Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Piaţa prozei noastre

Colocviul din acest an din cadrul „Zilelor revistei Familia” şi-a propus să pună în discuţie situaţia romanului actual şi receptivitatea publicului cititor. Am pus alături câteva sintagme, care creează un câmp mai larg de dezbateri: pe de o parte, Piaţa prozei, pe de alta, dar în strânsă legătură, Romanul – circumstanţe, performanţe, perspective. Impresia mea e că ar fi foarte multe de spus şi, tocmai de aceea, ar fi necesare câteva jaloane orientative.

În mod normal, ar trebui să ne bazăm pe rezultatele unei cercetări de sociologia lecturii, aplicate pe secvenţa literară a romanului actual. Nu avem asemenea cifre de sondaj. Editurile se feresc să dea cifre exacte, fie că nu le au, fie pentru că evită o transparenţă care nu le-ar fi favorabilă. Cert este că tirajele cărţilor de proză sunt foarte mici. Am aflat, de pildă, că romanele unor autori de mare prestigiu din generaţia seniorilor nu au depăşit o mie de exemplare: Voinţa de putere de Nicolae Breban şi Maramureş de Dumitru Ţepeneag. Sunt doi romancieri din primul eşalon valoric al literaturii noastre contemporane, afirmaţi printr-o activitate notorie, susţinută prin apariţii editoriale ritmice, la intervale rezonabile, care îi menţin în atenţia publicului cititor. Recent, Dumitru Ţepeneag a lansat un nou roman, La belle roumaine – care ar trebui, după părerea mea, să se bucure de succes, pentru că beneficiază de toate premisele favorabile. Aşteptăm să vedem efectul pieţii. Dintre optzecişti, scriitori aflaţi la deplina maturitate au ieşit la rampă cu noi apariţii promovate de edituri importante: Gheorghe Crăciun, cu Pupa russa, la Editura Humanitas, şi Daniel Vighi, cu Misterele castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă, la Editura Polirom. Stelian Tănase apare la Editura Paralela 45 cu o reeditare, a romanului Play back. Aş putea extinde exemplele, dar consider că sunt suficiente pentru a da o imagine despre premisele care ar putea asigura un succes de piaţă: romane de valoare, nume de prestigiu, edituri de marcă.

Şi totuşi, de ce nu se întâmplă fenomenul atât de aşteptat al succesului de vânzare pentru romanele scriitorilor români? Îmi vin în minte două cauze, aflate în strictă dependenţă. Deşi nu puţine romane ale unor scriitori străini de valoare se vând bine, totuşi romanele scriitorilor noştri nu creează evenimente. Critica le susţine şi – am impresia – că nu poate fi învinuită de scepticism sau obtuzitate. Cauza principală e în altă parte, după părerea mea: neîncrederea cititorului român în scriitorul român, pe care o plasez în aceeaşi categorie de scepticism cu neîncrederea cotidiană a unui român în alt român. E o boală naţională, care va fi greu de învins.

A doua cauză ar fi criza generală a lecturii la noi, dar care totuşi nu e atât de gravă încât să nu permită mici succese ale unor romane străine, de aceea nu o pot aşeza pe primul loc. E de discutat cu cifre demne de încredere. Din colportajul unei statistici, pe care nu ştiu cât să o creditez, am aflat că doar 13% dintre români citesc măcar o carte pe an, în timp ce în partea occidentală a Uniunii Europene 70% dintre locuitori citesc cel puţin o carte pe an. Pe ce cititori contăm pentru romanul actual dacă procentul de 13% reprezintă în cea mai mar măsură populaţia de vârstă şcolară? Dacă e adevărat – şi eu înclin să cred că este – de aici vine tot răul, din de-culturalizarea publicului furat de divertisment, televiziune etc. Trebuie să aşteptăm (cred că nu mult) ca saţietatea de noile tentaţii ale divertismentului, absente în comunism, să se producă şi să determine o mare parte din public să se întoarcă la cultura majoră şi deci şi la romanul românesc. E o presupunere optimistă, o previziune care sper să se adeverească. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aşteptăm pasivi venirea acelui moment miraculos. Eu cred că la noi, în privinţa lecturii, mai rău nu se poate şi merită să acţionăm pentru un reviriment al lecturii. Altfel nu e de imaginat o relansare a interesului pentru literatura română şi în mod special pentru roman.

Ce trebuie făcut pentru ca romanul românesc de valoare să aibă un mai mare ecou şi pentru ca literatura noastră contemporană să-şi recâştige publicul pierdut? – iată una din posibilele întrebări sau nelinişti. Refuz să cred că acesta ar fi fost şi înainte de 1989 publicul real, cel care este acum. Un sprijin eficient poate veni tocmai dinspre televiziune, ziare, publicitate, pentru a influenţa publicul şi a-l recuceri pentru lectură. Dar, evident, ar fi prea simplu să fie numai atât. Soluţia miraculoasă ar fi ca societatea noastră să creeze timp liber şi o clasă mijlocie.

Poate că o atenţie specială ar trebui să rezervăm reflecţiei socilogice despre posibilul public de acum al romanului. Cum romanul, în perioada lui de înflorire, a fost burghez prin excelenţă, ar fi util să ne întrebăm dacă avem acum un suficient public burghez sau o clasă mijlocie, ca potenţial economic şi cultural, adică o pătură socială care să dispună de bunăstare, tihnă şi timp liber. Problema implică profund şi condiţia publicului actual, şi condiţia romanului.

Trebuie să cedeze însuşi romanul, să se „coboare” la sexisme, droguri, alcoolism, violenţă, aventură, melodramă, pentru a-şi atrage publicul chiar cu momelile lui favorite? Nu ştiu dacă asta înseamnă neapărat „a se coborî”; poate însemna a se adecva sau a se adapta sau a se implica sau a răspunde la un orizont de aşteptare bănuit. Depinde ce face prozatorul cu aceste teme. Cum trebuie făcut acest pact cu publicul? Cât trebuie să cedeze scriitorul, dacă e cineva de acord că trebuie să cedeze puţin? Nu sunt întrebări noi, sunt întrebări vechi, dar ele au nevoie de răspunsuri noi, pentru că împrejurările sunt altele. Marin Preda a putut atinge tirajul de o sută de mii de exemplare pentru un roman, Augustin Buzura, Nicolae Breban, Constantin Ţoiu şi alţii au ajuns la cincizeci de mii de exemplare. Evident că astăzi nu se mai poate relua acelaşi tip de roman, nu se mai pot relua aceleaşi probleme, aceleaşi personaje. E nevoie de cu totul altceva, dar ar fi oare imposibilă ţinta de zece mii de exemplare din primul tiraj pentru un bun roman românesc? După ştiinţa mea, singurul roman românesc scris şi publicat după 1989 care a depăşit zece mii de exemplare (s-au vândut paisprezece mii) a fost Recviem pentru nebuni şi bestii de Augustin Buzura. Nu ştiu dacă Mircea Cărtărescu a atins cinci mii, din mai multe ediţii, cu vreunul sau cu ambele volume apărute până acum din romanul Orbitor. Nu cred că se pune problema generaţiilor şi nu am avea nici un beneficiu să discutăm de pe această platformă.

Deci care sunt circumstanţele de care trebuie să ţină cont romanul nostru, pentru a putea spera într-un succes de piaţă şi a intra la concurenţă cu traducerile? Este romanul ca ficţiune umbrit în continuare de nonficţiune, adică de jurnale şi memorialistică? N-aş crede, am mai spus-o în alte ocazii, mutaţia interesului de lectură în favoarea ficţiunii s-a produs cam din 2000 încoace. Trebuie ca romanul nostru post-decembrist să facă altceva (în construcţie, naraţiune, ritm, profilul personajelor, teme, tensiune problematică sau existenţială) decât romanul românesc din perioada comunistă? Mi se pare evident că da! Dar ce? Mutaţii importante s-au produs deja, inevitabil. Pactul cu cititorul, spre o naraţiune mai acroşantă, şi pactul cu societatea actuală, spre un nou realism, sunt primele de luat în seamă. O altă şansă neexploatată e mai buna situare a romanului românesc în dialogul cu romanul european, pentru a evita defazarea sau pentru a micşora decalajul. Performanţele romanului românesc nu sunt de imaginat fără o sincronizare inteligentă. Nu ştiu dacă putem întrezări perspectivele romanului românesc, fără a devia în fantezii incontrolabile, dar la circumstanţele reale, arzătoare, şi la performanţele posibile, dezirabile, putem medita cu folos.