Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

O lume aparte şi magia ei specifică

Natalia Dănăilă,

Magia lumii de spectacol

Taxată de către cunoscătorii superficiali, dar mai ales de către cei total ignoranţi în materie, drept artă minoră, teatrul de animaţie în atât de diversele sale modalităţi de acţiune (păpuşi, marionete, umbre, jocul cu măşti ş.a.) îşi poartă vârsta milenară cu superbia unei tinereţi perpetue, cu temeliile înfipte într-o imensă tradiţie, cu conştiinţa răspândirii sale pe toate meridianele şi paralelele globului şi sfidând superstiţia că ar fi o artă cu adresabilitate exclusivă spre publicul juvenil. Capabil să ajungă la sinteze şi la expresivităţi nu întotdeauna accesibile chiar şi teatrului „mare”, cel cu actori, teatrul de animaţie trăieşte într-o universalitate, într-o putere de generalizare şi într-o varietate a expresiei care îi dau specificitate şi statut de mare artă. Se cere însă mai bine cunoscut şi până acum demersurile de descifrare şi de pătrundere în acest univers specific au fost destul de puţine. Motiv pentru care apariţia u­nei cărţi precum cea a Nataliei Dănăilă, dedicate a­rtei animaţiei — Magia lumii de spectacol (măşti, păpuşi, marionete, actori, Ed. Ju­ni­mea, 2003) nu poate trece neobservată. Este, in­discutabil, demersul complet pentru aborda­rea domeniului, sub diversele unghiuri — is­to­ric, estetic, practic etc. Este o carte menită să re­amin­tească celor care au uitat fabulosul domeniu al teatrului de animaţie, să-i atenţioneze pe ne­cunoscători că acest domeniu există şi merită cercetat, iar cunoscătorii sunt provocaţi la un colocviu pe teme de specialitate.

Ziarist prin formaţie, Natalia Dănăilă a ajuns oarecum din întâmplare în zona aceasta de preocupări, dar odată ajunsă acolo s-a lăsat sedusă, a întrat „cu arme şi bagaje” în universul nou descoperit, servindu-l cu pasiune, cu devotament şi în cele din urmă cu impecabil profesionism. A început ca secretar literar al teatrului de profil din Iaşi, a făcut apoi studii de regie, a scris piese pentru spectacole de acest fel,  a ajuns nu numai directoarea teatrului, ci şi o lideră a artei animaţiei în accepţia cea mai nobilă şi mai deplină a termenului. Actualul Teatru pentru copii şi tineret, „Luceafărul”, din Iaşi, cu noua sa clădire şi cu prestigiul său demult consolidat, cu prezenţele sale de mare succes la diverse festivaluri internaţionale etc îi datorează mult Nataliei Dănăilă, iar Magia lu­mii de spectacol, cartea care ne reţine acum a­ten­ţia, este în egală măsură rodul pasiunii, profesionalismului şi experienţei de o viaţă. Totodată este cartea care acoperă un gol în teatrologia noastră, pentru care arta animaţiei a fost de puţine ori obiect de cercetare.

Străbătând arta animaţiei în timp şi în spaţiu, de atunci de când s-a născut ea, adică din antichitate şi până în contemporaneitate; parcurgând arealele sale de răspândire — întâi India, China şi întregul Extrem Orient, apoi în Egipt, în Grecia şi în antichitatea română — o­prindu-se pe îndelete la arta Evului Madiu, când s-au născut personaje care au înfruntat vea­cu­rile ajungând până la noi — Karagőz sau Pulcinella sau fratele lor mai mic, Vasilache al nostru — studiul intrând într-o modernitate extrem de diversificată şi răspândită, practic, pe întregul glob, servită de mari personalităţi şi înrudindu-se prin sânge cu momente fundamentale ale ar­telor surori. „Ar fi acum interesant de observat — notează autoarea — ce s-a petrecut în domeniul pe care noi îl cercetăm, tocmai în Extremul Orient, în ţara Japoniei, în timp ce în Europa Polichinelle, Hanswurst, Petruşka, Kasperl, Punch, Guignol etc. cucereau lumea spectacolelor, cucereau un public extrem de nu­me­ros, aparţinând tuturor păturilor sociale, printr-o formulă aparte de reprezentaţii — având la origine filonul comediei populare realiste greco-latine, influenţa Comediei dell'Arte. Aflăm şi că arta păpuşarului a avut etapa ei sa­cră şi că un compartiment religios se întinde până în zilele noastre, cu rădăcini înfipte în misterele sau miracolele medievale. Elementul pro­fan a devenit însă precumpănitor şi i-a dat configuraţia pe care i-o cunoaştem astăzi, teatrului de animaţie în modernitate fiindu-i consacrat un capitol substanţial. Capitală se do­ve­deşte capacitatea de convingere şi de e­sen­ţi­alizare a păpuşii: „Măştile şi păpuşile sunt ex­pre­sia puterii omului de esenţializare a lumii printr-o formă de artă. Formele străvechi de animaţie (...) relevă una din caracteristicile fundamentale ale artei marionetelor: transmiterea mesajelor prin sugerarea faptelor de viaţă şi nu prin imitarea (copierea) tuturor detaliilor realiste. Esenţializarea, puterea de sugestie a obi­ec­te­lor animate descoperite în actul de creaţie pă­pu­şeresc — prin însufleţirea măştilor şi a tuturor prototipurilor de figurine — sunt elementele care definesc trăsăturile de bază ale limbajului scenic în arta animaţiei. Pentru susţinerea amplului său demers, Natalia Dănăilă convoacă o serie de mari teoreticieni şi istorici care s-au pronunţat asupra fenomenului: o impresionantă bibliografie îi citează pe Tudor Vianu, G. Călinescu, Ovidiu Drimba, Peter Brook. Roger Caillois, Mircea Eliade, Jerzy Grotowsky, Vito Pandolfi, C.Rădulescu Motru, Liviu Rusu, Antoine Vitez, Paul Fournel şi mulţi, mulţi alţii, conso­li­dând întreprinderea şi aducând probe suplimentare privind seriozitatea ei.

Nu sunt lipsite de interes nici acele capitole ce se opresc asupra sectorului practic al domeniului — construcţia păpuşilor şi marionetelor, particularităţile fiecărui tip de „interpret animat” (păpuşa pe degete, păpuşa pe tije metalice sau de lemn, păpuşa tip wayang, mari­o­neta cu fire, păpuşa din teatrul de umbre ş.c.ş., cum la fel de interesant este şi capitolul final — cel dedicat Teatrului „Luceafărul”, de la primele timide încercări în anii imediat post-belici până la profilul său contemporan.

În concluzie — o carte necesară, o carte de desăvârşit profesionalism, o carte care întregeşte profilul unei personalităţi care s-a dedicat în întregime şi cu devotament artei animaţiei.