îşi poartă cu demnitate memoria culturală dar n-o fetişizează şi în fervoarea cursului lor aparent indisciplinat urmează o idee de „carte de învăţătură” moralicească: „Mâine, la o vreme oarecare, voi porunci închiderea cuvintelor în/ dicţionare. Le voi alinia elegant, pentru apelul de seară, pentru o/ delicată execuţie sumară. Le voi atârna apoi în reclame cochete de/ pereţii blocurilor, în mahalale, la intrarea în bude, pe capac, la/ haznale.// Să fie de învăţătură de minte pentru cine-o mai îndrăzni, de aici înainte.”

În Trebuie neapărat să fac asta autorii adună un fel de tablete, însemnări, un soi de reportaje şi însemnări ca de jurnal a căror notă comună mi se pare a fi mărturisirea unei revelaţii sau sugestia unui sens mai pur dedus dintr-o întâmplare de peste zi ori dintr-o biografie a cutărui ins ieşit prin comportament şi biografie din serie. Un motto din Boris Vian e pus ca să sugereze dimensiunea de urgenţă a consemnării: pentru a lăsa o urmă la ceva ameninţat cu iminenta spulberare.

Cele mai frumoase poeme ale cărţii le găsesc, după gustul meu, pe cele din secţiunea finală Val-deale (titlul trimite, în glumă, la blagianul deal-vale, ca siglă a spaţiului mioritic). Bodega, birtul, barul sunt locul care provoacă un lirism dulce-amar, dezabuzat şi senin, o poezie a boemei ce schimbă pitorescul pe metafizic şi melancolie. Dar şi o poezie a impactului conştiinţei lucide a limitei şi precarităţii fiinţei cu visarea şi cu nostalgia unui paradis mereu improbabil. Moarte, viaţă, poezie, singurătate, sentimentul nimicniciei şi al ratării amestecat cu euforia calmă a dezastrului topită în incantaţie compensatorie  –  în texte de poezie adevărată. Un exemplu: „am izbândit. oamenii-şi feresc privirea când mă-ntâlnesc. până şi/ soarele mi-a luat umbra înapoi. mă scurg prin rigolă, ca un noroi.// când îmi aud paşii, îmi trag de sub picioare străzile. din văzduh,/ păsările, contenind din cântat, mă înveşmântează, grijulii, în rahat.// sunt un om împlinit. acum pot începe tot ce am sfârşit.// sunt viu, deşi am isprăvit de trăit.// acum, peste mine nici plouă, nici ninge. pe mine când cade lumina, se stinge.”