Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Nişte minute de eternitate

Oricît aş vrea să evit, sunt nevoită să încep cu o platitudine: deşi de un sfert de secol autorul nu mai este printre noi, operele lui Örkény István astăzi sunt mai actuale ca oricînd. Spiritualitatea sa prosperă, viguroasă, o putem folosi drept busolă în jungla vieţii cotidiene contemporane. Căci fluviul prezentului nostru zi de zi produce nişte absurdităţi, nişte evenimente tragicomice pe care în anii ’70-’80 le-am ordonat în rubrica fanteziei. Am plutit atunci pe suprafaţa lacului îmbîcsit, crezînd că doar pe paginile cărţilor poate să ni se deschidă o altfel de viaţă. În schimb Örkény a simţit şi unduielile, freamătul dedesubturilor, încă de atunci a avut revelaţia potenţialului uman al schimbării. N-a fost mai erudit ca alţii, n-a avut veleităţi profetice, nu s-a declarat atotştiutor în ale ezoteriei... pur şi simplu cunoştea omul. Ne cunoştea firea pe faţă şi pe dos, ne citea reacţiile la bine şi la rău.

Örkény, autorul dramatic este cunoscut peste tot în lume: cele două capodopere ale sale, Familia Tót şi Joc de pisici au fost jucate pe cele mai renumite scene din Paris, Londra, Moscova, Berlin, New York şi Tokio. În Bucureşti, Teatrul Nottara a jucat Familia Tót şi Bulandra Joc de pisici, amîndouă spectacolele fiind de mare succes. (În 1976 la Editura Univers a apărut şi în limba română versiunea în proză a celor două opere, împreună cu povestirea Gloria, în traducerea lui Paul Drumaru.)

După toate astea am putea pune întrebarea: ce noutate se mai poate spune despre Örkény? Şi totuşi se poate: Editura noran din Budapesta şi-a asumat republicarea întregii opere, inclusiv cele care nu au apărut sau au fost cenzurate în timpul vieţii scriitorului. Printre cărţile scoase de noran cel mai mult m-a delectat volumul de interviuri date de autor de-a lungul anilor în legătură cu genul literar care îl caracterizează cel mai tare: „nuvelele de un minut”. Definiţia îi aparţine, deşi în multe locuri precizează că nu el a inventat acest fel de proză scurtă atît de specifică secolului vitezei, ci se consideră, de exemplu, urmaş al lui Jules Renard, care în „Jurnalul intim” are chiar „nuvele de o secundă”.

Modestia legendară a lui Örkény nu trebuie să ne deruteze: „nuvelele de un minut” îi aparţin lui şi numai lui, clarviziunii sale, curiozităţii sale faţă de slăbiciunile şi măreţia omului de rănd, capacităţii sale de a arăta culmile şi abisurile unui singur moment, dar care poate propulsa omul spre extremele tragicului sau ale comicului. Nuvelele sale de un minut sunt perle ale literaturii şi culturii universale, deoarece – fidelă spiritului örkenyian îmi permit o metaforă serios-jucăuşă – aceste opere aparent scurte sunt nişte minute de eternitate.

*^**

Örkény István

In memoriam dr. K.H.G

— Hölderlin ist ihnen unbekannt? – întreba dr.K.H.G., în timp ce săpa groapa unei mortăciuni de cal.

— Cine a fost? – întreba paznicul german.

— Cel care a scris Hyperion – explica dr.K.H.G. Îi plăcea mult să explice. – Cea mai de seamă figură a romantismului german. Şi de exemplu Heine?

— Cine-s ăştia? – întreba paznicul.

— Poeţi – a spus dr.K.H.G.- Nu cunoaşteţi nici numele lui Schiller?

— Ba îl cunosc – a spus paznicul german.

— Şi pe Rilke?

— Şi pe el – a spus paznicul german şi s-a-nroşit foc şi l-a împuşcat pe dr.K.H.G.

Italia

Dirijorul italian, după ce a terminat opera  Balul mascat, s-a lansat în noaptea budapestană. Spre zori a invitat-o la masă o cucoană cu care a dansat deja de cîteva ori.

Cu ajutorul translatorului, artistul străin i-a făcut curte un timp, după care şi-a scos portofelul şi, punîndu-şi palma deasupra, s-a uitat cu subînţelesuri la translator.

Acesta a schimbat cîteva cuvinte cu femeia.

— Cinquecento – a spus după aceea dirijorului.

— Trecento – a spus străinul, fiindcă i s-a părut prea mare suma.

— Quattrocento – oferea în sfîrşit translatorul.

S-au înţeles.

Speranţa nu moare

— O capelă oricum nu este ieftină – a spus funcţionarul. – Îndeosebi pe lîngă aleea principală.

— Nu trebuie să fie pe aleea principală – a spus clientul. – În schimb e important să fie turnată în beton.

— Turnată în beton? – se mira funcţionarul. – E cam straniu, vă rog. Dar se poate.

A pus la o parte lista de preţuri. Pe o bucată de hîrtie efectua nişte socoteli rapide; costul unei capele turnate-n beton, chiar şi fără monument, şi pe o aleea mărginaşă, a ieşit destul de pipărat. Dar clientul a declarat că nu face nimic.

Şi-a ros unghiile. Stătea pe gînduri.

— Totodată – a spus – montaţi-i o ţeavă.

— Ce fel de ţeavă? – a întrebat funcţionarul îmbrăcat în negru.

— Nici eu nu ştiu. Ca un horn. Ca un coş. Ca pe nave. Sau cum sunt cele ale cramelor.

Inginerul, pe care l-a chemat funcţionarul, a fost cam încet la minte. De două ori l-a pus pe client să-i explice şi chiar şi după aceasta a rămas nedumerit.

— Dacă-mi daţi voie să vă-ntreb – întrebă – din ce să fie ţeava respectivă?

— Asta vă priveşte – a răspuns cam nerăbdător clientul.

— Va merge din şist? – întrebă inginerul. – Sau mai de grabă s-o facem din cărămidă? Sau pur şi simplu dintr-un fel de metal?

— Dumneavoastră ce-mi recomandaţi? – întreba clientul.

— Eu nu înţeleg nimic din toate astea – a spus inginerul. – Dar cel mai bine ar fi din şist.

— Să fie şist – a spus clientul şi s-a uitat duios la inginerul greu la cap. – Totodată – a spus după toate astea – trebuie tras şi curentul.

— Curentul? – se holbau amîndoi la el. Ce folos de curent acolo-n capelă?

— Ce întrebare stupidă – a răspuns supărat clientul. – Să nu fie beznă.

Băieţii noştri

A fost odată o biată femeie, şi această femeie a avut doi flăcăi mîndri de mama-focului. Unul dintre ei, ăla mare, s-a angajat pe o navă, al cărei primul drum ducea chiar pe Oceanul Pacific. Ce i s-a-ntîmplat, ce nu s-a-ntîmplat, nimeni nu poate şti, drept e că a dispărut fără urme peste mări şi ţări.

Ăla micu a rămas acasă. Dar odată, cînd mamă-sa l-a trimis după nişte dropsuri (la farmacie, cu şapte case mai încolo), nu s-a mai întors niciodată. Şi el a dispărut fără urme pentru vecii vecilor.

Cele spuse sunt fapte reale. Dar în poveşti femeile de obicei au trei flăcăi. Şi totdeauna al treilea este cel care reuşeşte.

Chiftele

Amestecăm carnea măcinată cu ouă, cu chifle înmuiate în lapte, cu sare, piper, şi în untură sau ulei încins pregătim chiftelele.

Atenţie! Nouă, mamiferelor nu ne este totuna dacă noi măcinăm carnea, sau pe noi ne macină cineva.

Destin de artist

Trandafirul strigă: e foc, arde. arde! Întreaga-i viaţă e o văpaie imensă.

Petalele-i incandescente emană arşiţă insuportabilă. Zilele-i sunt numărate: se arde în propria-i flacără, se face scrum, se nimiceşte.

Şi voi, iubitori de flori, îl mai admiraţi? Dacă nu-l stingeţi, măcar scuipaţi unul zdravăn în mijloc. Cel care e în flăcări nu mai are mîndrie, ori şi ce răcoritor poate salva vieţi.

Şi oricum: ceea ce suferă nu poate fi frumos.

Modestie

A avut şi flori, într-un borcan. Pe pervaz mîncarea, neatinsă. Trei portocale pe noptieră, la capul patului o sticlă de apă minerală.

— Nici cina n-o doriţi, tanti dragă? – întreba sora medicală.

Nu mai vroia să mănînce. N-a vrut nici să vorbească. Doar cu ochiul făcea semn spre flaconul de fier de lîngă pat. A vrut să respire. Doar să respire.

Acasă

Fetiţa avea doar patru anişori, amintirile ei probabil s-au încurcat, şi mama, ca s-o familiarizezeze cu schimbarea aşteptată, a dus-o lîngă gardul din sîrmă ghimpată şi i-a arătat vagoanele care staţionau mai încolo.

— Nici nu te bucuri? Acest tren ne duce acasă.

— Şi atunci ce se va întîmpla?

— Atunci vom fi acasă.

— Ce înseamnă acasă? – întrebă copilul.

— Acolo unde am stat mai-nainte.

— Şi ce este acolo?

— Mai ţii minte ursuleţul? Poate şi păpuşile tale sunt tefere.

— Mami – întrebă copilul. – Şi acasă sunt paznici?

— Acolo nu sunt.

— Atunci – întrebă fetiţa – de acolo vom putea evada?