Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

200 de ani de la naşterea scriitoarei George Sand

George Sand este reprezentanta unei perioade a culturii franceze marcate de o sensibilitate şi un sentimentalism ce şi-au pus amprenta asupra romanelor sale. Opera ei oglindeşte, incontestabil, o perioadă specifică a conştiinţei europene marcate de tulburările unei societăţi care nu-şi găsise încă, după profunda zguduire pe care a marcat-o Revoluţia franceză din 1789, echilibrul şi liniştea.

George Sand a scris vreme de aproape o jumătate de secol, neîngăduindu-şi aproape nici o zi de răgaz, ceea ce explică pentru ce opera ei publicată însumează aproape o sută de volume: romane, povestiri, volume autobiografice şi de corespondenţă De la bun început, scrierile sale au şocat, opiniile sale au stârnit reacţii deseori vehemente, deoarece, atrasă de tot ce era nou, s-a lansat cu pasiune în urmărirea himerelor ce înflăcărau imaginaţia sau se propuneau înţelegerii contemporanilor săi. Mereu originală, niciodată indiferentă, şi-a exprimat cu francheţe părerea despre aproape tot: viaţa de familie, educaţia copiilor, dragoste, instituţii sociale, politică şi forme de guvernământ. Maniera în care a prezentat condiţia femeii avea să influenţeze mai târziu modul de gândire al unor mari scriitoare ale epocii moderne, cum sunt, în Franţa, Simone de Beauvoir şi Marguerite Yourcenar.

Faptul că o operă ar putea fi explicată prin viaţa şi caracterul autorului ei, aşa cum îşi  întemeiase metoda critică Sainte-Beuve, a fost contestat de Marcel Proust, nemulţumit de modul în care au fost receptate primele volume din În căutarea timpului pierdut. Nu credem totuşi că opera unei scriitoare cum este George Sand poate fi abordată excepţie făcându-se de viaţa şi personalitatea ei care şi-a lăsat amprenta sensibilităţii ei debordante în felul în care a perceput lumea în care trăia, simţea şi pe care a căutat să o înţeleagă şi să o facă mai bună. Iată de ce, Gustave Lanson consideră că „romantismul liric”, izvorât din trăirile paroxistice ale sensibilităţii dezlănţuite, inspirat de Chateaubriand şi Byron, se exprimă, în literatura franceză, îndeosebi romanele lui George Sand. Operele sale ar fi de neînţeles rupte nu numai de cea care le-a dat viaţă, dar şi de atmosfera creată de contactul cu marile personalităţi ale epocii: Jules Sandeau, Sainte-Beuve, Alfred de Musset, Balzac, Liszt, Chopin, Lamennais, Dumas-fiul, Gustave Flaubert, Pierre Leroux, etc.

Autoarea, Lucile-Armandine-Aurore Dupin, fiică legitimă a lui  Maurice Dupin şi a  Sophiei-Victoire Delaborde, s-a născut la Paris, în 1804. Destinul său a fost marcat atât de ereditatea ei cât şi de deosebirile de clasă dintre cei doi părinţi. Prin tatăl său, se înrudea cu familii domnitoare, căci unul dintre strămoşii săi a fost regele Augustus al doilea al Poloniei, amantul frumoasei şi talentatei contese Aurora von Koenigsmarck. Copilul nelgitim născut din această legătură, Maurice de Saxa, a fost eroul de la Fontenoy, străbunicul autoarei. Amator de teatru, galant şi frivol, soldatul erou a avut, la rândul său, cu o actriţă, o fiică nelegitimă pe care a recunoscut-o şi care s-a numit Marie-Aurore de Saxa. La vârsta de 15 ani, cea care avea să fie bunica scriitoarei, s-a căsătorit cu contele de Horn, fiul nelegitim al lui Ludovic al XV-lea. La moartea soţului ei, Marie-Aurore s-a căsătorit cu un nobil mult mai vârstnic, Dupin de Francueil cu care a avut un fiu, pe Maurice Dupin, tatăl viitoarei scriitoare. Acesta se va căsători, fără aprobarea mamei lui, devenită o persoană foarte respectată în ciuda antecedentelor ei familiale, cu Sophie-Victoire Delaborde, o tânără de origine modestă, al cărei bunic vânduse păsări pe Quai des Oiseaux. După moartea tatălui ei, survenită într-un accident de călărie, viitoarea romancieră a fost crescută de bunica ei, bătrâna contesă de la Nohant, o reprezentantă tipică a aristocratelor Vechiului Regim, formate la şcoala filozofilor secolului XVIII. Cultivată, rafinată, bună muziciană, înzestrată cu un ascuţit spirit critic, această bunică nu se împăca deloc cu nora ei, o femeiuşcă impulsivă şi frivolă, pe care a făcut tot posibilul ca să o îndepărteze de fiica ei. Micuţa Aurore a petrecut o copilărie fericită, în ciuda disensiunilor dintre cele două femei, cutreierând ţinutul în tovărăşia copiilor de pe moşie, ascultând vrăjită poveşti la şezătorile organizate pe la gospodăriile ţărăneşti, poveşti ce aveau să îi inspire, mai târziu, romanele câmpeneşti.

La treispezece ani a fost trimisă să-şi desăvârşească educaţia la o mănăstire pariziană. Ceea ce a marcat-o profund, în această perioadă, a fost o criză de misticism: în timp ce se ruga la capelă i s-a părut că o prezenţă luminoasă s-a apropiat de ea şi i-a şoptit: „Tolle, lege”. Comunicarea directă cu divinitatea pe care o găseşte în propria ei fiinţă, aveau să alcătuiască temelia religiei ei, năzuinţa intimă a unei existenţe zbuciumate. In ciuda dorinţei pe care a resimţit-o după aceea de a se consacra vieţii religioase, tânăra a fost rechemată la Nohant deoarece bunica ei bolnavă nu se mai putea ocupa de moşie. Doi ani după aceea, s-a căsătorit cu baronul Casimir Dudevant, care a dezamăgit-o profund, deoarece, incult şi brutal, era incapabil să aprecieze cultura, vioiciunea spiritului şi talentele tinerei sale soţii.

In 1831, Aurore Dudevant părăseşte moşia de la Nohant cu cei doi copii ai săi şi se stabileşte la Paris, unde va trăi un timp câştigându-şi existenţa din pictură industrială. Libertatea de care dădea dovadă, dezinvoltura cu care-şi accepta condiţia de “declasată”, veşmintele bărbăteşti, ţigara sau pipa de care nu se despărţea nici în societate, dar, mai cu seamă, legătura ei cu tânărul scriitor Jules Sandeau, au scandalizat societatea burgheză, pariziană şi provincială. Talentul de scriitoare îi va fi revelat de colaborarea cu Sandeau la realizarea romanului Rose et Blanche. Tot lui îi datorează pseudonimul cu care îşi va semna apoi întreaga operă: George Sand.

Invitată de Latouche, G.Sand începu să colaboreze la Revue des Deux Mondes, iar în 1832 publică romanul Indiana, care cunoscu un răsunător succes. Urmară apoi romanele Valentine, Lélia, Jacques, Mauprat. Sainte- Beuve, Latouche, Balzac nu găsiră decât cuvinte de laudă la adresa tinerei scriitoare care nu ezitase să-şi prezinte viaţa pasionată, efuziunile sentimentale, într-o confesiune  lirică ce se revarsă pe alocuri în adevărate poeme în proză pentru a celebra pasiunea ambiguă, senzuală şi totodată idealistă, a eroinelor sale ce-şi apără sentimentele contra prejudecăţilor societăţii. Influenţată de Rousseau, în această primă perioadă de creaţie, scriitoarea consideră că iubirea este raţiunea însăşi de a trăi, un drept suprem al fiinţei umane, o datorie căreia îi dedică un adevărat cult, astfel încât consideră că totul este permis atunci când pasiunea este sinceră

Cu o tenacitate şi o stăruinţă pe care numai Balzac o mai egala, George Sand va publica apoi, roman după roman, aşternând zilnic, timp de mai multe ore, câte 20-30 de pagini acoperite cu scrisul ei mare şi generos. Ceea ce nu o împiedică să trăiască tumultuos, în tinereţea sa exaltată,  legăturile sale, al căror număr a fost exagerat de gurile rele, cu Sandeau, părăsit pentru Musset, cu doctorul veneţian Pagello, chemat la căpătâiul poetului bolnav, căruia avea să-i urmeze Michel de Bourges, un adevărat tribun al liberalilor epocii, cu Pierre Lerroux, filozof care cunoscuse o scurtă periodă de timp un succes nemeritat ( amintim, de pildă, entuziasmul lui Sainte-Beuve pentru primele lui scrieri), cu Chopin, pe care-l va îngriji cu dragoste şi devotament aproape matern timp de aproape 10 ani.

Odată cu potolirea pasiunilor primei tinereţi, George Sand, îşi petrece tot mai mult timp pe moşia ei de la Nohant, adevărat loc de pelerinaj pentru scriitorii şi artiştii epocii: Delacroix - căruia îi instalează în casa ei un atelier, şi căruia îi datorăm un portret ce surprinde foarte bine personalitatea puternică, trăirile intense şi pasionate ale tinerei romanciere -, Franz Liszt, G. Planche, Latouche, etc. Către 1836, influenţată de Michel de Bourges, George Sand se implică în viaţa politică alături de democraţii şi socialiştii utopici. Profund impresionată de socialismul evanghelic al lui Lamennais, adevărat profet a cărui operă propovăduia dreptatea şi iubirea şi anunţa venirea unor vremuri mai bune, George Sand, această fiică spirituală a lui Rousseau, va vedea în el un apostol al noii religii a Umanităţii, pe care îşi propune să o slujească prin scrisul său. Noile sale cărţi constituie adevărate acte de acuzaţie la adresa societăţii timpului său. Fraternitatea şi justiţia creştinească se amestecă cu panteismul rousseauist într-unul dintre cele mai bune romane ale sale: Consuelo (1842). Remediul pe care-l propune este utopic: nivelarea ierarhizărilor prin abolirea diferenţelor între clase în vederea restabilirii fraternităţii universale, prin căsătorii ale aristocraţilor cu oameni din popor. Autoarea va prezenta o imagine exaltată a omului din popor, în Le compagnon du tour de France (1840), Horace (1841), Le Meunier d’Angibault (1845).

Este lesne de înţeles că, în 1848,  scriitoarea a îmbrăţişatcu mult entuziasm cauza revoluţiei. Ea lansă un jurnal, după căderea lui Ludovic-Filip, scrise Scrisori către popor şi se ocupă cu redactarea buletinelor oficiale ale ministrului însărcinat cu Afacerile Interne, Ledru Rollin. Totuşi, insurecţia din iunie o înspăimântă pe autoarea care nu tolera violenţa, aşa încât „demisionă” din activitatea politică şi se retrase la Nohant, în calmul provinciei pentru a se consacra operelor sale. Un an mai târziu, în prefaţa de la romanul La petite Fadette îşi declară făţiş hotărârea de a nu se mai interesa de evenimentele politice şi de a-şi distrage “imaginaţia orientându-se spre un ideal de calm, de inocenţă şi reverie”, ideal manifestat de fapt şi în opere anterioare, cum este, de pildă, La Mare au diable şi care se manifestă apoi în în romanele câmpeneşti: François le Champi (!848) sau Les Maîtres sonneurs (1853), ale căror personaje mult prea idealizate şi artificiale nu umbresc farmecul evocării ţinutului din Berry.

In perioada celui de al Doilea Imperiu, scriitoarea, care scandalizase o întreagă epocă cu purtarea ei liberă şi nonconformistă, se cuminţise, devenise “buna stăpână de la Nohant”, prototip de castelană generoasă, veghind la căpătâiul bolnavilor pe care învăţase încă din adolescenţă să îi trateze, pregătindu-le alifii, pansând răni cu eficienţa unui medic. Dovedind că-şi însuşise lecţia lui Candide, îşi cultiva ca grijă grădina, urmărind de aproape activitatea ţăranilor de pe moşie, învăţându-i pe copii să citească sau amuzându-i cu teatrul ei de marionete, prezidând sărbătorile săteşti. Casa ei era deschisă scriitorilor epocii: Sainte-Beuve, Théophile Gautier, Michelet iar sfaturile ei dezinteresate îndrumau noua generaţie de scriitori, Fromentin, Dumas fiul, Flaubert.  Continua în tot acest timp să scrie. Din1854, când apare lucrarea autobiografică Povestea vieţii mele (Histoire de ma vie) şi, până la moartea ei, survenită în 1876, trimise spre publicare la Revue des Deux Mondes romane, piese de teatru.

Mulţi biografi ai lui George Sand, influenţaţi de tinereţea tumultuoasă şi de consideraţiile răutăcioase ale unora dintre contemporanii săi, care nu se puteau împăca cu libertatea şi nonconformismul ei, au pretins că romantica scriitoare „nu avea o doctrină a ei; în privinţă ideilor depindea de omul pe care-l iubea”. Suntem însă de părere că André Maurois, autorul unei ample şi foarte documentate biografii, Lélia sau viaţa lui George Sand, apărută în 1952, are întru totul dreptate să observe că scriitoarea avusese păreri politice „înainte de a începe să iubească” şi nu s-a lăsat influenţată nici de scepticismul lui Musset, nici de aristocraticul Chopin, iar atunci când a aderat la ideile unui Michel de Bourges, Lamennais sau Pierre Leroux, a făcut-o pentru că ele corespundeau modului său propriu de a gândi, de a vedea lumea pe care scrierile lor nu făceau decât să le valideze.

André Maurois consideră că, împreună cu doamna de Staël, George Sand a fost „una din rarele femei care au jucat un rol în istoria Franţei secolului al XIX-lea,” rol asupra căruia insistă în biografia sa. El observă că George Sand „era, din instinct, democrată,” datorită faptului că mama ei se trăgea din popor, că-şi trăise cei mai frumoşi ani ai copilăriei în tovărăşia copiilor de ţărani. Apoi, prin educaţia primită şi convingeri, era adepta unui creştinism popular, social, generos, ceea ce explică faptul că socialismul evanghelic al lui Lamennais, propovăduind dreptatea şi mila, a cucerit-o fără rezerve. Influenţa lui Rousseau, pe care l-a descoperit în lecturile din adolescenţă, a fost durabilă, deoarece a continuat să creadă toată viaţa ei în bunătatea înnăscută a omului, fapt ce i-a alimentat încrederea în mase, cu condiţia ca acestea să fie educate în spiritul „adevăratei” filosofii religioase şi sociale. Bună parte din operele sale de maturitate vor fi scrise cu această intenţie generoasă.

Pe de altă parte, George Sand nu a fost, în actualul înţeles al cuvântului,  o feministă, deoarece, considerând că funcţiile publice ne se potrivesc cu îndatoririle maternităţii, cu inima femeii „refugiu al iubirii, al devotamentului, al răbdării şi al îndurării”, ea nu a militat pentru egalitatea politică a femeilor şi bărbaţilor. Ceea ce a preocupat-o însă în mod statornic, încă din tinereţe,  a fost obţinerea egalităţii civile şi egalitatea pe plan sentimental a celor două sexe. Nedreptatea la care sunt supuse femeile tulbură legăturile dintre sexe, distrug fericirea cuplului, a cărei condiţie de bază o constituie libertatea. Iată cum prezintă autoarea, în 1844, în Silvia doctorului, situaţia femeilor din vremea sa, femei care nu ar fi nefericite, dacă ar fi iubite aşa cum vor ele, dar care sunt „maltratate,” cărora „li se reproşează starea de idiotizare în care sunt ţinute, neştiinţa lor e dispreţuită; iar ceea ce ştiu e luat în zeflemea. În amor sunt tratate ca nişte prostituate; în prietenia conjugală ca servitoarele. Nu sunt iubite, sunt folosite, sunt exploatate, şi în felul acesta se crede că pot fi constrânse să se supună legii fidelităţii.”

Aşa se explică faptul că romanele primei sale perioade de creaţie - critica deosebeşte patru „maniere de creaţie” în scrierile lui George Sand - Indiana, Lélia, Mauprat, opere romantice şi profund lirice, ilustrează crizele morale suferite de această femeie pasionată, care s-a străduit să-şi trăiască  viaţa în conformitate cu idealurile sale, apărate împotriva îngustelor prejudecăţi sociale ale epocii. Ideea centrală a operei lui George Sand rămâne aceea că principiul de bază al vieţii private, al moralei, al politicii chiar, este iubirea sinceră.

Vasta sa operă, mai cuprinde şi lucrările de inspiraţie ”socialistă”, scrise sub influenţa misticismului umanitar, în care îşi exprimă încrederea în epoca de aur spre care se poate îndrepta o societate ale cărei clase au fuzionat, clădită pe principiile egalităţii şi fraternităţii; apoi romanele câmpeneşti, în care Sainte-Beuve vedea adevărate „georgice franceze”, în fine opera autobiografică şi scrierile târzii ale celei de a patra perioade, în care realizează „idile aristocratice şi burgheze”, cum ar fi Jean de la Roche (1860), le Marquis de Villemer (1861) sau Les beaux Messieurs de Bois-Doré, în care reînvie universul preţios galant şi generos al secolului al XVII-lea, într-o manieră amintind de L’Astrée a lui Honoré d’Urfé.

Părerile criticilor care s-au apropiat de opera lui George Sand sunt adesea contradictorii. O constantă a operei lui George Sand, remarcată de toţi şi asupra căreia cad de acord, o constituie idealismul. Deşi, de cele mai multe ori, s-a inspirat din realitate, autoarea crezând cu tărie că, pentru a găsi subiecte pentru un roman, este suficient să priveşti cu atenţie în jurul tău, reprezentarea artistică a acestei realităţi este înfrumuseţată în opera sa. Fineţea observaţiei, inteligenţa cu care era înzestrată, o făceau să sesizeze numaidecât mobilurile, pasiunile care se ascundeau în spatele actelor şi manifestărilor semenilor săi, să le desluşească reacţiile interne. Lanson apreciază că George Sand era înzestrată cu un simţ psihologic mai bun decât cel al lui Balzac. Iar, dacă i se reproşează că a realizat caractere idealizate, deoarece natura sa optimistă o determina să se orienteze mereu spre frumos şi sentimente nobile, nu este mai puţin adevărat faptul că metoda sa de lucru, bazată pe improvizaţie, deoarece, scriind fără un plan elaborat, adăuga zi de zi noi incidente, noi nuanţe sentimentale, a făcut-o să-şi prezinte personajele într-o devenire neîncetată, asemănătoare vieţii care nu se lasă încorsetată în formule închise.

Michel Mourre remarcă faptul că, în ciuda stilului oarecum molcom, „lipsit de surprize”, romanciera ştia să-şi construiască cu fermitate romanele, afirmaţie ce vine în contradicţie cu caracterul lor „improvizat” subliniat de Lanson. Iar faptul că stilul ei i se pare fad, lipsit de relief, contravine opiniei lui Proust care găsea în limba romanelor sale câmpeneşti, „ce respiră mereu bunătate, distincţie morală” o savoare cu totul deosebită. Amintim, de asemenea, că Dostoievski o considera „una dintre cele mai sublime şi frumoase reprezentante ale femeii” pe această scriitoare „unică prin vigoarea spiritului său şi prin talentul său”, iar Flaubert vorbea cu admiraţie despre „imensa tandreţe ce se afla în acest geniu” care avea să rămână o „reprezentantă ilustră şi o glorie unică a Franţei”. Ernest Renan sublinia faptul că George Sand este „mai adevărată decât Balzac”, că este „cea mai mare artistă a acestui timp şi talentul cel mai real”, căruia cărţile scrise aveau să-i „asigure nemurirea”.

Fragilă nemurire, nu putem să nu constatăm în încheierea evocării noastre sumare, deoarece, ne întrebăm acum, când se împlinesc 200 de ani de la naşterea ei, câtă lume îi mai citeşte romanele? În lumea noastră, în care femeile şi-au dobândit libertatea pe care ea şi-a smuls-o cu curaj, sfidând  prejudecăţile, pe cine mai interesează dramele eroinelor sale? Dacă se mai vorbeşte despre George Sand ca despre o femeie fatală, câţi mai găsesc momente de răgaz pentru a se delecta cu frumoasele sale idile, cu paginile în care prezintă caracterul exaltant şi sacru al trudei plugarului, păstorii ei înfioraţi de frumuseţea tainică a cerului brăzdat în noapte de stele căzătoare? Sic transit gloria mundi… Nădăjduim, totuşi, că cei interesaţi de o epocă care şi-a trăit cu exaltare pasiunile, care ştia să viseze şi nu renunţase la idealurile sale, care tindea spre absolut şi înţelegere universală, vor mai afla momente de delectare răsfoindu-i cărţile între ale căror file vor găsi, asemeni florilor uscate, parfumul unor vremi ce au apus.