Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Ciril

(fragment de roman)

I

Când s-a deschis uşa, am tresărit.

E atâta linişte aici înăuntru cea mai mare parte a timpului, că orice schimbare bruscă te poate face să-ţi ieşi din minţi. Sigur, dacă i-aş spune asta doctorului, ar râde în hohote, crezând că eu nu ştiu de ce o face. Dar ştiu foarte bine; ştiu mai bine decât am ştiut-o vreodată, sau am bănuit-o.

Eram căzut într-o reverie cum am din ce în ce mai dese în ultima vreme, mă gândeam cine ştie la ce, poate la mărturisirea asta pe care am început, iată, s-o scriu.

— Nu te speria, Ciril, a încercat să mă liniştească asistentul, după ce a încuiat uşa în urma lui.

Mi-au trebuit mai bine de cinci minute să pricep despre ce vorbeşte, după care m-am ridicat în şezut şi l-am privit în ochi.

— Dar nu sunt deloc speriat, i-am spus cu o gură care mi se încleiase de atâta nemişcare. Mă bucur să te văd. Chiar  mă întrebam dacă nu m-ai uitat cumva.

Andrei (aşa îl cheamă pe asistentul care se îngrijeşte de mine, cel care-mi aduce mâncarea — întotdeauna la ora cinci dimineaţa, când eu încă dorm, iar apoi pe la şapte, când ştie c-aţipesc de dup-amiază; nu primesc decât două mese pe zi aici, dar deja am început să mă îngraş la loc) s-a apropiat de patul meu şi a rămas în picioare.

Ştiam că e vorba de ceva neprevăzut. Niciodată nu venea Andrei la mine în afara programului pe care singur şi-l stabilise — sau poate că i-l stabilise chiar doctorul — cu excepţia ocaziilor neprevăzute. Vizite nu am voie să primesc, nici pachete. Totuşi, Anamaria a reuşit de câteva ori să intre şi mi-a adus de fiecare dată câte ceva. Le ascundea sub bluză, acolo unde ştia că nu se încumetă asistenţii s-o controleze. O dată a scos un bănuţ din ciocolată chiar din partea din spate a chiloţilor. Ştie ea să se descurce. Întotdeauna a ştiut. Cred că asta mi-a plăcut la ea încă de la început.

— Te-ai odihnit bine? m-a întrebat, deşi era doar ora patru, cu o oră înaintea siestei mele de dup-amiază.

Încercase să-şi compună o mină interesată, dar nu-i reuşise. Chiar dacă el venea când credea că eu dorm, uneori doar mă prefăceam şi, când nu era atent, deschideam pleoapele şi-l urmăream. Are o faţă aproape bovină, lipsită total de expresivitate. Ochii îi sunt reci, opaci chiar, iar gura e într-o continuă strâmbare spre dreapta. Poartă mustaţă tunsă scurt, ce-i stă deasupra buzei de sus ca o pată de funingine. Uneori şi-o rade pe la colţuri atât de mult, că pare a-l imita pe Hitler. E de o statură impunătoare, iar halatul alb pe care-l poartă îi cade pe corp asemenea unei cortine după care pot mişuna toate vieţuitoarele de care te temi de-o viaţă întreagă. Mâinile-i sunt puternice (ţin minte uşurinţa cu care m-a dus pe sus când am venit pentru prima dată aici) şi pectoralii se evidenţiază clar sub haina de asistent. Când mi-a pus acea întrebare, a încercat o ridicare din sprâncene şi o altă comisură a buzelor, dar i-a ieşit totul atât de forţat, că mi-a făcut inima să rateze o bătaie.

— Mda, am răspuns.

Îmi simţeam nările cum se dilată, încercând disperate să adune tot aerul din jur. Am stat o clipă nemişcat, străduindu-mă din răsputeri să par calm, apoi am adăugat:

— Cărui fapt datorez această vizită neanunţată?

Întotdeauna când vreau să maschez o stare de disconfort, apelez la un limbaj protocolar. În felul acesta, atenţia interlocutorului se îndreaptă într-ale direcţii decât asupra persoanei mele.

A fost rândul lui să stea o clipă pe gânduri înainte să-mi răspundă. Sprâncenele i s-au relaxat în poziţia lor obişnuită, inexpresivă, iar buzele aproape că au strigat de plăcere când s-au înclinat la loc spre dreapta.

— Ai un vizitator, a spus. Cuvintele i-au ieşit ca scremute.

— Un vizitator, am repetat. M-am gândit imediat la Anamaria.

Nu pot spune că o iubesc. La început asta am crezut, dar mi-am dat seama apoi că e doar o iluzie. Fetele cum e Anamaria nu se îndrăgostesc de băieţii cum sunt eu. Mă tem că nu există nici măcar excepţii. Oricât de pesimist ar suna, asta cred acum.

Fără să mai scot un cuvânt, m-am întors cu faţa la perete şi am aşteptat să simt răsuflarea râncedă a lui Andrei în ceafă. Face parte din măsurile de precauţie ale spitalului ca pacienţii să fie legaţi atunci când primesc o vizită. Vorbesc, fireşte, de procedura neoficială, fiindcă, am spus, cea oficială nu acceptă nici măcar vizitele.

Nu se folosesc cătuşe. Nu sunt la închisoare. Au ei o bandă nici prea rigidă, nici prea elastică, pe care ţi-o petrec pe la încheieturi şi care-ţi lasă o anume libertate în mişcare. Andrei, fiind deja obişnuit cu procedura, a făcut legătura cât ai clipi, după care m-a ajutat să mă întorc.

— Să ai grijă ce vorbeşti, Ciril, m-a sfătuit. Dacă aud o singură vorbă mai răstită, vin înăuntru şi, după ce rămânem numai noi doi, începe petrecerea.

— Da, să trăiţi! l-am ironizat.

S-a uitat la mine cu un ochi aproape închis, aşa cum se uită un părinte la copilul care spune că nu se droghează, dar braţele-i sunt vinete şi pline de înţepături.

N-a spus nimic altceva. S-a mai asigurat o dată că făcuse legătura cum trebuie, după care a ieşit din încăpere, lăsând uşa întredeschisă.

La scurtă vreme, o umbră prelungită a lins suprafaţa metalică a uşii şi s-au auzit ecourile unor paşi egali.

Mi-am dat seama imediat că nu e vorba de Anamaria. Ea păşea grăbit, iar umbra ei nu putea fi atât de lungă. E minionă şi poartă pantofi cu toc ascuţit, care scor ţăcănituri aproape dureroase în liniştea de aici. Anamaria are şi obiceiul de-a dialoga cu Andrei până să ajungă la uşa camerei mele.

Persoana care se hotărâse se mă viziteze nu se potrivea deloc acestei descrieri şi m-a făcut pentru a doua oară într-un răstimp foarte scurt să-mi fie teamă.

Am tresărit încă o dată când în cadrul uşii s-a ivit, îmbrăcată în negru, silueta mamei mele.

II

Ultima vizită pe care mi-a făcut-o Anamaria a fost acum trei săptămâni. Nu am voie să ţin un calendar în cameră („Face parte din terapie”, a spus doctorul), dar memoria încă mă ajută să adun de trei ori şapte ca să ştiu că au trecut trei săptămâni. Am încercat să zgârii pe perete o linie pentru fiecare zi scursă, cum fac deţinuţii, dar şi-au dat seama imediat şi mi-au promis şedinţe de şocuri electrice dacă mai continuu.

Anamaria s-a obişnuit deja cu situaţia. M-a vizitat de şase ori până acum şi, dacă la început simţeam o anume stânjeneală şi chiar fereală, în urmă cu trei săptămâni era degajată şi volubilă, aşa cum o ştiam eu dinainte.

Mama nu m-a vizitat niciodată, însă. Sunt de cinci luni aici şi singura persoană care a venit să mă vadă în tot acest timp a fost Anamaria. Despre mama n-am auzit nici un cuvânt. Nu mi-a trimis nici o vorbă, nici un bileţel. Am înţeles doar că ea-mi plăteşte spitalizarea, dar nimic mai mult.

Vă închipuiţi, aşadar, surpriza pe care am avut-o şi cred că vă puteţi da seama de reacţia pe care a avut-o mama.

S-a uitat lung la mine din uşă, m-a măsurat din priviri cu o curiozitate ascunsă şi n-a respirat preţ de câteva lungi momente. Ce-i drept, cred că şi ofeream un spectacol unic în viaţa oricărui părinte, stând aşa în capul patului, legat cu mâinile la spate, nevolnic, arborând o atitudine undeva la graniţa rezistenţei îndârjite şi a resemnării defetiste. S-a uitat la mine prelung, cum spun, apoi şi-a mutat atenţia asupra restului camerei: asupra patului îngust, cu salteaua fără arcuri în care stăteam eu, asupra măsuţei din fier îmbrăcat în burete sudată de peretele şi el drapat în burete, asupra closetului şi a chiuvetei din material plastic. Am observat că a rămas mai mult timp cu privirea fixată spre geamul mic, atunci deschis, protejat de drugi groşi de oţel.

Într-un târziu, şi-a întors atenţia asupra mea, dar pentru scurtă durată. Preţ de câteva clipe am fost sigur că vrea să facă drum întors, pentru că a pus piciorul stâng cu un pas în spate, iar capul s-a întors, cu ochii încă privindu-mă, spre coridor, acolo unde, eram sigur, Andrei se aşezase pe scaunul de lângă intrarea în camera mea.

— Poftim înăuntru, mamă, i-am spus şi am forţat un zâmbet de complezenţă. Îmi pare rău că n-am un scaun pe care să te invit să şezi, dar, dacă-i spui lui Andrei, s-ar putea să te asculte şi să-ţi aducă unul.

Ca şi când n-aş fi spus nimic, mama s-a desprins din uşă, a păşit reţinut spre mijlocul camerei, unde s-a oprit şi a rămas în picioare.

De-abia atunci mi-am dat seama că are ochii plânşi, că nu mai semăna cu mama pe care o ştiam aproape deloc. Parcă îmbătrânise cu zece ani; ridurile de-abia reliefate până nu demult, erau acum adânci, săpate în carnea puhavă a feţei ei aidoma unor tranşee în timp de război; buzele i se zbârciseră, adunându-se sub nas ca într-un sărut scârbit. În bărbie îi apăruseră câteva firişoare blonde de păr, iar pielea îi atârna ca scursă. Se îngrăşase mult. Hainele negre nu o avantajau deloc. Şi le cumpărase cu două numere mai mari, era evident, probabil pentru a-i fi bune şi peste câteva luni — ca şi când faptul că se va îngrăşa şi mai mult era pentru ea o certitudine. Degetele şi palmele întregi îi erau umflate.

Îşi scosese verigheta, iar, dacă aveam s-o întreb de ce, răspunsul ar fi fost cu siguranţă pentru că o strângea. Dar amândoi am fi ştiut că acesta nu e decât un pretext bine ales, venit la timp ca o mană cerească.

— Te-ai mai îngrăşat, fiule, au fost primele vorbe pe care mi le-a adresat.

„Acelaşi lucru l-aş putea spune şi despre tine, mamă”, i-aş fi răspuns dacă n-aş fi observat imediat că e străbătută de un fior ca la amintirea unei fapte crunte.

— Da, primesc mâncare bună aici, hrănitoare, m-am hotărât să-i spun în schimb.

Am făcut o pauză, aşteptând probabil să îndrepte ea discuţia pe alte făgaşe, dar, când mi-am dat seama că aştept în van, am întrebat-o:

— Cum o mai duci?

Sigur nu se aştepta la o întrebare atât de directă, pentru că, în loc de un răspuns, s-a eschivat întrebându-mă la rândul ei:

— E bine aici?

Hotărând să mă fac că n-am sesizat calmul ei, am râs puţin pe sub mustaţă (e doar o expresie, pentru că, o dată la trei zile, Andrei are grijă să mă radă temeinic; ba mă mai dă şi cu after-shave, aceeaşi marcă pe care o folosea şi tata). Când mi-am dat seama că râsul meu ajunge la tonalităţi nepermise, am revenit la mina serioasă de dinainte.

— Nu mă pot plânge, am spus.

Mama a dat doar din cap, oarecum mulţumită de răspunsul meu.

A urmat o altă lungă clipă de tăcere obositoare. I-am auzit încheieturile trosnind atunci când şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt.

— Ţi-am adus ceva, a spus într-un târziu, ridicând poşeta şi ea neagră într-un gest cam prea ostentativ.

Recunosc că m-a făcut curios pe dată.

A început să scormonească prin ea, ca şi când abia atunci s-ar fi hotărât ce anume să-mi dea.

Când a găsit obiectul căutat, n-a făcut nici măcar un pas în direcţia mea. Mi l-a aruncat în braţe, încercând să dea gestului un firesc imposibil. L-am prins din zbor, l-am întors pe toate feţele. Avea o formă dreptunghiulară şi era înfăşurat în hârtie maro. Bănuiam ce putea fi, dar nu-mi venea să cred că o lăsaseră să mi-l aducă.

Totuşi, ca să mă conving pe deplin, am rupt imediat ambalajul, având grijă să nu-l fac de nefolosit, şi am scos la iveală exact ceea ce bănuisem; un carneţel dictando de 100 de file.

Am ridicat ochii spre mama, încercând să-i mulţumesc, la care ea m-a îndemnat, tot din priviri, să-l deschid.

Am făcut întocmai şi am dat şi peste un pix negru şi trei paste de rezervă.

— Poate-mi mai scrii şi tu, a spus mama.

III

„Poate-mi mai scrii şi tu”, a spus mama, deşi ştia bine că nu aveam voie nici să am pe ce şi nici cu ce scrie, darămite să mai ajungă la cineva de afară cele scrise de mine. Ceea ce voia să spună, de fapt, era: „Acum ai timp. Pune-te şi tu şi scrie tot ce s-a-ntâmplat, că poate odată o să citesc şi eu.” Sau cam aşa ceva.

IV

Mai crunt decât faptul că nu am voie să deţin hârtie şi pix, mi se pare faptul că nu-mi permit să citesc nici măcar o carte. Scriitor n-am visat să ajung niciodată; cititor însă am fost din totdeauna, cred.

Acum ei spun că totul a pornit de la cărţi, mai precis de la o carte anume, deşi n-au cum s-o dovedească.

Ce e ciudat e că au în parte dreptate.

Deşi de cealaltă parte, nespus de mare, habar nu au.

V

E trecut de miezul nopţii acum. Am început să scriu la scurtă vreme după ce s-a dat stingerea, adică după ora zece. A trebuit să-mi forţez ochii la început, lumina era încă puţină (fiind o zi de vară, crepusculul de-abia începe la zece), dar, odată cu trecerea timpului şi ajutat de o lună plină din ce în ce mai strălucitoare, am ajuns acum să văd pagina ca la lumina zilei. Scriu încet, alcătuiesc literele, cuvintele cu atenţie. Nu am prea mult spaţiu la dispoziţie, povestea trebuie să-mi încapă în aceste o sută de file mici, şi scriu cu pixul înclinat mai mult ca de obicei, în aşa fel încât pasta să nu se consume prea repede.

Am rămas surprins de uşurinţa cu care am scris primele pagini. Tocmai am terminat să le recitesc şi mi se par destul de bine închegate. Până acum n-am scris altceva decât vreo trei-patru compuneri şi o mulţime de eseuri seci. Scrierea nici unuia nu mi s-a părut însă la fel de incitantă ca scrierea acestei mărturisiri. Bine spunea cineva că orice mărturisire înseamnă într-o bună măsură şi o încercare de înţelegerea a sensurilor de profunzime ale celor povestite.

Când am văzut-o pe mama intrând azi îmbrăcată în negru în cameră, nu mi s-a părut nimic nelalocul lui. Doar acum, povestind întâlnirea, mi-am dat seama că îmbrăcămintea ei, întreaga ei atitudine are multe de spus, trezeşte multe amintiri în mine. Amintiri pe care am de gând să le aştern acum pe hârtie cât mai inteligibil posibil.

Va trebui să păstrez carneţelul bine ascuns, va trebui să nu las nici o urmă de pastă neagră de pix pe aşternuturile de pat sau chiar pe pielea degetelor mele. Încep să cred că mărturisirea pe care o scriu acum are o importanţă mult mai mare decât cea pe care am intuit-o cu două ore în urmă.

Acum însă mi-e somn. Aş continua să scriu, dar mă tem că n-aş reuşi să fiu atât de expresiv pe cât îmi doresc. Orice greşeală, orice ştersături, orice frază în plus nu va face decât să micşoreze spaţiul pe care-l am la dispoziţie. Presupun că aş putea-o convinge pe Anamaria să-mi mai aducă un carneţel, dar nu vreau să întind coarda. Altceva e să-i cer nişte ciocolate, o gumă de mestecat sau o poză mai deocheată. N-ar şti să se ascundă destul de bine şi ar însemna să-mi pun în pericol până şi siguranţa pe care încăperea asta capitonată mi-o oferă. Iar mamei — cu condiţia să mai vină vreodată la mine — nu-i pot cere nimic. Aşa că, gata pentru astăzi! E şi mâine o zi. Poate una mai bună. Poate una cu crepuscul mai timpuriu.