Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Vivienne Vermes

Vivienne Vermes este actriţă şi producătoare britanică stabilită la Paris în ultimii douăzeci de ani. Lucrările ei cuprind zece volume de non-ficţiune în engleză, inclusiv best-seller-ul Voie Express, dar şi numeroase poezii şi povestiri publicate în Paris-Atlantic, Reflections, Times Literary Supplement, International Herald Tribune, NorthWords, HQ Quarterly, Manifold, Pharos, precum şi în volumul New Writing Nine, volum editat de British Council şi Vintage Press.

În 1997, a cîştigat concursul de creaţie al Poeţilor din Piccadilly, iar în 2001 a fost cîştigătoarea concursului de roman „Mail on Sunday”. Este vorba de primul său roman, la care lucrează şi în prezent. A citit din lucrările ei la Teatrul Jermyn Street şi la Centrul Actorilor din Londra, în Paris şi la Salonul Literar din St. Etienne, Centrul Skyros din Grecia şi Festivalul de Poezie Vilenica din Slovenia. În 1996, a fost unul din co-autorii filmului bazat pe viaţa tatălui său, 1940: The Narrow Gate, care a fost difuzat de Canal Plus în Franţa precum şi de către Televiziunea elveţiană. Îşi petrece mare parte din timp călătorind între Anglia, Franţa şi alte ţări. Prima colecţie de poeme, Sand Woman, a fost publicată în 2000.

Lucrează ca voice-over pentru înregistrări audio ale documentarelor TV, filme şi materiale comerciale şi educaţionale şi dublaj filme din franceză în engleză. A lucrat zece ani ca editor al lui Speakeasy, publicaţie pentru învăţarea limbii engleze realizată la Paris.

Ca actriţă, este co-fondatorul Teatrului Maubel din Paris, a regizat Blood Wedding pentru Festivalul de la Edinburgh şi A Douăsprezecea Noapte în Bois de Boulogne, Paris. A jucat în peste 50 producţii de teatru la Londra şi la Paris, inclusiv Macbeth, Casa Bernardei Alba, Zigger Zagger şi Fuzz (National Youth Theatre, Londra). A părăsit deocamdată teatrul pentru a se concentra asupra scrisului, dar speră să să întoarcă pe scenă în curînd.

Poezia lui Vivienne Vermes se constituie într-un spaţiu luxuriant, dominat de elemente şi arhetipuri cheie. Un univers cosmopolit, impregnat de elemente specifice poeziei britanice, cu o supleţe, cu o fineţe care vine din literatura franceză, intersectînd parcă pe undeva tradiţia irlandeză. E posibil ca formularea să pară simplistă şi scolastică… Şi totuşi, cîteva lucruri mi s-au fixat în minte după lectura poeziilor din volumul Sand Woman: aspectele concrete (un vîrtej de senzaţii, obiecte şi culori…), tonalitatea ludică, feminitatea, sentimentul de viaţă trăită din plin…

Nu reuşesc să evadez din acest spaţiu, mă simt reţinută, emoţia interferează cu aceea a autoarei. Apare ideea salvatoare: e cazul să iau legătura cu Vivienne, să ies din propria mea interpretare şi să-i dau prilejul de a-şi descrie sentimentele la momentul scrierii poemelor. Începem cu cîteva e-mail-uri, continuăm să discutăm şi să completăm reciproc ce simţim că trebuie spus despre creaţia ei. Rezultatul se transpune în rîndurile de mai jos. Evident, nu e finalul, ci dimpotrivă, o invitaţie către cei interesaţi să exploreze această lume a poeziei contemporane.

***

— Poţi să ne spui ceva despre felul în care scrii, ca modalitate de lucru? Am vrea să aflăm şi cîteva detalii despre începuturile tale literare.

— Felul în care lucrez? Nu caut să scriu literatură. Nu pot să stau cu o pagină albă nesuferită în faţă. Trebuie să aştept ca o poveste sau un poem sau o idee să mă găsească.

În timp ce urcam pe munte acum cîţiva ani, în Transilvania, am întîlnit o bătrînă localnică şi fragmentele din povestea ei pe care le-am putut pune laolaltă mai tîrziu, au „copt” în mintea mea şi mi-a apărut ideea unui întreg roman la care încă lucrez. De multe ori am vrut să-l abandonez – e extrem de dificil să scrii despre un loc şi un timp atunci cînd n-ai prea multă experienţă directă asupra acestora. Dar, în mod misterios, de fiecare dată cînd mă hotăram să abandonez romanul primeam cîte o invitaţie să merg în Transilvania. Anul acesta va fi pentru a treia oară. Nu ştiu cum operează aceste lucruri – aceste coincidenţe, sincronizări – dar ştiu că atunci cînd au loc le urmez, ceva pozitiv rezultă din ele. Aşa că, mă întorc la romanul meu… Se petrece la răscruce de secol într-un loc pur ficţional inspirat de Transilvania, dar pe care aş vrea să-l las nespecificat.

Cu poezia se întîmplă acelaşi lucru. Uneori cred că „trebuie să scriu un poem”. Nimic bun nu iese din asta pentru mine. Robert Frost spunea: „Un poem apare cînd emoţia găseşte gîndul şi gîndul găseşte cuvîntul.” Am nevoie de timp, să fiu cu mine însămi, să meditez, să intru în adîncime, înainte de a scrie poezie.

Am început să scriu serios cam acum zece ani, după ce am luat parte la un curs de creaţie literară cu D. M. Thomas (autor al romanului Hotelul Alb). Eram zece pe insula grecească Skyros. Grupul din care făceam parte a devenit foarte „emoţional”, au avut loc unele „confruntări”, ceea ce mi-a displăcut, dar pe de altă parte au rezultat nişte scrieri minunate. De atunci, nu m-am mai oprit.

E uluitor să descoperi ceva atît de puternic ca scrisul atunci cînd crezi că ai parcurs jumătate din viaţă. M-am văzut întotdeauna pe mine însămi ca actriţă sau ziaristă (am petrecut zece ani lucrînd în fiecare din aceste profesii), dar întotdeauna am ţinut un jurnal, practic în fiecare zi din viaţa mea de cînd am împlinit nouă ani.

Grupul de creaţie literară de la Paris (din care fac parte) a fost o mare sursă de inspiraţie. A debutat relativ formal, audiind un profesor. De-a lungul anilor, profesorii au plecat şi a devenit absolut organic (sau haotic, depinde dacă vrei sau nu să fii politicos!). Zece din noi ne întîlnim o dată pe săptămînă în apartamentul meu din Montparnasse şi ne de­lectăm cu brînză şi vin roşu.

Punem toate ideile într-o pălărie (o cască de baie, de fapt) şi tragem una, la întîmplare. Apoi, scriem pentru 15 minute, folosind ideea ca inspiraţie. Există foarte puţine reguli, dar acestea prevăd:

a) creionul nu trebuie să părăsească hîrtia. Dacă te blochezi, scrie pur şi simplu „bla, bla, bla” şi mergi mai departe. Aceasta eliberează fluxul creator şi limitează puterea cenzorului din tine care îţi spune întotdeauna că ce ai scris nu e suficient de bun;

b) citeşte cu voce tare celorlalţi ce-ai scris chiar dacă crezi că-i groaznic – adeseori, poţi fi cel mai prost judecător al textelor proprii;

c) evită introducerile apologetice – va lua prea mult din timpul grupului (dar această regulă e încălcată constant – cred că e foarte sănătos să avem o regulă care să fie încălcată!).

Partea minunată a acestui proces este că, atunci cînd stai şi-ţi scrii povestea sau poemul, ai deja o mulţime de idei. Se evită astfel „sindromul paginii albe”.

Foarte important pentru grup este simţul siguranţei şi al încrederii. O parte a materialului produs, în special atunci cînd lucrezi cu mare viteză, este foarte personal şi poate atinge zone sensibile. Din fericire, în grupul nostru, s-a stabilit un nivel de încredere şi noi ne simţim destul de siguri ca să ne asumăm aceste riscuri, ba chiar să fim brutali unul cu celălalt. Grupul permite asta.

— Poţi să ne spui cîteva lucruri despre familia ta: tatăl, maghiar, mama, irlandeză?

— Rădăcinile mele? Tatăl meu este maghiar, născut în regiunea care ţine acum de Serbia. A fugit în Irlanda de Nord în timpul războiului şi s-a căsătorit cu mama care venea dintr-o familie catolico-protestantă (caz destul de rar în Irlanda de Nord). Părinţii mei au părăsit Irlanda pentru Africa de Sud, dar urînd sistemul de apartheid s-au stabilit în Anglia.

Nu ştiu ce sunt: în Anglia, mă simt irlandeză; în Irlanda, mă simt englezoaică; în Ungaria, mă simt irlandeză etc. Parisul e un loc potrivit pentru mine pentru că sunt atîţia alţii, fără rădăcini, care caută să-şi găsească propriul trib. Cred că sentimentul apartenenţei – la o ţară, la un loc, faţă de oameni – e un element absolut crucial pentru fericirea umană. Eu nu aparţin unui loc, unei ţări sau altor oameni şi asta mă face să tînjesc şi să am nostalgia unui loc care nu există de fapt. Poate că spaţiul apartenenţei este în limbă şi în scris, fapt care apare mereu şi mereu în scrierile mele, chiar dacă încerc să-l evit.

Dar, dat fiind numărul celor strămutaţi prin lume în momentul de faţă, cei fără de rădăcini vor deveni curînd o majoritate.

 ***

Copacul durerii

Mamă, sunt pomul de Crăciun

Priveşte cum globurile

Ţîşnesc din sînii mei

Pentru a lumina camera ta de zi

Uită-te cum gura-mi

Plină de zăpadă

Aproape, aproape,

Îţi cîntă colinde

Mamă, ramurile-mi

Fură aduse cu blîndeţe

Tăcute, gîfîind,

Membrele-mi albe ca pînza fură aduse

Să te înveselească

Mamă, leagă-mi trunchiul cu o fundă aurie

Nu te apleca mai jos, mamă,

Mă opresc

În ghivechi

Ramurile-mi sunt în grădină, mamă,

Acolo, pe margine,

Unde marea mătură

Ierburile şi şoaptele

Frunzele-mi sunt aproape înecate

În fiecare noapte de cînd mă născui

Amestecate cu lucruri

Marea aduce

Oase, bucăţi de oameni, mamă

Şi o grămadă atît de arsă

Urlă întreaga noapte

În zori amuţeşte

Legănîndu-se neîncrezătoare

Prinsă în frunzele

Cu lama de pumnal, aici

În copacul meu al durerii

Mamă, leagă-mi trunchiul cu o fundă aurie

Nu te opri, cîntă-mi un colind, mamă

Ţipă zdravăn pînă cînd acoperişul va cădea

Astfel încît mareea

Fiecărei nopţi de diformitate     

Să nu-ţi deranjeze

Veselia de Crăciun.

Femeia de nisip

De haine n-are nevoie

Corpul şi-l poartă singură

Gol, teracotă,

Marile-i dansuri de frumuseţe

Din dună-n dună

Piciorul se răsuceşte

De la călcîi la degetul mare

Încet, ritmat

Între spaţiul dintre steaua unei dimineţi

Şi cea a unei seri.

De fîntînă n-are nevoie

Setea-i e apa-i

Picioarele de mult

S-au deschis, larg, larg,

Împreunate cu lumea largă

Şi născînd o mare de fiinţe

Minuscule, ce tremurară sub pietrele scorpionilor

Acum se tîrăsc pe nisip

Atrase de spatele-i lat

Să le ducă pe drumul ei.

De drum n-are nevoie.

Mersu-i e cărare

Din dună-n dună

Din dans în secetă.

Urmeaz-o, doar urmeaz-o.

Adormi în noapte

Răsucită şi caldă

În părul ei de nisip

În zori

N-o aştepta să zîmbească

Ea nu-i acolo

Dar ochii ţi-i

Fixează, în prima lor dimineaţă

Surprinşi

De propria lor

Strălucire.

***

Un prieten pe viaţă

În ziua în care a hotărît, o dată pentru totdeauna, că animalele erau mai bune decît oamenii, s-a dus în josul cheiului, unde se vindeau tot soiul de făpturi, şi mari şi mici, şi şi-a cumpărat o maimuţă miniaturală din Brazilia, atît de mică încît să-i încapă în poşetă şi să poarte astfel cu ea, tot timpul, un prieten pe viaţă.

Omul care i-a vîndut-o i-a spus că animalul avea nevoie de căldură şi lumină şi că mînca de obicei mîncare pentru cîini, tăiată în bucăţi mici. I-a răspuns că pentru ea asta nu e o problemă şi că îşi poate permite cîteva conserve de carne pentru cîini pe săptămînă. Dar, plimbîndu-se de-a lungul cheiului şi trăgînd cu ochiul la petecelul de blană deschisă la culoare din geanta ei, a hotărît că va face un lucru şi mai bun. O va hrăni cu bucăţele de pe propria-i farfurie: bucăţi de aripi de pui şi felii de pîine prăjită. Maimuţica era – nu-i aşa? – prietena ei.

A dus-o acasă şi i-a dat un nume. Spam. Ştia că era numele unei şunci la cutie şi s-a gîndit o clipă că nu suna tocmai bine, dar i-a plăcut cît de uşor îi venise în minte, tot atît de uşor pe cît maimuţa i se strecurase în geantă.

A pus-o pe carpeta din mijlocul camerei şi a aşteptat ca Spam să înceapă explorarea noilor sale teritorii. Apartamentul ei era destul de mic – o singură cameră, de fapt – iar maimuţa, îşi spuse cu încîntare, era exact de mărimea potrivită.

Telefonul sună şi Spam tresări puternic. Ea însăşi avu o tresărire, căci telefonul ei suna atît de rar. Era supărată că suna acum, în asemenea clipe, cînd tocmai îşi cumpărase un prieten pe viaţă.

Firele de păr de pe urechile maimuţei se zburliseră.

Vocea de la celălalt capăt al firului răsuna ca un ecou, de la distanţă, pe măsură ce cuvintele îşi croiau drum de-a lungul cablurilor subterane, sau ricoşau prin satelit, tocmai din Japonia. Era fratele ei, pe care nu-l mai văzuse de paisprezece ani, dar care suna o dată pe lună doar ca să-i spună „Salut”

„Salut”, zise el.

„Salut”, spuse ea.

„Eşti bine?”

„Binişor.”

„Ocupată ca de obicei?”

„Da.”

„Ce face Mike?”

„Bine. Yukoko?”

„Bine.”

„Atunci e bine.”

„Păi, atunci să nu-mi încarc nota de plată. Am sunat doar ca să te salut.”

„Mulţam. Mai vorbim.”

Maimuţa, care nu se mişcase de fel, stătea ghemuită în mijlocul camerei. Era bej la culoare, aidoma carpetei, şi asta o întrista puţin, deoarece, în imobilitatea ei, Spam începea să semene cu o piesă de mobilier.

Începu să-i vorbească, întrebînd-o de unde venise şi dacă nu avusese cumva parte de o călătorie zbuciumată. Spam o privea ţintă cu dinţii dezgoliţi, un şir mărunt de ace de culoare albă. Se îndreptă către bucătărioara care ocupa unul din colţurile apartamentului şi prăji două felii de şuncă în unt. Le tăie în bucăţele mici şi le puse pe o farfurie pe covor. Spam nu schiţă nici o mişcare.

Se întoarse la bucătărie şi destupă o sticlă de vin, aşa cum făcea în fiecare seară cam pe la ceasul acela, şi se aşeză pe podea alături de Spam şi de farfuria cu bucăţele de şuncă. Se uită pe rînd la Spam şi la televizor, pînă cînd sticla se goli şi străzile afară se liniştiră, căci oamenii se duseseră la culcare, singuri  sau cîte doi. Apoi stinse şi ea lumina şi se întinse pe podea lîngă maimuţică şi farfurie.

În timpul nopţii, Spam se făcu ghem în mîna ei. Căldura neobişnuită a trupuşorului ei o trezi pe jumătate şi plînse puţin, neputînd să-şi dea seama, adormită pe jumătate fiind, dacă asta era un lucru bun sau rău. Nu mai plînsese de mult timp, de la plecarea lui Mike. 

A doua zi de dimineaţă se sculă ceva mai greu, pînă cînd simţi din nou pe mîna ei atingerea blăniţei. Trecîndu-şi degetele cu blîndeţe prin ea, îi atinse pielea care era netedă ca de bebeluş. Mîngîie maimuţa de cîteva ori în acelaşi loc, în adîncitura dintre omoplaţi, ca să se asigure că înţelege că acum are o prietenă. 

Îşi făcu un ou fiert, pe jumătate, şi-şi înmuie pîinea cu degetele în gălbenuş ca s-o ispitească. Spam o privea cu atenţie şi, la un moment dat, deschise gura, dezvelindu-şi din nou dinţii. De data asta, fu sigură, era vorba de un zîmbet.

Scotocind prin scrinul din colţ găsi – printre alte mătăsuri, eşarfe viu colorate şi mănuşi tricotate pe care nu le mai purta – un aparat de fotografiat Polaroid. Poza pe care i-o făcu lui Spam era puţin luată prea de aproape, astfel că trăsăturile erau neclare. Spam respira cu mişcări scurte şi spasmodice, prea repede, aşa că se hotărî să nu mai facă altă fotografie.  

În schimb, se aşeză pe covor cu genunchii strînşi la gură şi îi spuse lui Spam o poveste. Începea cu o maimuţă minusculă din jungla braziliană, care se legăna pe sub frunze sau se ascundea la rădăcinile copacilor, urmărind păsările colibri care zburau într-o vîlvătaie de culori, sau stăteau nemişcate, într-un fîlfîit suspendat de aripi, absorbind lumina soarelui pînă cînd imaginea lor îşi pierdea conturul, la fel ca şi ca poza lui Spam Totul se dispersa, şi trebui să-şi ceară iertare pentru că dintr-o dată povestea sărea la un oraş fascinant, la bulevarde largi care scînteiau roşii şi galbene de la luminile maşinilor în amurg, la cafenele unde oamenii sporovăiau sorbind vin alb la ceasul înserării. O tînără femeie cu păr roşcat strălucitor, lăsat liber pînă la jumătatea spatelui, stătea la o masă şi îi zîmbea bărbatului care o adusese acolo şi care îi spunea că are pielea frumoasă, ca aceea a femeilor care se plimbă prin ploaie.

Ajunsă aici se opri, întrucît cuvintele i se înecau în gît. Se întrebă dacă nu cumva, schimbîndu-şi ţinuta, ar putea să se gîndească la altceva, dar în cele din urmă renunţă, aşa cum făcea de altfel în fiecare seară la ora aceea.

Începu să rîdă. Nu pentru că simţea nevoia să rîdă, ci pentru că se gîndi că lui Spam s-ar putea să-i facă plăcere şi, oricum, îşi aduse aminte că era de la sine înţeles ca prietenii să şi rîdă împreună. Maimuţei păru să-i placă, crezu ea, pentru că trupul i se ridică în aşa fel încît scobitura dintre omoplaţi se adînci şi mai mult. 

Spam muri în aceeaşi după-amiază.

Tocmai îşi făcuse o ceaşcă de ceai şi revenise în mijlocul camerei cînd o zări, şi ştiu de îndată, după felul în care gura îi rămăsese deschisă într-un rînjet larg.

Se întinse lîngă ea în noaptea aceea, luînd-o din nou în palma ei, cine ştie, în cazul în care ar fi fost doar o greşeală.

În dimineaţa următoare scoase toate pliculeţele de ceai din cutia lor şi o aşeză acolo, acoperind-o cu şerveţele de culoare liliachie şi o duse jos în curte, punînd-o cu grijă alături de containerul de gunoi, de unde cei responsabili cu treaba asta urmau s-o colecteze şi pe ea.

I-ar fi plăcut să o poată îngropa undeva, dar, reflectă ea, nu exista nici un petec de pămînt în această parte a oraşului.

Ajunsă din nou în cameră, puse poza cu  trăsături incerte a lui Spam alături de aceea a lui Mike, pe scrinul de lîngă uşă.

Nu plînse deloc, nu vărsă nici măcar o lacrimă, simţind că asta era un lucru bun. Poate mîine, se gîndi ea, va merge în jos pe chei acolo unde se vînd tot felul de creaturi, şi mici şi mari, şi o să-şi cumpere un alt prieten.

Apoi renunţă la gîndul acesta, se întinse cu faţa în jos pe covorul bej, lipindu-şi palmele de el, şi adormi.

Prezentarea, interviul şi

traducerea poeziilor: Dana RADLER

Traducerea prozei: Dan POPESCU