Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Un huligan fără identitate

Jonglând pe o muchie ascuţită, între tragedia estică şi comedia vestică

Frankfurter Rundschau: Întrebuinţaţi cuvîntul rar „Jormania”. Acolo aţi petrecut cea mai mare parte a vieţii Dvs. Ce înseamnă, mai exact, Jormania?

Norman Manea: Am preluat laconica expresie de la un alt român, Ioan Petru Culianu, ucis în 1991 în clădirea Universităţii din Chicago. Era un strălucit tînăr cercetător al literaturii medievale italiene, care scria şi proză. Într-una dintre povestirile sale, a folosit acest nume: în loc de România, Jormania. Conferea astfel ţării sale o imagine tenebroasă, care cuprindea şi perioada pre-socialistă. Numea o mentalitate bizantină. Ce era, de fapt, caracteristic tipului românesc de socialism în ultima perioadă ceauşistă? O rară combinaţie între naţionalismul românesc de dinainte şi o demagogie dogmatică. S-o numim stalinism de după Stalin. Nu atît de dur ca sub Stalin, dar destul de groaznic. Culianu schiţează caricatura unei retorici idealiste, care folosea minciuna şi nepotismul în numele unei dogme pervertite. Mă refer, deci, mai curînd, la comunism decît la Holocaust, care a jucat, fireşte, un mare rol în viaţa mea. Prima perioadă după revenirea din lagăr, la 9 ani, în 1945, a fost extrem de fericită. După un timp, realitatea şi-a cerut drepturile.

F. R.: Aţi evitat anume sensul de Utopie cînd aţi schiţat „Jormania”? Cine citeşte cartea Dvs. se întreabă dacă — într-un sens pur teoretic — semnificaţia Utopiei şi antisemitismul sînt legate. Iată-l pe acel nestăpînit Ariel, vărul mamei, care calcă familia pe nervi, pur şi simplu, diagnosticînd antisemitismul zilei ca „un fapt” ce se transformă în „idee”. Tensiunea între realitate şi idee are un rol considerabil şi în Utopie.

N. M.: Ca tînăr, am fost fascinat de Ideea comunismului. Utopia se transformă într-un basm, pentru un copil era extrem de atrăgător. Părea să fie o posibilitate de a scăpa de trecut. Eram un fel de revoluţionar juvenil. Vroiam să mă separ de familie, nu vroiam să mai aud de ghetto şi persecuţie. Nu mă interesau, mă interesa doar viitorul. Iar teatralitatea sistemului era, trebuie s-o spun, de asemeni, atrăgătoare pentru un tânăr. De pildă, adunările. Dacă puteai să influenţezi acest big show era minunat: erai stăpînul lumii! Ego-ul se reflecta în mase — Canetti descrie bine fenomenul cînd un trup se disolvă în trupul masificat al colectivităţii. Asta era Utopia, pentru un spirit tînăr. Frenezia acestei experienţe era partea cea mai frumoasă.

F. R. : Aţi mai trăit, ulterior, ritmul unei asemenea atracţii?

N. M.: Am putea s-o numim intensitate. Da, cînd m-am dedicat cărţilor, literaturii, am retrăit această experienţă. Am găsit un nou tip de intensitate. Ca tînăr comunist eram hipnotizat şi fermecat de cărţi, dar rătăcit. Ulterior, relaţia cu cărţile a devenit tot mai existenţială.

F. R.: O experienţă solitară, totuşi, viaţa prin literatură.

N. M.: Da, un atidot la experienţa colectivă. Holocaustul, comunismul sînt experienţe colective, trăiri colective, chiar dacă foarte diferite. Le-am transformat, apoi, în formă individuală de existenţă, mulţumită cărţilor. Viaţa prin cărţi te ţine departe de formele existenţei colective, potenţează contradicţia între eul interior şi pulsul colectiv.

F. R. Cînd aţi părăsit România, aţi ajuns la Berlin, în 1989, cu o bursă DAAD. Cum aţi descrie contradicţia dintre viaţa interioară şi cea exterioară cînd aţi trecut din Est în Vest?

N. M.: A fost, fireşte, un mare şoc, o mare eliberare. Ar trebui să citez un amic care îmi scria: acum ai să vezi că nu doar ceea ce spuneau capitaliştii despre comunism este adevărat, ci şi ce spuneau comuniştii despre capitalism. Diferenţa esenţială s-ar putea, cred, defini ca fiind cea dintre tragedie şi comedie. Primejdiile, tensiunile, conflictele unei societăţi închise, în care presiunea politică este ubicuă are ceva tragic, întunecat, iar relaţiile umane sînt astfel sever influenţate. Societatea capitalistă deschisă, competitivă este mai curînd comică. Primejdiile nu sînt atît de mari, nu eşti arestat pentru că te pronunţi pentru sau împotriva ceva. Ca solitar nu prea mai eşti aşa important, eşti parte a unui mecanism orientat spre eficienţă. Relaţia colectivă în capitalism se bazează pe pragmatism. Noi numeam asta oportunism. Goneşti de la un termen la altul. Oamenii nu au adesea timp nici să se mai gîndească la situaţia lor.

F. R.: În Berlin exista, însă, atunci, la mijlocul anilor ’80, mult timp! Oraşul era extrem de subvenţionat, deci şi timpul pe care oamenii îl petreceau acolo era subvenţionat. Nu-i aşa?

N. M.: Absolut! Berlinul occidental era o enclavă pentru artişti şi spioni. Eram vecin cu un scriitor francez cu care m-am împrietenit. Seara, ne plimbam amîndoi în jurul Zidului şi discutam. Vezi, spunea el, urăsc locul ăsta, mă simt încarcerat. Oh, nu, răspunsesem, mă simt, dimpotrivă, apărat.

F. R.: Aţi fi avut posibilitatea de a rămîne în Germania?

N. M.: O poveste complicată. Oricum, nu am dorit să părăsesc România — era locul limbii mele — dar a trebuit s-o fac. La un moment dat, mi s-a oferit o bursă Fulbright, în Statele Unite. Nu vroiam America, mi-era frică, credeam că felul meu de a fi va fi anihilat acolo.

F. R.: S-a legitimat această frică?

N. M.: Se supravieţuieşte... Exilul are şi o parte pedagogică, încerci să înţelegi. America este un loc extrem — totul clocoteşte, este fascinant, ca un laborator uman. Dar nu este, totuşi, „locul” meu. Am şi venit tîrziu. La încheierea bursei mele, soţia a găsit un serviciu în New York, unde am locuit într-un hotel mizer. Pînă la urmă, am ajuns la Bard, la Nord de New York. La un moment dat, am simţit iarăşi pămîntul sub picioare.

F. R.: Descrierea comunităţii româneşti din Chicago este nu doar impresionantă, ci şi cam înspăimîntătoare.

N. M.: Adevărat, este o ciudată Community — chiar mai mult decît atît. Problema comunităţii din Chicago — afilierea ei la extrema dreaptă — ne readuce la chestiunea exilului. Exilul reprezintă frustrare. Cauţi ceva care să salveze sufletul şi spiritul. Cel mai la îndemînă şi cel mai uşor este să te revendici din marea „tradiţie”. Probabil, omorîrea lui Culianu nu a fost chiar străină jocului acestei comunităţi. Culianu fusese un elev, apoi un critic al lui Eliade.

F. R.: Mircea Eliade, filosoful român al religiilor care a murit la Chicago, în exil, a scris romanul Huliganii. Huliganul apare şi în titlul cărţii Dvs. — nu este vorba de fanaticul suporter britanic al footbalului. Ce înseamnă Huliganul pentru Dvs.?

N. M.: Mihail Sebastian, prietenul evreu al lui Mircea Eliade, a scris un strălucit eseu în 1935, intitulat Cum am devenit huligan. Semnificaţia cuvîntului avea atunci o conotaţie anti-burgheză. Sînt multe căi de a fi antiburghez — Bin Laden este şi el antiburghez, de pildă. Atunci, huligan însemna, ca la Eliade, 'sila' (antiburgheză). Huliganul era un iconoclast. Pentru Sebastian el era mai mult, dizidentul chiar între dizidenţi. În sensul lui Sebastian, huliganul este un om fără identitate. Asemănător cu renumitul termen al lui Adorno: Nicht-Identitä. Non-identitatea este chiar definiţia exilului. Cartea mea Întoarcerea Huliganului  este o carte despre exilul dinainte şi după exil. Singura patrie pe care o am este limba.

Interviul a fost luat,

din partea redacţiei  Frankfurter Rundschau

de Ina Hartwig,

şefa secţiei culturale,

şi a apărut în numărul din 6 martie 2004 al ziarului.