Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Mămăliga şi Procesul

Citind primul roman al Aglajei Veteranyi mi s-au con­fir­mat părerile criticii: este un volum de mare poezie, aşa cum spunea Mircea Cărtărescu; ar putea fi chiar un Bildungsroman, aşa cum apreciau alţii. Totuşi, nici critica şi nici măcar lectura romanului nu mi-au răspuns la cea mai naivă întrebare: DE CE FIERBE, de fapt, COPILUL ÎN MĂMĂLIGĂ ? De ce tocmai aceasta e imaginea centrală şi nu, de exemplu, părul mamei? Nu deţin nici acum răs­punsul, ci doar o teorie, o conexiune care poate sprijini ci­titorul în înţelegerea titlului.

Ar putea să pară ciudat că răspunsul pe care îl propun e legat de Camus şi de Kafka. Într-adevăr, până acum, coor­donata autobiografică a cărţii a fost în prim plan. Dar tocmai din asta decurge caractetul ei existenţialist. Iar critica literară şi existenţialismul, conjugate, conduc spre Mitul lui Sisif şi, în mod special, spre eseurile din final. Şi tocmai aici găsim interpretarea pe care Camus o dă Procesului: crima nenumită pentru care e judecat Joseph K. e păcatul originar. Ro­ma­nul lui Kafka primeşte astfel o cheie, una din multele posibile: Joseph K. e omul, persona­jul generic de tip existenţialist; vina lui e păcatul strămoşesc, de care nu mai e conştient; iar procesul prin care trece e însăşi existenţa umană. Dar tot pentru o vină neînţeleasă „fier­be copilul în mămăligă”. Să fie vorba din nou de păcatul originar?

Problema căderii în păcat, aşa cum e ea pusă în Geneză, presupune o ecuaţie între om, lume şi Dumnezeu. În cazul romanului în discuţie, omul ar fi, desigur, copilul. Întrucât A­dam încă nu cunoaşte binele şi răul, reprezentarea lui printr-un copil e cât se poate de po­trivită. Joseph K. era, la rândul său, un neştiutor, un om care nu cunoaşte regulile ascunse ale lumii în care trăieşte.

Tot în spiritul Genezei, la Aglaya Veteranyi lumea e întruchipată de mămăligă: hra­na elementară, vâscoasă, simbolul unei lumii concrete, a burţilor şi a singurătăţii, cum ar spune Doina Ioanid. O asemenea lume ne oferă şi Kafka: funcţionarii din Procesul sunt a­tât de obişnuiţi cu atmosfera îmbâcsită a birourilor, încât li se face rău de la aerul curat.

Dintre termenii ecuaţiei, Dumnezeu e cel care apare în mod explicit, luând însă o serie de înfăţişări contradictorii. El este, chiar în primele pagini, divinitatea de la care se aş­teaptă izbăvirea, de care omul se-ndoieşte atunci când nu primeşte răspuns. O altă i­pos­tază a divinităţii a aceea de părinte: ea devine o proiecţie a tatălui, la fel ca în Totem şi ta­bu de Freud. Tata nu vrea ca şi Dumnezeu să fie tatăl meu, spune Aglaja, iar în final chiar îşi descrie tatăl jucând rolul divinităţii într-un film. Dar Dumnezeu e şi o victimă a oa­menilor, a politicului în special: Dictatorul l-a interzis pe Dumnezeu. Divinul, ca şi bel­şugul, e un ideal demontat de totalitarism. La polul opus, creatorul ar putea fi un mauvais dé­miurge. Aglaja îl vede ca pe un zeu subteran, necrofag: Oamenii se tem de Dumnezeu, de aceea merg în cer. El ar putea fi totuşi îmbunat şi de aceea fetiţa face libaţii pentru ca si­nistra divinitate să-i protejeze mama.

Dacă am stabilit cine sunt „copilul” şi „mămăliga”, mai rămâne de clarificat cuvântul fierbe. Dar textul biblic lămureşte imediat această problemă: munca, suferinţa şi moar­tea pe care căderea le aduce oamenilor presupun o viaţă neliniştită, chinuitoare. A fierbe înseamnă, de fapt, a trăi.

Aşadar, de ce fierbe copilul în mămăligă? De ce trăieşte omul în lume? Dacă ad­mitem ipoteza unui mauvais démiurge, problema se rezolvă de la sine: natura malefică a zeului e raţiune suficientă pentru ca el să chinuie omul. La fel cum sistemul juridic kafkian îi arată lui Joseph K. o ură gratuită, care porneşte din înseşi structurile ei profunde.

Micuţa Aglaja nu poate fi însă cu totul sigură că Dumnezeu e o fiinţă subterană. E o pre­supunere ca oricare alta. Dacă El e într-adevăr un zeu-părinte? Atunci omul-copil trebuie să fi greşit. Neştiutor şi deci nevinovat, trebuie să fi greşit neintenţionat, trebuie să fi fost un accident. Poate copilul s-a ascuns în mălai de frică şi a fost aruncat din greşeală în a­pa fierbinte. Într-adevăr, Geneza ne arată că mânia divină s-a dezlănţuit abia după ce A­dam şi Eva s-au temut şi s-au ascuns. O altă explicaţie ar fi aceea că mămăliga îi spuse co­pilului: sunt atât de singură, iar copilul îi ascultă chemarea. Căderea s-ar datora, aşadar, chiar lumii, care exercită asupra omului o fascinaţie de nerespins. Lumea joacă aici şi rolul şar­pelui.

O fascinaţie luciferică exercită şi cartea asupra cititorului. Căci aşa cum Kafka ne ino­culează ceva din teroarea personajelor, tot aşa şi Aglaja Veteranyi ne transmite deruta o­mului ce-şi descoperă goliciunea.