Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Un ceai cu Matei Vişniec

sau

Despre starea vremii la noapte când singurul locuitor al oraşului se va întâlni cu ultimul turist posibil

(II)

 (Dacă la „Cristian (din Familia) Popescu” se stingea lumina, acum, cînd scriu despre Matei Vişniec, la cîte-un titlu mi se face o foame de-mi amintesc cu mare dragoste de anii pre-universitari. E 4 de noapte, iar mi s-a terminat cerneala – chiar aşa, scriu cu pixul; cu pixul şi-ntr-un cămin studenţesc, dar a fost un pix mişto, nemţesc, negru şi (foarte) greu – acum, cînd fac corectura, scriu cu unul de asemenea fain: roşu şi cadou – e tot peste 4 – şi-am ajuns la Felia de pîine, friptutura rece şi halba de bere. În schimb pot să-mi fac ceai, ceai, ceai, ceai, şi mai ales cafea! O, cafea!

Bucureşti, Th. Pallady, dec. ‘99 – ian. 2000 )

Primul poem din Înţeleptul la ora de ceai, Fuga, e compus din X părţi şi e închinat  „vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu”, rînd cu care încep şapte părţi, celelalte începînd cu „Iar vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu”(V), „Pace vouă, celor care vreţi să mă prindeţi viu” (VIII) şi (X) – cu „Iar eu, rămas singur, fără urmăritori”; poem ce-mi aminteşte de Cartea războiului a (mult) mai tînărului Ştefan Baştovoi, eul poetic al căruia căuta „omul rău” pentru a-l ucide („eu ştiu unde eşti”), nu pentru că l-ar deranja pe el („da, eu te iubesc, omule rău”), ci pentru că aşa trebuie, fiindcă există oameni slabi – copii şi femei – care nu se pot apăra de el şi aşa mai departe. Aceste două poeme-fluvii amintesc unul de celălalt fără a fi intertextuale „pe bune”, tocmai din cauza că în acea căutare-fugă îndelungată şi existenţială la unul eul poetic e cel fugărit (vînatul), iar la celălalt – urmăritorul (vînătorul). Sînt două poeme opuse, care – alăturate – par a fi teme (Teme – Nicolae Manolescu), scrise la înţelegere, poeme în care autorul îşi pune la încercare eul poetic, nevoit să joace roluri opuse în aceeaşi piesă, pusă în scenă de doi regizori diferiţi. Aşa cum la Nichita Danilov poezia textului cîştigă aproape la limită, acest tip de poezie, foarte dezvoltat şi la Matei Vişniec, acum cedează la limită în faţa poeziei din spaţiul psi. Nu pentru că poezia textului lui Matei Vişniec ar fi anemică sau ceva asemănător (anemia tec – stu – lui – lui), pur şi simplu poezia psihozei scrisă de Matei Vişniec (ce?) – pur şi simplu chiar şi prin venele poeziei textului lui Vişniec circulă nervi, Matei Vişniec reuşind să implanteze un sistem nervos şi psihic trupului de granit al poeziei textului, ceea ce (nu ştiu ce) – ceea ce face ca şi textele „din litere şi cuvinte” să fie vii, din sînge. Cît despre cum să numim astfel de poeme, textualiste sau autoreferenţiale, în primul rînd n-aş pune semnul egalităţii între aceşti doi termeni, pentru că un poem „autoreferenţial”, care „se întoarce asupra sa/ şi începe să se citească pe sine”, cum se întîmplă în Poemul care se citeşte pe sine, e – ca nuanţă – diferit de un text „textualist”, în interiorul căruia  autorul povesteşte cum şi cînd este scris acest text, Textul, de exemplu: „Am scris acest text în ziua de 20 februarie/ într-o duminică ştiu că tocmai ieşisem de la teatrul bulandra...” şi aşa mai departe, textul trăieşte în sine pentru istoria sa, pînă cînd se ajunge la momentul cînd nu numai s-a gîndit, ci a şi fost scris acest text – „şi dintr-o/ dată mi-a venit chef să scriu şi// am scris”, după care textul se încheie, fiindcă odată ce textul a fost scris se termină şi referinţele la el, făcute de autor, şi metatextul. Deosebirea ar fi că, dacă textul autoreferenţial e „mono”, textul textualist e „stereo”, aici, lîngă umărul textului fiind în permanenţă umărul autorului acestui text, care poate să lipsească în cazul textului autoreferenţial, căci, nu-i aşa?, auto-biografia nu este scrisă de un „altul”, ca pe timpurile ră­posatului. Chiar dacă citisem de mai multe ori Textul şi Tîrziu de tot, două poeme textu­a­liste de-ale lui Matei Vişniec, foarte apropiate şi ca scriitură, şi ca ideatică, şi ca realizare,  prezente şi-n antologia poeziei 80-iste, Textul e un poem pe care  n-am să-l uit (probabil) niciodată, iar de Tîrziu de tot nu-mi mai aminteam deloc la această ultimă lectură. Textul e mai memorabil în primul rînd din cauza titlului, mai livresc şi de aceea mai apropiat de ceea ce e textul propriu-zis, apoi Tîrziu de tot e la persoana a treia, chiar dacă la sfîrşit Matei Vişniec divulgă identitatea eului poetic („toată noaptea a scris şi a băut/ iar spre dimineaţă i-a citit chelnerului/ cu ochii roşii/ această poezie”.). Ultimul argument întru susţinerea superiorităţii poemului Textul ar fi „locul acţiunii”, Tîrziu de tot scriindu-se într-un colţ anonim de Românie (–Românie), undeva pe unde trece acceleratul de Bîrlad „care nu opreşte niciodată”, pe cînd Textul – în Bucureşti, oraş care trezeşte multe amintiri şi – de ce nu? – o nostalgie legată, de obicei, de anii de studii, şi, deci, de tinereţe, în atmosfera tipic studenţească a poemului apărînd teatrul Bulandra, berăria Gambrinus, parcul Cişmigiu, cinematograful Union, pe cînd în Tîrziu de tot – doar restaurantul nu ştiu cărei gări. Matei Vişniec nu este un textualist pur, pentru că, deşi textul cu şurubaşele lui cu tot e, pentru el, un miraj, mirajul din viaţă – viaţa ca o poveste sensibiloasă cu Moş Crăciun şi Alba ca Zăpada, galeşă şi bronzată –, e mai puternic şi îl fascinează şi mai tare („de mult îmi doream să scriu versuri/ despre propria mea dorin­ţă de a scrie/ iată, în această seară cînd urmele lucrurilor s-au topit/ e deja timp pentru o nouă poveste” – Ieşirea prin gura neagră a cuvîntului), atît de tare încît realitatea pentru Vişniec e mai mult decît o realitate, e „o poveste nemaipomenit de frumoasă” (Eu sînt un trist tovarăş de călătorie), în care scrisul e un act terapeutic: „Poate că dacă am să scriu toată noaptea/ o să-mi treacă/ dimineaţa voi fi trist dar fericit şi poate/ umbra gigantică a zilei mi se va lipi de palme.”

Dacă Cristian Popescu formează în interiorul poeziilor sale o psihologie a eului personal, a lumii interioare văzute de posesorul acestei lumi (Lumea interioară a lumii exterioare a lumii interioare – Peter Handke), o psihologie la persoana I singular, Matei Vişniec construieşte o psihologie la persoana a III-a, psihologia eului personal văzut de ceilalţi, o psihologie colectivă, socială, care îi are în permanenţă în vizor şi pe ceilalţi, chiar atunci cînd eul poetic e singur, singuratic sau unicul locuitor, el nu uită că e locuitor al oraşului. O psihologie a cetăţeanului, o psihologie a omului conştient că e observat, urmărit, fotografiat; psihologia obiectului din lunetă; psihologia persoanei publice; psihologia celuia care, cînd portretul său este gata, „se rostogoleşte în groapa comună” (Funiile pe care de atîta timp); psihologia omului suspicios care ştie că “cineva patrulează rar pe trotuarul nostru” (El ne forţează porţile de bronz); psihologia persoanei care se identifică cu oraşul şi cu maşina de curăţat oraşul care se ia după el.

Poeziile lui Vişniec sînt  peştele din sticla de pe valurile mării în furtună care strigă un SOS pe care ştie că nu-l aude nimeni. De aici şi concizia poemelor sale, căci atunci cînd „peştişorul” e în „mare”, cum se întîmplă în Oraşul cu un singur locuitor. Continuare. Întîmplări cu Leukodemos şi în Apariţia Maktei. Cîteva întîmplări cu preafrumoasa Makta, el înoată cu mare îndemînare şi cunoaştere, doar că e un înot artistic şi nu unul firesc, „cotidian”.

Actualmente, după o aventură dramatică foarte intensă, în care a fost alăturat lui Eugene Ionesco şi Samuel Beckett, ultracunoscutul dramaturg francez Matei Vişniec a declarat în mai multe rînduri că vrea să se distanţeze de predecesorii săi şi să scrie propriul său teatru. Interesant nu e că această „rupere” a şi avut loc (erau doar două variante), ci cum s-a întîmplat asta. În Teatrul descompus sau Omul – Ladă – De – Gunoi şi Femeia ca un cîmp de luptă sau Despre sexul femeii – cîmp de luptă în războiul din Bosnia, ultimele piese publicate în limba română (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1998), Matei Vişniec nu mai este beckettian sau ionescian, el (sic!) se întoarce la (propria) poezie. Acest teatru – descompus, cum l-a numit autorul – este absolut nou pentru dramaturgie, fiindcă ia substanţa şi forma poeziei (lui Matei Vişniec). Fiecare dintre cele două ultime piese ale lui Vişniec e ca o carte de poezie, cu texte care se pot citi şi de sine stătător (monologurile lungi din Teatrul descompus… sau jurnalul lui Kate din Femeia ca un cîmp de luptă…), şi – mai ales – ca un tot întreg, ca şi Oraşul cu un singur locuitor, să zicem, căreia i-a moştenit şi obsesia centrală -  singurătatea. De aici şi pactul cu regizorul, prezent  şi-n piesele anterioare, ca-n Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n actu’-ntîi, de exemplu, doar că acum această legătură e mult mai formală, mai jucăuşă, construcţia piesei(-lor) nepermiţînd schimbări, aşa cum se întîmplă şi-n cărţile de poezie, după cum demonstrează şi autorul eseului Despre sexul femeii – cîmp de luptă sau Războiul dintre realitate şi absurd (Contrafort, nr.11-12 ). În general, piesele lui Vişniec se asemănau de la început cu poemele sale, avînd subiect, poantă şi chiar morală. De exemplu, Păianjenul în rană, prima piesă din volumul I de teatru Vişniec, este o istorioară închegată, de data asta o rescriere a ultimelor clipe din viaţa lui Isus Hristos. Poanta e că cei doi „hoţi” scuipau spre Hristos pentru a alunga păianjenul ce se urca spre rana acestuia, ceea ce schimbă total moralitatea şi dezlegarea evenimentului biblic.

Şi, pentru că tot păcătuisem şi făcusem paralela – pînă la urmă inevitabilă – între cei doi titani ai dramaturgiei născuţi în România, se ştie că Eugene Ionesco îşi amintea cu plăcere de cărticica sa de poezie, Poeme pentru fiinţe mici, pe care o considera o carte foarte frumoasă, pe cînd Matei Vişniec e întotdeauna cu gîndul la viitor, adică, în momentul de faţă,  la piesa ce va urma la noapte. Nimeni nu poate nega faptul că la noapte va fi vreme frumoasă.

P.S.M.V. :

Deşi părea cu totul absorbit de arta dramatică, iată că Matei Vişniec îşi îmbracă iarăşi costumul de blugi din studenţie şi mai iese o dată în oraşul său, la ora de ceai sau pur şi simplu la o bere, ori la una din cele 200 de cafele pe oră, noaptea sau seara, cu încă o carte de poeme, chiar dacă „ulterioare”, cum, ca tot poetul, se grăbeşte să le numească încă din titlu: Poeme ulterioare (1987 – 1999) (Editura Cartea românească, Bucureşti, 2000), titlu care nu scuteşte de multe alte speculaţii, atît în legătură cu timpul, cît şi în ceea ce priveşte condiţiile şi locul scrierii acestei cărţi.

 Cu toate că în general îşi păstrează stilul, în Poeme ulterioare scriitura lui Matei Vişniec se simplifică şi mai tare, mai pierde din ironia psihedelică şi din fabulosul baladesc şi se cotidianizează, doar că e vorba de un cu totul alt cotidian decît cel al lui Romulus Bucur, Florin Iaru sau Liviu Antonesei, din simplul motiv că Matei Vişniec îşi scrie poeziile din această ultimă carte altundeva decît în România – la Londra (dar putea fi oriunde), şi ea ironizată ca-n vremurile bune, dar e o ironie „paşnică” şi blîndă, chiar dacă tristă: „În Londra sunt autobuze roşii/ cu etaj, da, de acolo poţi vedea/ creştetul trecătorilor/ umerii// La Londra, domnilor, englezii/ lucrează, ehe, în bănci/ încearcă să ieşi la ora unu pe Bankstreet/ bărbaţii în costume negre/ mănîncă sandwich-uri pe bani// Lesley sau iubirea mecanică/ cu Lesley în Hampstead, ce/ frumos… ” (Londra – exerciţiu), ironie care constă în schimbarea spaţiului, a ţării, oraşului, locului acţiunii, în observarea firescului, normalităţii din, în acest caz, Londra, SF-istă acasă, în trecutul de unde vine, trăsătură intens explorată şi în ultima carte, încă nepublicată, a lui Vasile Gârneţ, care, în timpul unei lungi călătorii prin Europa cu Trenul Scriitorilor şi cu reprezentanţi ai mai multor naţionalităţi observă – în poezie şi bazîndu-se în special pe deosebiri – acest fenomen. „La Londra, ehe, cuvintele sunt englezeşti/ cînd treci pe stradă trupul tău te abandonează discret/ şi se duce după cumpărături: whisky. Sherry, breakfast,/ steak, sandwich, pullover, marketing şi altele”, zice Vişniec, pe aceeaşi notă, în Cum a fost la Londra, poem care începe cu „O, ce frumos a fost la Londra”. Simplificarea, limpezirea stilistică, dar şi cea a interiorităţii poemului lui Matei Vişniec a avut loc oarecum firesc, ca-n primul poem din carte, Un milion de ochi („Un milion de ochi ai avut/ înainte de a avea doi/ înainte de a avea/ o inimă/ ai avut un milion de inimi/ un milion, un mili­on de/ picioare ai avut/ înainte de a avea/ două picioare/ şi înainte de a avea o limbă/ ai avut un milion de limbi/ chiar aşa, înainte de a avea/ doar două mîini, doi plămîni/ şi un gît/ ai avut un milion de mîini/ un milion de plămîni/ şi un milion de gîturi ”), dar şi dureros, odată cu trecerea timpului, şi, inevitabil, a tinereţii („un milion de aripi ai avut, da/ înainte de a nu avea nici una”). Această limpezime pare a fi schimbarea princi­pală adusă odată cu această carte „ulterioară” liricii lui Matei Vişniec. Pînă la rarefierea a­proape ca-n poeziile pentru copii din Eu şi tu („pîş pîş pe fundul oceanului/ două languste, eu şi tu ”) sau Doar puţină pîndă („Tip-til, el şi ea / el şi ea, pîş-pîş”), pe care poate că Matei Vişniec o va împinge înainte într-o viitoare carte de poezie, scriitorul aici se opreşte la o poezie neutră, firească şi naturală, o poezie „ca-n viaţă”, care pur şi simplu spune ceva, o poezie care-ţi spune pur şi simplu, nu pentru ca să-şi scoată în evidenţă „vorbitorul”, ci pentru ca să se simtă bine interlocutorul, care poate să fie cu totul ocazional – n-are nici o importanţă. Poeziile de acum ale lui Vişniec sînt mai narative, în fond nişte mărturisiri. Nu întîmplător cuvîntul „iată” apare atît de des, chiar din debuturile textelor („Iată cum s-a întîmplat totul…” – Au venit ploile; „Cum a fost cu revelaţia, iată:” – Cum a fost cu revelaţia…). Putem să ne închipuim că unele dintre poeziile lui Vişniec din Poeme ulterioare au fost sau ar putea fi spuse pe plajă, celuia sau de preferinţă celeia care s-a nimerit lîngă tine, sau în taxi, în drum spre serviciu, sau de la servici. Iată: „Grozav îmi plac oraşele mari dimineaţa, cînd străzile/ se trezesc cu / furie, cînd barmanii fac 200 de cafele pe oră, cînd mii/ de oameni îşi 7 aprind ţigara aceea care nu se compară cu nimic,/ ţigara de dimineaţă// teribil îmi plac străzile, dimineaţa, cînd oraşele mari se/ trezesc încă/ obosite, cînd străzile au ceva proaspăt mirosind însă/ în acelaşi timp a/ sudoare, sudoarea măturătoarelor care au măturat peste/ noapte ” (200 de cafele pe oră). Şi mie îmi plac oraşele mari, dar dimineaţa îmi place să dorm, îmi place foarte tare cafeaua, nu fumez, dar oraşele fără margini dimineaţa îmi par bestiale dacă încă nu m-am culcat. Atunci, plin de energie, mă uit la orăşenii treziţi gata obosiţi şi plec la culcare.

În rest, aşa „simplificate”, Poeme-le ulterioare merg în continuarea (în oglindă) celorlaltor trei cărţi de poezie ale lui Matei Vişniec, predominînd poemele existenţiale, ca La Ventimiglia, Cît un punct, Cu capul pe tejghea („unde? cînd? de ce?/ rostind aceste cuvinte/ barmanul şi-a dat seama că toată viaţa sa/ fusese fără rost/ l-am văzut plîngînd cu capul pe tejghea,/ m-am apropiat de el/ unde? cînd? de ce? Continua să murmure/ barmanul/ consumatorii au încremenit la mese, n-a/ mai cerut nimeni nimic/ fumătorii şi-au stins ţigările, băutorii de vin/ nu şi-au mai terminat vinul din pahare…”), cele în linia meta-textuală, cum erau celebrele poeme Textul şi Tîrziu de tot şi cele între textualism şi poezia metafizică, combinaţie reuşită încă „din a doua zi după Anul Nou” („Pe data de doi ianuarie n-am mai putut, m-am aşezat/ la maşina de scris şi am scris, diferenţa dintre/ fictiv şi nefictiv nu mai ţinea de/ urechea smulsă a cîinelui, ureche încă/ atîrnîndă, dureroasă la vedere, dar el, cîinele,/ era mort…”, (2 ianuarie). După poeziile din spaţiul psi, cele mai convingătoare rămîn, ca şi mai înainte, poemele meta-textuale, un fel de poezie psiho-textuală. Căci: „Iată: sunt 30 de ani de cînd notez/ cuvinte/ între timp au fost asasinaţi cîţiva/ preşedinţi/ s-a prăbuşit un imperiu/ iar cuvintele, ele, nimic” (Journal). Nu, nu sunt o insectă e un poem în care acţiunea are loc după apocalipsă (Apocalipsa de carton – Nichita Danilov) sau după sfîrşitul lumii, care-l face şah-mat chiar şi pe „poetul oraşului”: „Chircit într-un colţ/ supărat, nedormit de trei nopţi/ nemulţumit înainte de toate că sfîrşitul lumii/ îl luase prin surprindere/ poetul părea o insectă neagră de bucătărie”. Restul poemului, unde eul poetic devine, mai întîi, creierul poetului („nu, nu sunt o insectă neagră de bucătărie/ urlă creierul poetului, chircit într-un colţ al bucătăriei/ acolo unde îl proiectase/ explozia finală/ nu sunt supărat, nu sunt nedormit de trei nopţi – aşa/ urla creierul poetului care, explodat/ o dată cu lumea, vedea de pe deasupra celor/ întîmplate/ ultimul text scris de poet”), apoi – ultimul text (poem?) scris de el („nu, nu sunt ultimul text scris de poet/ înainte de explozia creierului său o dată cu explozia/ finală, strigă şi textul de acolo de unde era, din burta/ insectei negre de bucătărie născută întîmplător/ în urma exploziei finale”) e o încercare de negare mult mai puţin convingătoare decît în poemele din cărţile anterioare ale lui Matei Vişniec (să ne amintim măcar de acel Nu din Întîmplări din gara oraşului), care, aici, pare mai degrabă un fel de auto-convingere, idee care parcă ne sugerează că, în general, textualismul e un fel de auto-convingere, un fel de auto-cerere în căsătorie. Oricum, se pare că lîngă omul care scrie omul care nu scrie nu se simte tocmai confortabil, cum aflăm şi din alt poem textualirick, În staţia pustie, un text care se scrie cu aşteptarea metroului („În timp ce scriu acest poem/ doamna cu două sacoşe galbene/ mă pîndeşte,/ se apleacă, se uită întruna din/ sacoşe/ iar mă pîndeşte// se ridică de pe bancă, pune sacoşele/ pe bancă şi se uită la stînga/ la dreapta, metroul nu vine// eu continuu să scriu/ doamna cu 2 sacoşe galbene/ mă pîndeşte/ face cîţiva paşi de dans, mă/ ocoleşte/ încearcă să privească peste umărul meu/ să vadă ce scriu”), cotidianul aşteptînd finisarea poemului, în care nu mai năvăleşte ca altădată, ceea ce, după cum am spus, îl sperie pe personajul ne-scriitor: „eu continuu să scriu, metroul/ nu vine, suntem doar noi doi în/ staţia pustie/ doamna cu 2 sacoşe galbene/ nu se mai simte în siguranţă/ îşi ia cele 2 sacoşe galbene şi/ se mută ceva mai departe”. Ceea ce li se întîmplă şi porumbeilor din alt poem scris cu „cuvinte pe care nu le-am mai/ folosit de mult/ (cîţiva porumbei se apropie/ ameninţător de mine, dacă/ aş fi o pîine m-ar mînca)// după ce am terminat de scris şi-mi/ pun caietul în buzunar/ porumbeii se sperie de gestul meu/ şi-şi iau zborul”, Tristan Tzara la începutul secolului. Cît despre explozia finală, întorcîndu-ne la Matei Vişniec, ei bine, cel puţin mie mi se părea imposibil ca Vişniec să nu mai scrie poezie. „Ei bine, nu, eu nu eram de acord/ cine văzuse sfera? Nimeni.” (Pe aceeaşi pedală).

E noapte şi, cu un zîmbet pe buze (), ies din această ultimă carte de poezie publicată de Matei Vişniec, care se încheie cu „aceste rînduri”, poem (ultimul) care începe cu „Parcă se apropie ceva de sfîrşit”.