Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Cu Liviu Ioan Stoiciu, la plecare

 Cinic, dezabuzat, dispreţuindu-se chiar, Liviu Ioan Stoiciu priveşte cu nesaţ metamorfozele formelor – şi ce altă manifestare mai spectaculară a lor decît moartea? Deocamdată, nu ştiu cum aş putea să explic o astfel de contradicţie. Ce-i drept, cinismul nu-i nihilism, nici nesaţul acesta nu-i fascinaţie. Totuşi, contradicţia există şi, aşa inexplicabilă cum e, poate că este chiar miezul, dacă nu al unei poetici, atunci al unui mod de a fi. Nu sîntem prea departe de ceea ce se întîmpla cu Cioran. Cert este că ultimul LIS – avem în vedere volumul La plecare (Editura Vinea, 2003) – stă sub semnul unor cuvinte care vorbesc despre „o înşiruire de cicluri alcătuite de creaţie şi dezintegrare”. Mai mult, motto-ul primei secvenţe a volumului e următorul: „Aceasta e ora morţii mele, / bucurîndu-mă de avantajele ei…”. Ei, bine, ce e, finalmente, această carte decît înlocuirea punctelor de suspensie cu obsesiile unei lumi, dezvoltate în tablouri, scenarii, viziuni?

Da, Liviu Ioan Stoiciu „se bucură” de avantajele morţii – pe care o proiectează într-o construcţie laborioasă, chit că foarte sofisticată în discurs. Zic sofisticată, deşi nu acesta-i cuvîntul cel mai potrivit. În miezul evenimentelor, sinele nu poate decît să prindă frînturi de frază, de imagini, de sens. Nu-i este accesibil decît fragmentul; chiar şi aşa, din fragmente, şi sinele, şi miezul lumii capătă formă. Cît priveşte elaborarea, ea poate că este cu atît mai accentuată acum cu cît, la plecare fiind, poetul priveşte în juru-i în căutarea unui sens şi a unei decizii. Şi cu cît impresia de fragmentarism e mai puternică, cu atît subtextul spune o poveste articulată ca salvare. Am zis plecare?! Dar plecarea poate fi, prea bine, sosire. Şi asta pentru că, pentru Liviu Ioan Stoiciu, nu există decît materie în permanentă prefacere, forme în devenire: „De jur / împrejurul meu prinde contur viitoarea formă/ anorganică”, citim într-un loc. Şi, cu toate că pare o devenire în moarte, lucrurile sînt ceva mai complicate. Pe de-o parte pentru că devenirea aceasta în moarte e sincronă (de nu cumva sinonimă) scrisului, pe de altă parte pentru că moartea are un sens revelator şi, mai mult decît atît, pare miezul unei „religii” a întemeierii.

Să se înţeleagă, Liviu Ioan Stoiciu nu e în căutarea vreunei utopii – departe de luciditatea lui aproape maladivă o astfel de ipostază –, dar e în căutarea unui athanor în care să poată citi sensul. Uneori, ca acum, el se întrevede în moarte. Elocvent faptul că ultimul poem al primului ciclu se încheie cu imaginea morţii care e scriitură: „E scos cu picioarele înainte din biserică // rămas cu capul plecat: se aud sunete de trîmbiţă, fluierături, / strigăte / din fundul hăului. Ci / întunericul / cuprinsese tot locul… «Scriu de adio la // lumina lunii»: caligrafiază, afundat / în mîl pînă la brîu, unde plantele marine îi / transformaseră / carbonul («carbonul atîtor pasiuni», subliniază, apoi şterge), / în materie organică, / materie ce a fost depusă în / sedimente”. La fel de elocvent ultimul poem al cărţii, cea de-a şaptea faptă: „”. Şi dacă în poezia lui Liviu Ioan Stoiciu există dezgust, dezamăgire şi deopotrivă un caricatural grotesc, mai degrabă teluric decît livresc, toate acestea sînt consecinţa neantului care atacă nu individul (doar individul se poate salva în materie), ci omul. Şi în acest context, miza politică, asemenea oricărei localizări, nu cred că mai are vreo relevanţă. Citim în acest ultim poem: „Caii de manej, cu frîne, în grădina / suspendată / a bisericii, rostogolesc, încet, cu / botul, un butoi de lături, frăgezind iarba. Iarba verde adunată: / fir cu fir, un popor / spectator, ostenit şi descurajat. Un popor de iarbă? Un / popor de morţi / îngropaţi în ei înşişi. În contra // acestui popor din comuna Adjudu Vechi, adunat de un / teanc de secole, / frăgezit an de an, crescut mereu să-l aplaude pe Dumnezeu”.

Oricum, poemul se dezvoltă, nu ca lamentaţie, ci aforistic, în direcţie nihilistă („Aici, unde vraja / zidului cu igrasie, de neescaladat, care ne desparte de cei / plecaţi, se repetă: ce e înainte, a fost / şi înapoi? Ce a fost, va fi / în veci: amin, / şi mie un pahar cu vin! Eu toată viaţa am dormit / în pămînt, nu în // pat”), pentru ca, finalmente, sensul să fie auroral, născut nu din revoltă, ci dintr-un fel de smerenie greu de acceptat la un poet precum Liviu Ioan Stoiciu. Supravieţuirea e posibilă, fie şi prin moarte – şi aici rolul decisiv îl are prezenţa unei misiuni dincolo de sine: „Ameninţaţi / cu adormirea de fiecare / bătaie de pleoapă: hai, scrieţi! Dacă nu scrieţi, să viu se usuce / mîna! Daţi de ştire… Eu, cu sentimentul că / mă identific, rămas / singur, cu / circul şi cu arderile mele chimice interne, între / 50 şi 60 de ani pe lumea asta, sosit în vizită: în care apa / mă umple pe trei/ sferturi, şi iarba… Iarba frăgezită de morţi îmi / dictează”.  Nici o metafizică în toate acestea, decît prezenţa trupului iluminat de scris. A trupului intrat, chiar şi prin moarte, cum am spus deja, în transa iluminării de o misiune.

De altfel, volumul e alcătuit din cicluri care alcătuiesc în sine o „poveste”. Primul, numit De unul singur – Înfăţişarea, se articulează pe ideea mortului care se priveşte pe sine; cel de-al doilea, Dedublarea – Mărturii, conţine poeme ale trecutului acestui sine, ieşit din trup şi intrat, ca să zic aşa, în istorie. În realitate, o dovadă a faptului că pierderea individuţiei coincide cu recuperarea, fără iluzii şi fără nostalgii, a integralităţii. Toate textele de-acum ale lui Liviu Ioan Stoiciu sînt poeme ale prezenţei în lume. Şi dacă lipsa de sens provoacă dezgust, o dată cu dezgustul denunţarea unei lumi precare, ea permite şi o situare în afară, înseninată.

Denunţarea trupului coincide în cele din urmă cu o apologie a lui şi nu e deloc paradoxal să observăm că tocmai precaritatea dă sens. Aproape că e redundant să citez: „Tu,/ o dărăpănătură de oase şi carne, nostalgică: dătătoare de sens…”. Spectacole ale precarităţii şi ale întrebărilor privitoare la rostul din lume („îşi vede chipul gălbejit în apa din/ găleata/ fîntînii, aplecat să bea cîteva înghiţituri: «obiect/ netrebnic, asta sînt – oare, în mîna cui?»”), poemele acestea despre despărţirea de trup culminează poate într-un titlu – «Sînt mort sau sînt viu?» Nu poate să-şi dea seama, care dă măsura exactă a alienării şi, deopotrivă, a neputinţei de a înţelege. Dezgustul faţă de modul de a fi al fiinţei în lume se asociază dispreţului de sine. Cum să fie posibilă această judecare decît printr-o ruptură, asociată schizofreniei? Nu ştiu dacă acest cinism dus la extrem e macedonskian. În anume locuri sînt, dacă nu versuri, atunci sensuri nihiliste cu rădăcini în arheul eminescian („că nimic n-are sens: totul e o armură a formei neschimbate”). Dar perspectiva aceasta a trupului în nefiinţă, parcurgînd etape ale unor ritualuri, cu viziuni groteşti, cu „secvenţe puse la microscop”, stă cu rădăcinile înfipte în una din Nopţile macedonskiene. Mă şi întreb de nu cumva se poate vorbi foarte serios, cu argumente trainice, despre macedonskianismul nu numai al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, ci chiar al lui Liviu Ioan Stoiciu însuşi. Oricum, un macedonskianism depăşit printr-o ciudată înseninare. Şi, înaintea ei, printr-o coborîre nu în bolgii, cum ne-am aştepta, ci într-un spaţiu al integralităţii, al vocilor în care Nero, barbarul, Iisus sau copilul de la Cantonul 248 se suprapun. Toţi sînt „observatori din altă lume”. Printre ei, poetul, cu „amintirea altor vieţi”, un „biet căutător de urme”. Premisa întregii viziuni e următoarea: „Sîntem o serie de corpuri, pe care le părăsim treptat, pe rînd, asemenea unor foi de ceapă”. Să fie conştientizarea acestei premise o „probă de schizofrenie”? Sînt argumente multe în acest sens, al cunoaşterii care e nebunie.

Oricum, „mărturiile – fireşte, ale acestor voci – devin fişe clinice”, iar „bolnavul vorbeşte despre el la persoana a treia feminin”. Cîteva titluri memorabile în acest sens: Incapacitatea de a trăi o durere, o bucurie, o mînie, I se pare că a devenit altul, Crede că anul naşterii lui e anul în curs, în care va muri sau E convins că e o jucărie în mîinile unei forţe misterioase. N-aş crede însă că volumul se structurează doar pe ideea aceasta, a delirului incontinent care nu mai poate da seama despre nimic şi se hrăneşte doar cu iluzia, înşelătoare, a integralităţii. Aş crede  mai degrabă că Faptele finale proiectează totul într-un cinism pe care l-aş numi, trecînd peste orice contradicţie, senin: Poate că este – de ce nu? – cinismul unui stoic: „Poate că/ sîntem deja lucruri neînsufleţite şi/ nu ştim…”. E unul dintre argumente. Altul: „Ia să nu ne mai temem, să/ avem nepăsarea prafului ce se aşterne/ pretutindeni”. Iată de ce cred că, acum, la plecare, LIS e gata pregătit să poarte un nou război; că forţele nu-i sînt nici pe departe epuizate, că, în fine, LIS priveşte totul cu un zîmbet ciudat, zîmbetul celui care ştie că orice plecare este sosire. Şi o repet: De ce n-ar fi, în toate, cinismul unui stoic?!