Nr. 11-12 (469-470) Noiembrie-Decembrie 2004

Modelul absolut

 de Liana COZEA

Nicolae Manolescu a fost şi a rămas modelul absolut şi idolul literar al generaţiei mele. Mărturisirea mea făcută sec, fără cuvinte de prisos, e menită a evita patetismul şi ardoarea, sentimentalismul chiar, proprii oricărei aniversări şi pe care însă îmi va fi aproape imposibil să le evit în paginile care urmează.

Studentă la Cluj, îi citeam rubrica din Contemporanul cu entuziasmul tinereţii şi bucuria participării la un eveniment ce începuse să capete contur. Se ivise acest tânăr cronicar literar spre al cărui scris ne întorceam, ne cucerea prin talent, foarte mult talent, originalitate şi o atitudine fără şovăieli, cu verdicte drepte ce anunţau, de pe atunci, ireproşabila sa rectitudine morală. Ştiam prea puţine despre el, astfel încât vestea căsătoriei unei colege de an – viitoarea prozatoare şi eseistă Mioara Apolzan – cu fratele lui a produs senzaţie, cel puţin pentru o parte dintre noi. Ni se părea, nici acum nu ştiu de ce, că în acest fel ne-am apropiat cu un pas de tânărul care se afirmase deja fulminant în critica literară, că ne aflam în proximitatea lui geografică, literară şi morală, păstrând totuşi cuvenita şi respectuoasa distanţă. Aducea ceva nou, era curajos, o voce de neconfundat care impunea respect; nici el, tânărul critic, nu părea să realizeze atunci impactul său uriaş asupra noastră şi a generaţiilor următoare care îl adulau, se temeau de sentinţele lui şi exultau când îşi formula opiniile tranşant, năvalnic, dar minunat de echilibrat în judecata de valoare.

Peste ani, prezenţa lui Nicolae Manolescu la Oradea, ca invitat al Saloanelor Revistei Familia, era un eveniment aşteptat cu emoţie, comentat, mult după reîntoarcerea sa la Bucureşti. Reputatul critic, ale cărui cronici de pe pagina a noua din România literară erau citite cu plăcerea iubitorului de fineţuri literare şi care publicase deja câteva cărţi esenţiale pentru istoria şi critica noastră literară, era şi a continuat să rămână un fermecător interlocutor şi „moderator”. Verva mereu tinerească, ironia şi autoironia nu totdeauna îngăduitoare, umorul blând-aspru îi colorează discursul, replicile sau intervenţiile. Logica impecabilă din revărsarea de idei, empatia gândirii lucide, calmul, detaşarea, generozitatea, bunacredinţă cu care le dă replică partenerilor de discuţie dau relief ţinutei sale de intelectual rasat. Prezenţa lui Nicolae Manolescu într-un cerc de literaţi creează o atmosferă de respectuoasă intimitate, modestia sau aparenta sa modestie dau un aer de prielnică atenţie, de relaxare deferentă, dizolvă distanţele, retrasându-le în linii mai puţin ascuţite şi tăioase. Îl văd pe Nicolae Manolescu ca pe un abil şi elegant mânuitor al floretei, cavaler nobil, cu fair-play în orice fel de dispută. Ceea ce am remarcat atunci şi apoi, în apariţiile sale pe micul ecran, mă gândesc aici şi la extraordinara sa emisiune Profesiunea mea, cultura este capacitatea, aş spune talentul de a şti să-şi asculte cu atenţie invitatul sau invitaţii, răbdarea de a-i da celuilalt prilejul să-şi ducă la capăt ideile, să-şi formuleze intervenţia, să-şi afirme personalitatea, punându-se pe sine într-o umbră aparentă.

Începând cu primii ani ai deceniului şapte, Nicolae Manolescu a făcut literaturii şi culturii un enorm serviciu: a salvat literatura şi critica literară de la înnămolirea în mâlul dogmatismului, dar nu şi-a revendicat niciodată nici un merit. Cărţile lui stau însă drept dovadă meritului său uriaş în peste patruzeci de ani de critică şi istorie literară.

Mentor al câtorva generaţii de tineri sau deja mai puţin tineri critici literari, Domnia sa  a impus un canon valabil, contestându-le pe cele vechi, a impus un punct de vedere ce nu mai poate fi ignorat. Cărţile pe care le-a scris au avut şi continuă să aibă succesul de neegalat tocmai datorită libertăţii sale interioare, datorită lipsei oricărei constrângeri mortificatoare. Pe lângă câteva sute de cronici, selectate şi adunate în cele trei volume Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, cu modestie socotite „contribuţie la formarea canonului neomodernist”, a publicat aproape douăzeci de cărţi de critică, eseu şi istorie literară, şapte volume de Teme, dar mai ales Lecturi infidele, Contradicţia lui Maiorescu, Odobescu, Sadoveanu sau utopia cărţii, Arca lui Noe, în trei volume, Istoria critică a literaturii române (vol.1), Dreptul la normalitate. Prin tot ceea ce a scris, Nicolae Manolescu îşi întăreşte propria afirmaţie potrivit căreia „unde e critică adevărată nu există echivoc”. Pentru Domnia sa problema – şi estetică şi morală – a criticului este aceea de a vedea clar în text şi a spune ce vede. Tot restul este literatură. „A vedea clar cu ochii tăi şi a spune clar este a spune cu vorbele tale”.

Degustător şi comentator subtil şi rafinat de poezie, în cartea sa Despre poezie, afirmă că ea, poezia, „scoate totdeauna la iveală din exactitatea limbii adevărul profund al omului”; Nicolae Manolescu observă pertinent că alegoria e o „armură care îmbracă poezia”, dar nu este „trupul însuşi al poeziei şi, cu atât mai puţin, duhul ei profund”. Apropierea sa de poezia modernă traduce intenţia sa clară de a lămuri confuziile care încă domnesc, şi anume că linia care separă în sânul poeziei moderne două orientări net diferite (şi de la un punct opuse) trece prin aceste două provincii poetice: simbolismul [...] şi avangarda [...]” şi de a aşeza în ramă clară ideea că acestea „sînt, de fapt, în perspectiva timpului, cele două aspecte ale poeziei moderne”. Limbajul poetic beneficiază în această carte  de o analiză menită a-i sublinia esenţialul, „violarea normelor semantice şi gramaticale ale limbajului uzual” pe care le înlocuieşte cu propriile sale norme, ca şi cum „deasupra (dedesubtul?) câmpului semantic şi gramatical al limbii, în care acţionează anumite forţe, ar exista în poezie şi un alt câmp de forţe deosebit de primele, dar imposibil de conceput în afara lor”.

Deopotrivă spirit sintetic şi analitic, în Arca lui Noe stârneşte o furtună de pasiuni prin o nouă clasificare a romanului pe care ni-l propune în acest lung eseu despre romanul românesc. Acceptabil sau nu, acceptat sau combătut, punctul de vedere al Domniei sale este atât de incitant şi ademenitor, solicitant prin acuitatea interpretării, sila de clişee şi de convenţii, prin amestecul de obiectivitate şi subiectivitate a sensibilităţii, încât se singularizează vădit în cadrele viziunilor despre roman.

Doricul romanului, în accepţiunea criticului „aparţine unei vârste biblice de început şi unui creator la fel de impasibil ca şi Creatorul”; ionicul romanului „înseamnă psihologism şi analiză”. După epoca „primară şi energică” a doricului românesc şi după epoca „feminină şi interiorizată a ionicului”, urmează corinticul – roman al „ingenuităţii pierdute”, romanul devenind un fel de „Arcă a lui Noe încărcată de biete făpturi ce s-au salvat de la înec: o lume de supravieţuitoare”. Nici „istorie”, dar nici „teorie a romanului”, cartea caută şi reuşeşte „să degajeze chipul Romanului, analizând romane”. Punctul său de vedere devine concluzie şi premisă de lucru pentru dispute sau studii ulterioare.

Subordonându-se „eficienţei maxime la capitolul comprehensiunii” în Istoria critică a literaturii române vol. 1 Nicolae Manolescu apelează la interpretare şi valorizare ca unic mod de a se apropia de texte şi valori nerepetabile. O istorie „critică” a literaturii române înseamnă pentru autor şi o „critică a criticii”, acordând în economia lucrării un spaţiu extins „analizelor opiniilor exprimate anterior”. Vie şi suplă, alert critică şi clar originală prin viziunea sa asupra unei discipline contradictorii şi adesea abuziv contestată, nicidecum o „operă perfectă”, această istorie literară opune cordial călinescianismului şi lovinescianismului, manolescianismul.

Nicidecum doar o complezentă comentare a câtorva din cărţile esenţiale de critică ale lui Nicolae Manolescu, omagiul meu aniversar, pe care doresc să i-l aduc „celui mai important critic român al ultimei jumătăţi a  secolului douăzeci”, nu poate eluda talentul său real de prozator, dovedit, cu precădere, în Teme, dar şi în oricare din scrierile sale.  Eminent eseist, critic literar şi profesor, Nicolae Manolescu este însă şi un memorialist, nuvelist sau diarist înzestrat care, probabil, printr-o piruetă graţioasă şi elegantă, asumându-şi autoironic un alt rol, neîndurător critic al propriei persoane, încearcă în van să-şi demonstreze sieşi inabilitatea în specii ale genului epic sau inutilitatea risipirii într-un atare domeniu, reuşind doar să devină, în mod deliberat, şovăitorul infidel al prozei.

Probabil că refuzul de a fi devenit prozator, întorcându-se spre critica literară, se află în limbajul acesteia din urmă care l-a ajutat să exprime complet ceea ce avea de exprimat, de aceea nu a tânjit niciodată după alte forme de expresie. „Critica mi-a ajuns. M-am folosit, dealtfel, de ea în modul cel mai liber. N-am redus-o la un steril exerciţiu scientist: am apelat şi la alfabetul altor genuri, deşi, în spirit n-am trădat-o niciodată”. În marginile studiului, eseului ori al simplului articol, criticul dispune de „mai numeroase posibilităţi de expresie decât îşi imaginează majoritatea cititorilor. Mi-am luat bunul meu de pretutindeni”. Şi, cu toate acestea, una din cele mai recente cărţi Cititul şi scrisul îl trădează pe prozatorul de talent obstinat în decizia sa primă, dar care nu şi-a acoperit urechile la timp sau nu a vrut să o facă şi s-a lăsat sedus de cântecul de sirenă al prozei.

Parafrazând una din afirmaţiile marelui critic, aş spune şi eu că, dacă scrisul îl exprimă pe cel care scrie, la rândul lui, cel care scrie ia, cu timpul, chipul scrisului său. Nicolae Manolescu îşi poartă chipul seducător prin literatura română, mereu tânăr, acum şi în anii care vor urma.