Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Prietenii care nu cred în reabilitarea ficţiunii, dar o spun pe ocolite

E inelegant să comentezi cronicile literare dedicate cărţii tale. E un principiu elementar să te supui cu stoicism judecăţilor emise de alţii, indiferent dacă au fost formulate cu bună sau evidentă rea-credinţă. Un cronicar literar, ca orice cititor, are tot dreptul să nu-i placă o carte sau să respingă o idee pe care o avansezi prea repede (deci surprinzător) sau prea răspicat (deci prea categoric pentru a nu trezi o replică). Nu voi cădea (sper) în păcatul de a întâmpina cu ofuscare sau cu satisfacţie declarată anumite judecăţi despre cartea mea Reabilitarea ficţiunii, apărută la începutul anului 2004 la Editura Institutului Cultural Român. Dar cred că merită să semnalez şi să comentez modul cum a fost întâmpinată de doi prieteni ideea de bază a cărţii, afişată în titlu. Credeam şi cred în continuare că acest fenomen benefic pentru literatura noastră contemporană s-a produs: diminuarea diaristicii şi a memorialisticii atât în scara de aprecieri a criticii, cât şi în disponibilitatea de receptare a publicului. Ficţiunea şi-a redobândit cam din 2000 încoace încrederea autorilor de roman, a criticii şi a publicului (cel puţin a unei bune părţi, mai emancipate). Mi-e foarte clar că nu se poate construi din jurnale şi memorii o literatură mare şi durabilă. E ca şi cum ai crede că istoria o fac servitorii, bucătarii, brancardierii şi serviciile de pază. E un loc comun, la îndemâna tuturor. E savuros să vedem că se schimbă perspectiva, dintr-un unghi neaşteptat şi până atunci necreditat, dar micile sau marile vanităţi nu ar trebui ridicate la rang de puteri decisive şi definitive. Şoferul lui Marin Preda sau martorii ultimei seri suspecte a prozatorului la Mogoşoaia nu pot deveni mai importanţi în posteritate decât însuşi scriitorul-victimă. E de datoria criticii să intervină pentru a tempera această modă a jurnalelor şi a mărturiilor din umbră, dacă fenomenul de diminuare a interesului nu s-ar petrece de la sine, fără contribuţia criticii pierdută în admiraţia culiselor şi a vani­tăţilor.

În prefaţa la volumul său Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, Editura Polirom, 2004, Dan C . Mihăilescu veştejeşte (ca să nu zic „feşteleşte”) ipoteza unei schimbări a opţiunii în favoarea romanului şi a ficţiunii: „Acum se poartă conflictul dintre ficţiune şi memorialistică: lupta literaturii cu documentul istoric, gâlceava imaginaţiei cu factologia. Şi se decretează ritos, vezi Doamne, sastiseala românilor faţă de mai toate formele confesiunii, paralel cu expansiunea neo-bovarismului, setea de evadări beletristice în excentric, dincolo de timpuri şi graniţe. Nu ştiu de ce trebuie să existe neapărat o dihonie între cititorii de romane şi împătimiţii istoriei mici”. Dan C. Mihăilescu are dreptate: de ce, dacă el citeşte şi valo­rizează o sută de jurnale şi memorii, cineva să se gândească la soarta romanului? De ce această ingratitudine? Şi, mai ales, cine o fi ipochimenul? Dar mă gândesc cu sfială: să nu se fi produs oare nici o schimbare în sfera literaturii din 1990 până în 2000? E chiar aşa de odios să te gândeşti, pur teoretic, la raportul dintre ficţiune şi non-ficţiune, dintre roman şi jurnal? Şi oare toate cele o sută de jurnale şi memorii (poate o mie, mai multe sau mai puţine, nu are importanţă) dintr-un deceniu prin excelenţă al lor îşi perpetuează cu aceeaşi superbie indiscreţiile şi vanităţile? Ar mai dedica oare astăzi Dan C. Mihăilescu 70 de pagini din 470 jurnalului lui Mircea Zaciu? Oare toate jurnalele şi memoriile analizate în volumul despre „literatura română în postceauşism” sunt cu adevărat literatură (oricât de laxă ar tinde să devină sfera acestei noţiuni)? Nu e cazul să ne neliniştim măcar o clipă că atâtea cinisme, mărunţişuri, subiectivisme şi insanităţi distrug însăşi ideea de realitate „adevărată şi autentică” pe care jurnalele şi memoriile par să o servească? Dacă nu putem judeca aceste documente cu un  criteriu estetic, nu ar fi bine să punem mai la vedere un criteriu moral? Nu ar fi rău să ne întrebăm cât se poate de insistent: cine eşti dumneata, domnule memorialist sau domnule diarist, şi ce cădere ai să încondeiezi acid pe toată lumea? Aduci şi altceva nou decât noroi şi venin? Nu cumva ne lăsăm furaţi de spectacolul vanităţilor? Mie mi se pare că a trecut vremea exagerărilor, dar, sincer, îl înţeleg pe Dan C. Mihăilescu că poate citi azi un jurnal, oricât de odios, mâine un roman, oricât de fabulos, cu o la fel de mare plăcere. O dovedeşte cu strălucire prin toată activitatea sa notorie de critic de întâmpinare. Vreau să spun numai atât: nu bag nici o dihonie între fanteziştii narativităţii şi fanteziştii culiselor, dar îi cred mai inventivi, mai puternici şi mai oneşti pe cei dintâi. Atât. Bineînţeles că o să citesc jurnale sau memorii şi de acum încolo (şi eu, şi alţii), dar cu mai mult scepticism şi sentiment al relativităţii decât până acum.

Într-o cronică binevoitoare la cartea mea, în  „România literară” nr. 22 din 9-15 iunie 2004, Tudorel Urian notează aparent măgulitor: „Realmente, criticul orădean are vocaţia marilor teme şi, probabil, dacă în loc de literatură s-ar fi ocupat de politologie, ar fi fost un gânditor de tipul Francis Fukuyama sau Samuel Huntington. La fel ca aceştia, I. S. este interesant în primul rând prin întrebările pe care (şi, ni) le pune şi doar apoi prin răspunsurile pe care le schiţează. El nu face decât să propună noi provocări, să aducă în discuţie teme de mare actualitate, apte să se transforme instantaneu în contradictorii dezbateri publice”. Toate bune şi frumoase! Comparaţia cu Fukuyama şi Hundington nu voia să fie, desigur, una valorizatoare şi onorantă (am înţeles foarte bine acest lucru). Tudorel Urian va fi râs în barbă că a lansat această găselniţă înşelătoare, în care şi eu, tot din amuzament, m-am lăsat prins (ce puteam face?), răspunzând criticului printr-un e-mail de mulţumire, semnat Simutsuyama. Înţelegeam că trimi­terea nu era un elogiu (şi nici nu trebuia să fie), era un reproş catifelat. Tudorel Urian îmi sugera că sunt un amator de ipoteze hazardate, aproximative, epatante, dar totuşi provocatoare şi neliniştitoare prin doza oricât de mică (totuşi, prea mică!) de adevăr pe care îl conţin. Era frumos spus, de ce să nu recunosc? Dar lucrurile nu s-au oprit aici, ca dovadă că eroarea mea de percepţie a literaturii contemporane era mult mai gravă. Tudorel Urian îşi începe cronica la cartea amintită a lui Dan C. Mihăilescu, în „România literară” nr. 34 din 1-7 septembrie 2004, cu o vituperare inchizitorială care mi-a dat fiori de …plăcere masochistă: „Multe stupidităţi au inflamat în ultimii ani tot mai restrânsa noastră viaţa literară, dar cea mai mare dintre ele mi se pare a fi, de departe, dezbaterea legată de aşa-zisul conflict dintre ficţiune şi memorialistică. S-a recurs la sofisme şi la explicaţii de tot fanteziste în încercarea de a se demonstra de ce, imediat după 1989, românul a întors spatele ficţiunii pentru a plonja voluptuos în apele limpezi ale confesiunii directe şi de ce acum, ruşinat parcă de gestul său, s-ar întoarce pocăit, spre tradiţionalele zone fictive de evadare din imediata noastră realitate”. E aici un bun rezumat negativ al unei dezbateri pe care am organizat-o în 2001 în paginile revistei „Familia”, la care a participat, nu chiar aşa de supărat, şi Tudorel Urian, o dezbatere transferată, numai cu punctul meu de vedere, în volumul amintit Reabilitarea ficţiunii. Tudorel Urian se inflamează amical, pornind de la ideea citată din prefaţa cărţii lui Dan C. Mihăilescu, păstrând amândoi confidenţialitatea privitoare la prăpăstiosul preopinent care a lansat „dezbaterea legată de aşa-zisul conflict dintre ficţiune şi memorialistică”. Manualele actuale de limba şi literatura română pentru clasele a VII-a şi a VIII-a discută despre literatură tocmai prin această prismă (mă rog, uşor modificată şi adaptată la vârstă). Nu aş zice cu seninătate că e o falsă problemă. Dimpotrivă, e o problemă elementară, dacă nu fundamentală, de teorie şi practică literară. Dacă pe bunii mei prieteni, care-mi lansează în glumă săgeţi de hârtie din tufiş, nu-i oripilează cuvântul, există în permanenţă o relaţie dialectică, mereu schimbătoare, între ficţiune şi non-ficţiune, între roman şi memorialistică. Evident: poate să te intereseze sau poate la fel de bine să nu te intereseze, dar asta nu înseamnă că ea nu există. În ceea ce mă priveşte, continuu să cred, spre exasperarea bunilor mei prieteni Dan C. Mihăilescu şi Tudorel Urian, cărora le mulţumesc că numele meu le scapă (menajându-mă) când e vorba să mă contrazică deschis, că e o saţietate de egolatriile jurnalului şi ale memorialisticii şi că literaturii noastre actuale i-ar prii să avantajăm alternativa ficţiunii şi a construcţiei narative. M-am săturat de mlaştina vani­tăţilor, a subiectivismelor, a secretelor de salon, a adevărurilor mult prea personale. Îi citesc mai cu plăcere pe autorii de jurnale care dispreţuiesc jurnalul (nu-i un paradox), pe scriitori cum sunt Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu sau Marin Preda, care ştiu că jurnalul e un moft, dacă nu chiar o prostie. O sută de jurnale nu fac cât un roman ratat de Liviu Rebreanu sau Marin Preda. O clipă de jurnal, oricât de bine notată, este întotdeauna mai uşoară şi mai perisabilă decât o clipă de roman. Ca să fac o glumă ieftină, voi spune că un kilogram de romane e oricând şi în orice împrejurări mai greu, mai rezistent şi mai important decât un kilogram de jurnale şi memorii.

În tot acest interval al schimbului de ironii amicale dintre noi, jurnalul şi memoriile se retrag în locul modest din bibliotecă, pe al doilea sau al treilea raft, ca o literatură a secundarului ce şi-a făcut datoria de a se război cu propria condiţie, pentru a ieşi la iveală în prim-plan, pentru o clipă de un deceniu. O clipă căreia degeaba prietenii mei îi strigă cu disperare: „clipă, rămâi, eşti atât de frumoasă!” Ofensiva ficţiunii (despre care am vorbit probabil prea devreme, în urmă cu trei ani, pentru cei fără perspicacitate) restabileşte pentru multă vreme locul privilegiat al romanului, pe care de mâine o să-l observe şi prietenii mei. Ştiu că nu e plăcut să confirmi previziunea altuia şi să-i dai dreptate, pentru că trebuie să-ţi calci pe propriile orgolii. Dar, în fond, de ce n-ar avea Dan C. Mihăilescu şi Tudorel Urian dreptul să creadă că din 1990 şi până în 2004 nu s-a schimbat nimic în lite­ratura noastră actuală în raportul dintre ficţiune şi jurnal? La registratura lor de cronicari literari activi, cărţile se succed poate la fel: un roman prost, un jurnal extraordinar, un roman prost, iarăşi un jurnal extraordinar, un roman prost şi tot aşa, într-o paritate ineluctabilă şi inalienabilă. E şi asta o calitate: să crezi că niciodată nu se schimbă nimic, literatura e una şi aceeaşi, fără nici o variabilitate în diagrama raportului de forţe, tendinţe şi valori. Cărţile – jurnale, romane şi memorii – curg mereu la fel. Eu zic că nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă, dar poate că totul nu se întâmplă decât în fantezia mea suspicioasă şi bolnavă.