Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Lucian Blaga şi chipurile tăcute ale veşniciei

 De observat, mai întâi, că Lucian Blaga se află mereu în actualitate şi prin exegeza care i se consacră frecvent. Cea mai de curând este aceea semnată de V. Fanache, Chipuri tăcute ale veşniciei în lirica lui Blaga (Ed. Dacia, 2003). De remarcat, apoi, că autorul e de o prea mare discreţie şi, de aceea, nu beneficiază de recunoaşterea meritată pentru scrierile sale de bună altitudine intelectuală. Istoricul literar, în accepţie călinesciană, adică dublat de un critic deopotrivă comprehensiv şi cu frază bine „lucrată”, se documentează riguros fără să cadă în factologie insipidă şi recurge la soluţia examinării pluricentrice de o reală mobilitate. Cărţile sale, dintre care le voi aminti doar pe cele cu care m-am „întâlnit” mai intim (Caragiale, Eseuri despre vârstele peziei, Bacovia. Ruptura de utopia romantică), sunt construcţii solide, bine articulate ca ideaţie şi scriitură.

Cartea despre Blaga se situează în bibliografia esenţială a poetului, căci despre poezie e vorba, explorată din perspectiva a ceea ce se numeşte „estetica tăcerii”. Potrivit salutarului obicei, V. Fanache îşi defineşte „grila” de lectură, convocînd autorităţi în materie: Worringer, Blanchot, George Steiner, Heidegger, Hugo Friedrich, Ihab Hassan (iată că şi postmoderniştii au în vedere o coordonată care se credea că aparţine cu deosebire structurii liricii moderne). Era de aşteptat s-o găsim în acest context şi pe Susan Sontag. Evident sunt aduşi în scenă şi teoreticieni români care au contribuit la definirea unei poetici a tăcerii, în frunte cu însuşi Blaga, urmat de opiniile incitante ale lui Adrian Marino, Nicolae Balotă, Vera Călin şi un nume cvasinecunoscut, dar creditabil Dana Maria Cipău, cu cercetarea stilistică a tăcerii în eseul Repere pentru o poetică a tăcerii.  Fără a intra în amănuntele acestei chestiuni de importanţă capitală pentru estetica modernă (ar fi şi oţios şi imposibil), rigurosul exeget o pune în relaţie cu teoriile moderne despre limbaj, reinventarea unui limbaj poetic, condiţia limitativă a cuvintelor; despre raportarea la transcedenţă/ lumină, la criza de comunicare, la spaţiul de mister al tăcerii şi, nu în cele din urmă, la corelaţia cu muzica. Negreşit, locul lui Blaga în promovarea unei estetici a tăcerii, de prin ordin, îl preocupă special pe V. Fanache. Poet al tăcerii, autorul Trilogiei cunoaşterii este un teoretician de prim rang în domeniu: „Cea mai importantă operă a spiritului meu — recunoaşte Blaga — este tăcerea pe care am pus-o şi închis-o în toate operele mele poeti­ce şi filosofice” (Aforisme). Poetul liniştii şi al tăcerii structurale („tăcerea-mi este duhul”) se întâlneşte mai ales cu modalităţile metafizice ale „expresionismului tăcut”, cu formularea lui Worringer. În privinţa contiguităţii cu expresionismul, cel mai mult îl interesează continuitatea dintre valorile tradiţionale şi cele moderne, într-o nouă sinteză, şi conexiunea filosofiei culturii cu poetica tăcerii, într-o dublă deschidere: una individuală, axată pe ideea originalităţii, alta colectivă subsumată unui ideal impersonal. Cu spusa lui Blaga, „proiecţia sufletului tuturor” se întâlneşte cu „zumzetul” cosmic: „Dar pe liman ce bine-i/ să stăm în necuvânt — / Şi, fără amintire/ şi ca de sub pământ,/ s-auzi în ce tăcere,/ cu zumzete de roi/ frumuseţea şi cu moartea/ lucrează pentru noi” (Ulise). În continuare, criticul are în atenţie părerile lui Blaga despre tăcere şi cuvânt. Mai întâi, stăruie asupra relativităţii cuvântului în comunicarea absolutului şi a şansei de uniune, prin tăcere, a omului cu infinitul. Astfel că din artă a cuvântului, poezia, (calea regală de acces către cosmicitate) devine o artă a necuvântului, „declamaţie mută” (Bachelard), propulsie a realului în mister. Blaga ia seama de limitele cuvântului ca limite ale omenescului, pe câtă vreme lumea din afara fiinţei umane are nevoie de exprimare infraverbală, de „umbra unui cuvânt” care este tăcerea: „Tăcerea, scrie Blaga, devine uneori elementul cel mai preţios al limbii, singurul element prin care limba izbuteşte a se trancende pe sine” (Aforisme). Şi, spre a nu mai zăbovi, încă un aforism al poetului dintr-o sumedenie: „S-a spus despre poezie că ar fi o artă a cuvântului. Dar poezia este o artă a cuvântului în măsura în care este şi o artă a necuvântului. Într-adevăr, tăcerea trebuie să fie pretutindeni prezentă în poezie, cum moartea e necurmat prezentă în viaţă”. Interesantă şi bine condusă este comparaţia cu Bacovia pe criteriul unei perspective inverse de natura expresionistă, anume preocuparea faţă de ceea ce transcende căderii, învestirea miturilor cu atribut de veşnicie. La Bacovia, viziunea este una a concentrării maxime şi a noncomunicării: „Bacovia/ Ţara/ Când tace/ Orice cuget...”; „Acelaşi tictac de târziu,/ Cu tăceri ce plâng,/ Din nici un timp...”; „Nu-ţi mai cânt/ Romanţe,/ Toate tac/ În jurul meu;/ Fals se duce/ Cursul vieţii,/ Negăsind,/ Un cântec nou...”.

Înarmat până în dinţi cu sugestii teoretice, fără a lăsa impresie de pedanterie, V. Fanache realizează un adevărat tur de forţă cât priveşte desluşirea recomandată tot de poetul cugetător: „Rolul criticului este de a explica arta cuvântului acolo unde poetul a făcut uz de arta necuvântului” (Aforisme). Asta şi face mai departe studiul acesta atât de laborios, începând cu dialogul revelaţiilor fără cuvinte şi ajungând până la orfism — „cântecul menit să consume materia”. Poetul nu acceptă ideea de transcendenţă goală, lipsită de sacralitate. Dumnezeu tace, dar nu este absent, ci numai izolat de om pentru a-şi conserva taina. Această despărţire îl tulbură pe poet până la angoasă existenţială. Invocarea poetică a divinităţii (Marele Anonim) e o încercare de remediu printr-un dialog „fără cuvinte” între vrmelnicie şi eternitate. Se creează sentimentul că transcendentul coboară (determinantă stilistică sofianică — îi zice Blaga) şi omul se simte astfel un receptacul, având loc revelaţia redescoperirii transcendentului şi a „comunicării” cu el. Acest dialog revelator între cer şi pământ, observă criticul, are loc în forme nonverbale şi ar genera trei categorii de poeme: „1. cele în care transcedenţa îşi modifică sensibilitatea faţă de unele «făptuiri» ale contingentului, aureolându-le cu nimbul sacralităţii; 2. cele în care se relevă aspiraţia spre absolut; 3. cele în care transcendentul şi contingentul se manifestă împreună, cel dintâi într-un sens suitor, cel de-al doilea într-un sens coborâtor.” Plus abordarea prezenţei în lumea noastră a transendentului ca stare existenţială. V. Fanache scrutează cu o specială energie aceste trasee blagiene prin lumea misterelor esenţial-poetice, având mereu în vedere, pe lângă diverse particularităţi specifice, dialogul revelaţiilor „fără cuvinte”. În ultimă instanţă, Blaga aspiră, cu o tensiune unică, să reconcilieze modernitatea raţională cu gândirea mitică.

Chipurile veşniciei i se relevă poetului prin apelul la elementele primordiale trecute prin puterea imaginarului. Focul trece în ipostaza umană şi poetică a iubirii. Erotica, simţită ca un frenetic elan spre absolut, e pusă, în noua interpretare şi în chipul cel mai firesc, tot sub trăirea în afara cuvintelor, cu dovezi totdeauna convingătoare: „Să vorbim mai puţin şi mai rar” (Domniţele); „Ne-nchidem inimile după nespuse cuvinte” (La cumpăna apelor). Spiritualizarea iubirii, formă de înveşnicire, presupune prezenţa unui magnetism indicibil, a unui „fluid imaterial” (Evola), misterios şi cu putere magică, fără a lipsi „arderea” senzorială, renunţând la cuvintele sterile.Pasiunea supremă are chip de flacără mistuitoare, care dizolvă durata şi deschide calea spre „cerul” transcendenţei. Erosul pur nu mai are nevoie de cuvinte, ci de o profundă tăcere grăitoare: „Nu aştepta păţanii/ să izvodesc, alese./ Deşartă născocire e vorba ce se ţese.” Erosul este, în cea mai mare măsură, vrajă şi foc sacru, dar şi deschidere spre viaţă, impuls creator, determină configuraţia timpului, pune fiinţa în legătură şi cu stihiile, cu „cenuşa” rezultată din ardere — capăt de dragoste. Şi în fine, este iubirea-amintire, cu cel puţin zece capodopere, distinge agilul comentator, citând cât mai mult pentru argumentare.

Un scurt capitol e consacrat altui element primordial, aerul cu chipurile lui cele mai frecvente: cerul albastru, văzduhul (aerul cosmic), vântul, cu decelări subtile, puse în legătură cu veşnicia şi mai puţin cu tăcerea. Doar cerul albastru induce ideea infinitului, a reveriei — o gravitate care trimite dincolo de lumea noastră, într-un spaţiu al purităţii şi înălţării. Contemplaţia se înalţă peste lumea fenomenală, într-o funciară tăcere (subînţeleasă). „Chipurile pământului” sunt tot ale veşniciei mai mult sau mai puţin tăcute. Lumina, iubirea, natura şi viaţa, germinaţia, rodirea, fenomene dinamice ale pământului, coexistă cu somnul şi stingerea – lumea subpământeană atât de adecvată viziunii mitice şi înclinaţiei spre mister, eternităţi fără cuvinte. Aici, pe pământ, veşnicia se naşte la sat, concreteţea se proiectează în „zarişte cosmică”, efect al „transcendenţei mixte”, în care realul se înalţă în suprarealitate, iar transcendentul coboară. Oamenii satului făptuiesc miracole creative: „Se-nvârte roata, sfârâind, în orice casă./ De faţă sunt, în inimă, tiparele bătrâne./ Trudescu-se ca-n somn olarii şi mocnesc lângă cuptoare” (Olarii). „Erai numai un om, şi totuşi când ai murit,/ s-a adunat mult norod în pragul tău,/ crezând că fără veste te vei ridica la cer/ şi vei înălţa cu tine cerul şi pământul” (În amintirea ţăranului zugrav). Tot între chipurile pământului se află şi homo viator, pelegrinul modern, intens interogativ, în meditaţie şi ardere perpetuă, consecutiv cu metafora „drumului”, spaţiu şi durată. Iată un bun prilej pentru V. Fanache de a efectua un excurs în această veche simbilistică a drumului, de la năzuinţa omului spre a-şi revela misterul cosmic la mitul eternei reîntoarceri către zona sacră a Centrului (centrum mundi), echivalând cu o iniţiere şi o consacrare: „Haotic, în formă de labirint sau rectilin, punctat de pericole şi întrerupt de obstacole neprevăzute, traseul iniţiatic imaginează alegoric o experienţă ontologică, devenirea şi aventura interioară subsumată cunoaşterii de sine.” Motivul drumului, conclude V.Fanache, e revelatoriu şi statorniceşte poezia lui Blaga într-un prezent etern, deschis lumii noastre şi universalităţii. Complementar umbletului este popasul, un „aici”, o „acasă”, un „Lancrăm”, un „spaţiu mioritic”, de cele mai multe ori securizant. Locuinţa nemuritoare este casa cuvântului, creaţia. A cuvântului sau a necuvântului?

Blaga este mai mult un poet al spaţiului decât al timpului, cu deosebire un orizont spaţial subconştient, un naturism propulsat, prin creaţie, în „peisaj transcendent”. În legătură cu lumea elementară, „chipurile apei” dau poeziei lui Blaga o configuraţie aparte. Fluiditatea heracliteană se însoţeşte cu imersiunea în inima misterului cosmic. Apa — origine a vieţii, mijloc de purificare şi regenerescenţă, infinitate a posibilităţilor — conţine tot ce este virtual; oglindire şi limbaj tainic, extază şi increat enigmatic, ambivalenţă benefică şi malefică — deosebeşte cu aceeaşi pătrundere V.Fanache. Asemenea, corespondenţele cu izvorul, lacrima şi matca. Structurile alternative sunt fără de sfârşit: chipul luminii şi chipul întunericului (zi şi noapte), unitatea dintre pământ şi cer. Somnul e interpretat ca un „chip al increatului”, descindere în adâncuri, căruia i se opune, tot complementar, veghea, însuşirea prin contemplare a universului.

„Sunt veşnicii de multe feluri”, spune Blaga, şi cel mai recent exeget al său îi aproximează „chipurile” esenţiale, aflate structural sub semnul tăcerii prin care se atinge intimitatea cu cosmicul. „Marea trecere” angajează conştiinţa eului temporal, „esenţa temporală a fiinţei”, ireversibilă, „urmându-şi calea tăcută”. Trecerea tuturora devine petrecere prin subiectivizare; nu petrecerea dionysiacă, ci „fluorescenţa semantică iniţială”, fiinţare frenetică şi ascensiune a spiritului, dar şi „petrecere” în lumea de dincolo, pentru că nu toate chipurile veşniciei sunt benefice (scurgerea implacabilă a timpului, tristeţea metafizică, teama de necunoscut, absenţa etc.). Vocaţia creatoare a omului se instituie ca replică la starea de disoluţie, are putere de reînnoire echivalentă creaţiei demiurgice. „Poezia blagiană, scrie V.Fanache se dezvoltă, când e vorba de elogiul creaţiei, pe două planuri paralele, cel furnizat de univers, în continuă expansiune generală, şi cel al omului, fascinat el însuşi de modelul oferit de spectacolul lumii — «corola de minuni» şi angajat în acte creatoare”. La capătul petrecerii se găseşte totdeauna „un cântec”, consimte Blaga, un cântec în condiţia lui orifică, în semnificaţia lui misterios-muzicală, implicând obsesia veşnicului, distinge segacele comentator.

Chiar şi numai din această descriere sintetică a cuprinsului cărţii de faţă, se poate deduce, sper, seriozitatea asociativă şi disociativă, spiritul temeinic şi penetrant al unui exeget de cotă înaltă şi de popularitate redusă, probabil şi din cauza preferinţei sale pentru „tăcerea” bibliotecii, în loc de agitaţia zgomotoasă pentru ocuparea arenei publice.