Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Adevăruri feerice

Din fericire sînt pe lumea aceasta adevăruri feerice şi minciuni morne.

Nu numai invers.

*

Iertarea e concurată nu atît de ură, de dorinţa vindictei (forme paradoxale ale iertării, după cum iertarea e şi ea un fel de răzbunare epurată), ci de variile impulsuri care o pot împinge la simulacru. Or, o iertare simulată e un fapt odios. Pentru că ratează capacitatea harului şi totodată recunoaşterea eşecului. O dublă falsitate.

*

Duşmanii îi dau certitudinea dreptăţii sale, într-o măsură mai mare decît amicii. Deoarece reaua lor calitate e mai uşor de dovedit decît calitatea superioară a amicilor.

*

Cuvîntul ca o înălţime maximă şi totuşi limitată, ocrotitoare aidoma unui acoperiş.

*

Nu cereţi copilăriei, nici adolescenţei, nici măcar tinereţii o prea mare disciplină. Nu mă refer, desigur, la disciplina învăţăturii care trebuie să fie temeinică, ci la una strict morală. Sînt vîrste ce se cuvine a  fi pline de ele însele. Exuberanţa lor e sublimă. Montherlant, recomandînd unui băiat de paisprezece ani să cultive, drept virtuţi capitale, curajul şi puterea de-a tăcea, ni se pare inuman.

*

Nu-ţi poţi lepăda memoria ca pe-o haină prea uzată. Eventual o poţi purta ca pe-o rufă pe care o speli periodic.

*

„Fondul ideilor este totdeauna, la scriitori, aparenţa, iar forma realitatea” (Marcel Proust).

*

Nu te poţi bizui pe lucrurile pe care nu le cunoşti bine, în care îţi poţi astfel investi speranţa cea mai vie.

*

Necunoscutul: cea mai înaltă mediere între tine şi lume.

*

Adesea nenorocirile sînt neutre. Nu ele te distrug, ci incapacitatea ta de a le face faţă, minima ta rezistenţă.

*

Te integrezi fatalmente într-o formă sau alta de existenţă, fie şi polemizînd cu aceasta.

*

„Principala deosebire dintre literatură şi viaţă: în cărţi, proporţia de oameni excepţionali e mult mai mare decît în realitate” (Aldoux Huxley)

*

Dulceaţa credinţei: lumina obştească trecută prin propria ta lumină.

*

Arta nu imită niciodată nici viaţa, nici visul, ci le naşte.

*

„A vorbi înseamnă a semăna. A asculta, înseamnă a culege” (Confucius).

*

Superstiţia legată de rostirea numelor celor mai înfricoşătoare legată de nerostirea numelor celor mai iubite (ori de substituţia, perifraza, diminutivarea lor).

*

Fără micile (dacă nu şi fără marile) mecanisme ale egoismului, ne-am pierde într-o imensă, nimicitoare grijă a fiecăruia pentru toţi şi a tuturor pentru fiecare. Există un egoism natural, pe care nu sîntem în măsură a-l recunoaşte totdeauna, dar care ne protejează ca un instinct benefic. În virtutea lui, binele, frumosul şi adevărul se manifestă ca o de-limitare proprie.

A te lăuda cu lipsa de iluzii

Ixion îndrăgostit de Hera, dar avînd putinţa de-a o îmbrăţişa doar înşelător, sub chipul unui nor, ce dovadă mai expresivă avem asupra sentimentului iubirii, ca înfrîngere şi, simultan, ca victorie?

*

A te lăuda cu lipsa de iluzii înseamnă a te sustrage judecăţii unui criteriu ideal. A avea o şansă de a-ţi îmburghezi conştiinţa.

*

Egoismul şi aroganţa pot trece drept „caracter”, dacă energia pusă în serviciul lor are abilitatea de-a se situa sub egida unei cauze generoase.

E una din comportările calculate ce pot duce la rezultate spectaculoase.

*

Nu uita: nu totdeauna cei ce servesc o cauză de bun simţ sînt oameni de bun simţ.

*

Sublima ignoranţă sfidătoare, de la analfabetismul lui Carol cel Mare la agramatismul lui Salvador Dali, care cultiva, zice-se, în cele patru limbi în care scria, o „ortografie fonetică”. Cît de sfioasă e, în comparaţie, ignoranţa, din raţiuni de cucernicie, recomandată de sfîntul Francisc d'Assisi!

*

Nici o iluzie nu e desăvîrşită, nici o deziluzie nu e deplină. Învaţă să le dozezi pentru a supravieţui convenabil.

*

Dacă nu te poţi feri de banalitate, prefă-te cel puţin că ţi-e indiferentă. Avînd complexe în faţa ei, intimidîndu-te, rişti să-i faci jocul, cultivînd-o în chip de preţiozitate.

*

Orice imitaţie implică, în fond, o stare de infantilism.

*

Sofismele politice : monstruozităţi obţinute în laboratoare, aidoma unor arme biologice. Dacă li se dă drumul în lume, pot produce, aşa cum din păcate s-a văzut, cele mai mari catastrofe.

*

Un caz graţios de mitologie fiziologică: vechii chinezi explicau plînsul prin faptul că în craniul omului se află, precum într-un vas, apa care se varsă prin aplecarea capului.

*

O apreciere a religiei, la Okakura Kakuzo: „În religie viitorul e îndărătul nostru”.

*

Polisemnificaţie. Adînca bucurie de-a te şti trădat de cuvintele tale care-ţi duc intenţiile în direcţii necunoscute.

*

Psihanalizate, calambururile ar reprezenta proiectele noastre eşuate pe care întîmplarea le-a îmbrîncit în grotesc şi în deriziune. Din punct de vedere moral, sînt un pandant vesel al melancoliei.

*

Pornirea de dominare ascunsă în umor: „O glumă este o fulgerare care ne face să vedem că sîntem mai desăvîrşiţi decît un semen al nostru. Şi de altminteri, chiar dacă acesta ar fi fiinţa cea mai desăvârşită cu putinţă, în momentul acela vedem limpede că îl depăşim” (Stendhal).

*

Cea mai potrivită replică pe care o poate primi o culoare e o altă culoare.

*

Nu poţi trăi fără exagerare. Viaţa însăşi e o exagerare a propriei sale aşteptări.