Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Deschiderea stagiunii 2004-2005

Noua stagiune simfonică a debutat la Oradea în 30 septembrie printr-un concert dirijat de Emil Simon, solist fiind violonistul Gabriel Croitoru. Programul a reunit numai lucrări de secol XIX, datorate lui Rossini, Lalo şi Dvořák, ultimul fiind comemorat astfel cu ocazia împlinirii unui secol de la trecerea sa „dincolo”.

Se cuvin câteva constatări şi consideraţii legate de program şi de reacţia publicului orădean, care a umplut doar pe jumătate sala Enescu-Bartók (ce să-i faci, dacă la televizor se transmiteau tot atunci meciurile susţinute de Steaua şi Dinamo în Cupa UEFA...). A lipsit atmosfera festiv(ist)ă din alţi ani, au lipsit oficialităţile ce se ivesc de obicei doar la solemnităţi (se aude că absenţa a fost din cauza prelungirii unei şedinţe oarecum disputate a Consiliului Local), a lipsit şi obişnuita lucrare vocal-simfonică de orice fel prin care multe ansambluri cred că dau o notă sărbătorească debuturilor de stagiuni. În plus, subtextul era însă elegiac, fiindcă doar cu două zile înainte părăsise această lume marele violonist Ştefan Ruha, de nenumărate ori prezent şi în concertele orădene şi în memoria căruia s-a păstrat întâi un moment de reculegere.

Totuşi, protagoniştii serii erau doi reprezentanţi de frunte ai artei interpretative contemporane româneşti, iar programul oferea „pagini muzicale de mare popularitate”, vorba limbajului de lemn cultural de pe vremea tovarăşului: uvertura la opera „Coţofana hoaţă”, Simfonia spaniolă şi respectiv patru Dansuri slave. Dar poate că publicul orădean a devenit atât de selectiv şi sofisticat încât nu mai coboară sub „nivelul” lui Webern şi Pierre Boulez. Sau pretenţia de a avea mereu săli ticsite ca semn al aprecierii unui act muzical nu e atât de justificată cum ne-ar sugera-o reminiscenţele gândirii egalitariste?

Apropo, Berlioz relata că Liszt ajunsese odată, în cadrul unui turneu, într-un oraş-port din Franţa şi momentul concertului s-a nimerit prost ales, sala fiind practic goală fiindcă tocmai se descărcau heringii în port şi mai toată lumea era ocupată cu acest eveniment esenţial pentru comunitatea respectivă. În faţa celor câţiva auditori care veniseră totuşi şi în faţa dezamăgirii şi indignării colaboratorilor săi, care voiau să anuleze concertul, Liszt a replicat: „Dimpotrivă, acest public atât de restrâns e elita acestui oraş, ei sunt aici adevăraţii iubitori ai muzicii, aşa că merită trataţi în consecinţă”. Şi le-a oferit unul din cele mai formidabile recitaluri ale sale.

Rossini a scris opera „Coţofana hoaţă” la vârsta de 25 de ani, la un an după capodopera sa „Bărbierul din Sevilla” (de altfel, foarte multe compoziţii clasicizate cu morgă în repertoriile paseiste de azi sunt producţiile unor oameni de 20-30 de ani). El a fost unul din cei mai strălucitori şi pragmatici orchestratori ai epocii, iar inventivitatea în melodii scurte şi pregnante care se lipesc de urechile auditorilor a contribuit din plin la faima sa ca autor de opere. Pretenţioşii mai strâmbă uneori din nas la gălăgia tutti-urilor şi la comportamentul cam de bâlci al alămurilor lui Rossini, dar talentul său comic şi satiric (apreciat şi de contemporanul său Beethoven) i-a asigurat mereu zâmbetul primitor al publicului larg.

S-ar putea discuta în ce măsură lucrarea în cauză se pretează în deschiderea concertului inaugural de stagiune, ce se vrea probabil solemn măcar într-o anumită măsură. Dar faţă de un program în care centrul de greutate a fost Simfonia spaniolă, poate că e cazul să fim mai relaxaţi. Ce-i drept, Lalo a fost, mai ales alături de Franck, Saint-Saëns şi Fauré, unul dintre salvatorii muzicii instrumentale franceze în acea „la Belle Époque” operistică şi offenbachiană. Simfonia spaniolă, lucrarea lui cea mai cunoscută, e de fapt unul din cele mai bune concerte pentru vioară din secolul al XIX-lea. De remarcat în concertul de la Oradea interpretarea ei integrală, fiindcă dintre cele cinci părţi, majoritatea virtuozilor o omit pe a treia (Intermezzo) din motive de neînţeles (fiindcă muzica nu e rea deloc). Dar ei cunosc întotdeauna mai bine decât autorul intenţiile acestuia. După 1908, când a murit Sarasate, dedicatarul lucrării, Enescu a fost primul violonist care a cântat-o integral.

Simfonia spaniolă reuneşte echilibrat virtuozitatea tehnică, necesară unei compoziţii concertante, şi expresivitatea emoţională a conţinutului, necesară oricărei compoziţii. Ar fi interesant de remarcat aici că virtuozitatea înţeleasă doar ca agilitate în intonarea sunetelor, în maniera unui studiu de velocitate gen Czerny sau Kreutzer, e o invenţie relativ recentă în istoria muzicii. Ceea ce-i uimea pe contemporani în recitalurile copilului-minune Mozart sau în cele ale tânărului Beethoven erau în primul rând capacitatea lor de improvizaţie în forme prestabilite şi puterea lor expresivă, deci facultăţi creative, nu fiabilitatea lor ca interpreţi roboţi. În analogie cu această accepţiune, interpretările lui Gabriel Croitoru sunt întotdeauna „cu miez”, oferind şi acel altceva decât suma unor facultăţi strict tehnice, de mult stăpânite.

Încheierea acestui concert întrucâtva atipic a aparţinut nu vreunei simfonii grandioase, ci tot folclorului imaginar, prin patru din Dansurile slave de Dvořák. Sigur că muzica cehă vine dintr-o bogată tradiţie, că Dvořák era un mare compozitor, că aceste piese sunt foarte cunoscute şi iubite pentru bonomia lor tipic cehă. Ele fuseseră compuse iniţial pentru pian la patru mâini şi orchestrate ulterior, cum a fost şi cazul Dansurilor maghiare de Brahms, care le-au stat drept model. Dar poate că, mai ales că se împlinesc 100 de ani de la moartea autorului, în locul acestei încheieri de concert destul de lapidare ar fi mers mai bine una dintre simfonii sau dintre marile lui lucrări religioase, sau Concertul pentru violoncel, sau chiar o lucrare mai puţin vehiculată de publicul larg.

După stingerea aplauzelor ce i-au răsplătit din plin pe interpreţi, rămâne aşteptarea unui eveniment crucial pentru viaţa muzicală orădeană: Missa Solemnis de Beethoven, programată pentru 23 decembrie.