BluePink BluePink
XHost
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 10 (468) Octombrie 2004

PROZA

 

Mircea PRICĂJAN

Ciril

(fragment de roman)

 

I

 

Când s-a deschis ușa, am tresărit.

E atâta liniște aici înăuntru cea mai mare parte a timpului, că orice schimbare bruscă te poate face să-ți ieși din minți. Sigur, dacă i-aș spune asta doctorului, ar râde în hohote, crezând că eu nu știu de ce o face. Dar știu foarte bine; știu mai bine decât am știut-o vreodată, sau am bănuit-o.

Eram căzut într-o reverie cum am din ce în ce mai dese în ultima vreme, mă gândeam cine știe la ce, poate la mărturisirea asta pe care am început, iată, s-o scriu.

— Nu te speria, Ciril, a încercat să mă liniștească asistentul, după ce a încuiat ușa în urma lui.

Mi-au trebuit mai bine de cinci minute să pricep despre ce vorbește, după care m-am ridicat în șezut și l-am privit în ochi.

— Dar nu sunt deloc speriat, i-am spus cu o gură care mi se încleiase de atâta nemișcare. Mă bucur să te văd. Chiar  mă întrebam dacă nu m-ai uitat cumva.

Andrei (așa îl cheamă pe asistentul care se îngrijește de mine, cel care-mi aduce mâncarea — întotdeauna la ora cinci dimineața, când eu încă dorm, iar apoi pe la șapte, când știe c-ațipesc de dup-amiază; nu primesc decât două mese pe zi aici, dar deja am început să mă îngraș la loc) s-a apropiat de patul meu și a rămas în picioare.

Știam că e vorba de ceva neprevăzut. Niciodată nu venea Andrei la mine în afara programului pe care singur și-l stabilise — sau poate că i-l stabilise chiar doctorul — cu excepția ocaziilor neprevăzute. Vizite nu am voie să primesc, nici pachete. Totuși, Anamaria a reușit de câteva ori să intre și mi-a adus de fiecare dată câte ceva. Le ascundea sub bluză, acolo unde știa că nu se încumetă asistenții s-o controleze. O dată a scos un bănuț din ciocolată chiar din partea din spate a chiloților. Știe ea să se descurce. Întotdeauna a știut. Cred că asta mi-a plăcut la ea încă de la început.

— Te-ai odihnit bine? m-a întrebat, deși era doar ora patru, cu o oră înaintea siestei mele de dup-amiază.

Încercase să-și compună o mină interesată, dar nu-i reușise. Chiar dacă el venea când credea că eu dorm, uneori doar mă prefăceam și, când nu era atent, deschideam pleoapele și-l urmăream. Are o față aproape bovină, lipsită total de expresivitate. Ochii îi sunt reci, opaci chiar, iar gura e într-o continuă strâmbare spre dreapta. Poartă mustață tunsă scurt, ce-i stă deasupra buzei de sus ca o pată de funingine. Uneori și-o rade pe la colțuri atât de mult, că pare a-l imita pe Hitler. E de o statură impunătoare, iar halatul alb pe care-l poartă îi cade pe corp asemenea unei cortine după care pot mișuna toate viețuitoarele de care te temi de-o viață întreagă. Mâinile-i sunt puternice (țin minte ușurința cu care m-a dus pe sus când am venit pentru prima dată aici) și pectoralii se evidențiază clar sub haina de asistent. Când mi-a pus acea întrebare, a încercat o ridicare din sprâncene și o altă comisură a buzelor, dar i-a ieșit totul atât de forțat, că mi-a făcut inima să rateze o bătaie.

— Mda, am răspuns.

Îmi simțeam nările cum se dilată, încercând disperate să adune tot aerul din jur. Am stat o clipă nemișcat, străduindu-mă din răsputeri să par calm, apoi am adăugat:

— Cărui fapt datorez această vizită neanunțată?

Întotdeauna când vreau să maschez o stare de disconfort, apelez la un limbaj protocolar. În felul acesta, atenția interlocutorului se îndreaptă într-ale direcții decât asupra persoanei mele.

A fost rândul lui să stea o clipă pe gânduri înainte să-mi răspundă. Sprâncenele i s-au relaxat în poziția lor obișnuită, inexpresivă, iar buzele aproape că au strigat de plăcere când s-au înclinat la loc spre dreapta.

— Ai un vizitator, a spus. Cuvintele i-au ieșit ca scremute.

— Un vizitator, am repetat. M-am gândit imediat la Anamaria.

Nu pot spune că o iubesc. La început asta am crezut, dar mi-am dat seama apoi că e doar o iluzie. Fetele cum e Anamaria nu se îndrăgostesc de băieții cum sunt eu. Mă tem că nu există nici măcar excepții. Oricât de pesimist ar suna, asta cred acum.

Fără să mai scot un cuvânt, m-am întors cu fața la perete și am așteptat să simt răsuflarea râncedă a lui Andrei în ceafă. Face parte din măsurile de precauție ale spitalului ca pacienții să fie legați atunci când primesc o vizită. Vorbesc, firește, de procedura neoficială, fiindcă, am spus, cea oficială nu acceptă nici măcar vizitele.

Nu se folosesc cătușe. Nu sunt la închisoare. Au ei o bandă nici prea rigidă, nici prea elastică, pe care ți-o petrec pe la încheieturi și care-ți lasă o anume libertate în mișcare. Andrei, fiind deja obișnuit cu procedura, a făcut legătura cât ai clipi, după care m-a ajutat să mă întorc.

— Să ai grijă ce vorbești, Ciril, m-a sfătuit. Dacă aud o singură vorbă mai răstită, vin înăuntru și, după ce rămânem numai noi doi, începe petrecerea.

— Da, să trăiți! l-am ironizat.

S-a uitat la mine cu un ochi aproape închis, așa cum se uită un părinte la copilul care spune că nu se droghează, dar brațele-i sunt vinete și pline de înțepături.

N-a spus nimic altceva. S-a mai asigurat o dată că făcuse legătura cum trebuie, după care a ieșit din încăpere, lăsând ușa întredeschisă.

La scurtă vreme, o umbră prelungită a lins suprafața metalică a ușii și s-au auzit ecourile unor pași egali.

Mi-am dat seama imediat că nu e vorba de Anamaria. Ea pășea grăbit, iar umbra ei nu putea fi atât de lungă. E minionă și poartă pantofi cu toc ascuțit, care scor țăcănituri aproape dureroase în liniștea de aici. Anamaria are și obiceiul de-a dialoga cu Andrei până să ajungă la ușa camerei mele.

Persoana care se hotărâse se mă viziteze nu se potrivea deloc acestei descrieri și m-a făcut pentru a doua oară într-un răstimp foarte scurt să-mi fie teamă.

Am tresărit încă o dată când în cadrul ușii s-a ivit, îmbrăcată în negru, silueta mamei mele.

 

II

 

Ultima vizită pe care mi-a făcut-o Anamaria a fost acum trei săptămâni. Nu am voie să țin un calendar în cameră („Face parte din terapie”, a spus doctorul), dar memoria încă mă ajută să adun de trei ori șapte ca să știu că au trecut trei săptămâni. Am încercat să zgârii pe perete o linie pentru fiecare zi scursă, cum fac deținuții, dar și-au dat seama imediat și mi-au promis ședințe de șocuri electrice dacă mai continuu.

Anamaria s-a obișnuit deja cu situația. M-a vizitat de șase ori până acum și, dacă la început simțeam o anume stânjeneală și chiar fereală, în urmă cu trei săptămâni era degajată și volubilă, așa cum o știam eu dinainte.

Mama nu m-a vizitat niciodată, însă. Sunt de cinci luni aici și singura persoană care a venit să mă vadă în tot acest timp a fost Anamaria. Despre mama n-am auzit nici un cuvânt. Nu mi-a trimis nici o vorbă, nici un bilețel. Am înțeles doar că ea-mi plătește spitalizarea, dar nimic mai mult.

Vă închipuiți, așadar, surpriza pe care am avut-o și cred că vă puteți da seama de reacția pe care a avut-o mama.

S-a uitat lung la mine din ușă, m-a măsurat din priviri cu o curiozitate ascunsă și n-a respirat preț de câteva lungi momente. Ce-i drept, cred că și ofeream un spectacol unic în viața oricărui părinte, stând așa în capul patului, legat cu mâinile la spate, nevolnic, arborând o atitudine undeva la granița rezistenței îndârjite și a resemnării defetiste. S-a uitat la mine prelung, cum spun, apoi și-a mutat atenția asupra restului camerei: asupra patului îngust, cu salteaua fără arcuri în care stăteam eu, asupra măsuței din fier îmbrăcat în burete sudată de peretele și el drapat în burete, asupra closetului și a chiuvetei din material plastic. Am observat că a rămas mai mult timp cu privirea fixată spre geamul mic, atunci deschis, protejat de drugi groși de oțel.

Într-un târziu, și-a întors atenția asupra mea, dar pentru scurtă durată. Preț de câteva clipe am fost sigur că vrea să facă drum întors, pentru că a pus piciorul stâng cu un pas în spate, iar capul s-a întors, cu ochii încă privindu-mă, spre coridor, acolo unde, eram sigur, Andrei se așezase pe scaunul de lângă intrarea în camera mea.

— Poftim înăuntru, mamă, i-am spus și am forțat un zâmbet de complezență. Îmi pare rău că n-am un scaun pe care să te invit să șezi, dar, dacă-i spui lui Andrei, s-ar putea să te asculte și să-ți aducă unul.

Ca și când n-aș fi spus nimic, mama s-a desprins din ușă, a pășit reținut spre mijlocul camerei, unde s-a oprit și a rămas în picioare.

De-abia atunci mi-am dat seama că are ochii plânși, că nu mai semăna cu mama pe care o știam aproape deloc. Parcă îmbătrânise cu zece ani; ridurile de-abia reliefate până nu demult, erau acum adânci, săpate în carnea puhavă a feței ei aidoma unor tranșee în timp de război; buzele i se zbârciseră, adunându-se sub nas ca într-un sărut scârbit. În bărbie îi apăruseră câteva firișoare blonde de păr, iar pielea îi atârna ca scursă. Se îngrășase mult. Hainele negre nu o avantajau deloc. Și le cumpărase cu două numere mai mari, era evident, probabil pentru a-i fi bune și peste câteva luni — ca și când faptul că se va îngrășa și mai mult era pentru ea o certitudine. Degetele și palmele întregi îi erau umflate.

Își scosese verigheta, iar, dacă aveam s-o întreb de ce, răspunsul ar fi fost cu siguranță pentru că o strângea. Dar amândoi am fi știut că acesta nu e decât un pretext bine ales, venit la timp ca o mană cerească.

— Te-ai mai îngrășat, fiule, au fost primele vorbe pe care mi le-a adresat.

„Același lucru l-aș putea spune și despre tine, mamă”, i-aș fi răspuns dacă n-aș fi observat imediat că e străbătută de un fior ca la amintirea unei fapte crunte.

— Da, primesc mâncare bună aici, hrănitoare, m-am hotărât să-i spun în schimb.

Am făcut o pauză, așteptând probabil să îndrepte ea discuția pe alte făgașe, dar, când mi-am dat seama că aștept în van, am întrebat-o:

— Cum o mai duci?

Sigur nu se aștepta la o întrebare atât de directă, pentru că, în loc de un răspuns, s-a eschivat întrebându-mă la rândul ei:

— E bine aici?

Hotărând să mă fac că n-am sesizat calmul ei, am râs puțin pe sub mustață (e doar o expresie, pentru că, o dată la trei zile, Andrei are grijă să mă radă temeinic; ba mă mai dă și cu after-shave, aceeași marcă pe care o folosea și tata). Când mi-am dat seama că râsul meu ajunge la tonalități nepermise, am revenit la mina serioasă de dinainte.

— Nu mă pot plânge, am spus.

Mama a dat doar din cap, oarecum mulțumită de răspunsul meu.

A urmat o altă lungă clipă de tăcere obositoare. I-am auzit încheieturile trosnind atunci când și-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt.

— Ți-am adus ceva, a spus într-un târziu, ridicând poșeta și ea neagră într-un gest cam prea ostentativ.

Recunosc că m-a făcut curios pe dată.

A început să scormonească prin ea, ca și când abia atunci s-ar fi hotărât ce anume să-mi dea.

Când a găsit obiectul căutat, n-a făcut nici măcar un pas în direcția mea. Mi l-a aruncat în brațe, încercând să dea gestului un firesc imposibil. L-am prins din zbor, l-am întors pe toate fețele. Avea o formă dreptunghiulară și era înfășurat în hârtie maro. Bănuiam ce putea fi, dar nu-mi venea să cred că o lăsaseră să mi-l aducă.

Totuși, ca să mă conving pe deplin, am rupt imediat ambalajul, având grijă să nu-l fac de nefolosit, și am scos la iveală exact ceea ce bănuisem; un carnețel dictando de 100 de file.

Am ridicat ochii spre mama, încercând să-i mulțumesc, la care ea m-a îndemnat, tot din priviri, să-l deschid.

Am făcut întocmai și am dat și peste un pix negru și trei paste de rezervă.

— Poate-mi mai scrii și tu, a spus mama.

 

III

 

„Poate-mi mai scrii și tu”, a spus mama, deși știa bine că nu aveam voie nici să am pe ce și nici cu ce scrie, darămite să mai ajungă la cineva de afară cele scrise de mine. Ceea ce voia să spună, de fapt, era: „Acum ai timp. Pune-te și tu și scrie tot ce s-a-ntâmplat, că poate odată o să citesc și eu.” Sau cam așa ceva.

 

IV

 

Mai crunt decât faptul că nu am voie să dețin hârtie și pix, mi se pare faptul că nu-mi permit să citesc nici măcar o carte. Scriitor n-am visat să ajung niciodată; cititor însă am fost din totdeauna, cred.

Acum ei spun că totul a pornit de la cărți, mai precis de la o carte anume, deși n-au cum s-o dovedească.

Ce e ciudat e că au în parte dreptate.

Deși de cealaltă parte, nespus de mare, habar nu au.

 

V

 

E trecut de miezul nopții acum. Am început să scriu la scurtă vreme după ce s-a dat stingerea, adică după ora zece. A trebuit să-mi forțez ochii la început, lumina era încă puțină (fiind o zi de vară, crepusculul de-abia începe la zece), dar, odată cu trecerea timpului și ajutat de o lună plină din ce în ce mai strălucitoare, am ajuns acum să văd pagina ca la lumina zilei. Scriu încet, alcătuiesc literele, cuvintele cu atenție. Nu am prea mult spațiu la dispoziție, povestea trebuie să-mi încapă în aceste o sută de file mici, și scriu cu pixul înclinat mai mult ca de obicei, în așa fel încât pasta să nu se consume prea repede.

Am rămas surprins de ușurința cu care am scris primele pagini. Tocmai am terminat să le recitesc și mi se par destul de bine închegate. Până acum n-am scris altceva decât vreo trei-patru compuneri și o mulțime de eseuri seci. Scrierea nici unuia nu mi s-a părut însă la fel de incitantă ca scrierea acestei mărturisiri. Bine spunea cineva că orice mărturisire înseamnă într-o bună măsură și o încercare de înțelegerea a sensurilor de profunzime ale celor povestite.

Când am văzut-o pe mama intrând azi îmbrăcată în negru în cameră, nu mi s-a părut nimic nelalocul lui. Doar acum, povestind întâlnirea, mi-am dat seama că îmbrăcămintea ei, întreaga ei atitudine are multe de spus, trezește multe amintiri în mine. Amintiri pe care am de gând să le aștern acum pe hârtie cât mai inteligibil posibil.

Va trebui să păstrez carnețelul bine ascuns, va trebui să nu las nici o urmă de pastă neagră de pix pe așternuturile de pat sau chiar pe pielea degetelor mele. Încep să cred că mărturisirea pe care o scriu acum are o importanță mult mai mare decât cea pe care am intuit-o cu două ore în urmă.

Acum însă mi-e somn. Aș continua să scriu, dar mă tem că n-aș reuși să fiu atât de expresiv pe cât îmi doresc. Orice greșeală, orice ștersături, orice frază în plus nu va face decât să micșoreze spațiul pe care-l am la dispoziție. Presupun că aș putea-o convinge pe Anamaria să-mi mai aducă un carnețel, dar nu vreau să întind coarda. Altceva e să-i cer niște ciocolate, o gumă de mestecat sau o poză mai deocheată. N-ar ști să se ascundă destul de bine și ar însemna să-mi pun în pericol până și siguranța pe care încăperea asta capitonată mi-o oferă. Iar mamei — cu condiția să mai vină vreodată la mine — nu-i pot cere nimic. Așa că, gata pentru astăzi! E și mâine o zi. Poate una mai bună. Poate una cu crepuscul mai timpuriu.