Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Din ce vă luarăţi, fraţilor?

Sorin Adam Matei

Boierii minţii. Intelectualii români între grupările de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor

Editura Compania

Bucureşti, 2004

Am cumpărat şi am citit cartea lui Sorin Adam Matei Boierii minţii— Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor (Editura Compania, Bucureşti, 2004), după ce am parcurs cele două numere tematice (24 şi 25/2004) ale Dilemei vechi ce-şi propuneau să elucideze motivele pentru care se ceartă intelectualii şi după o emisiune de televiziune cu o temă asemănătoare, emisiune la care fuseseră invitaţi doar admiratorii aşa-numitului „grup de la Braşov”, aflaţi, din câte se pare, în stare de beligeranţă cu „grupul de la Păltiniş”. În Dilema veche citisem texte serioase, texte aplicate, texte savuroase, texte resentimentare, texte partizane, texte polemice, intervenţii în relaţie liberă ori chiar inexistentă cu sus-menţionata carte. De altminteri, cel puţin declarativ, prestigioasa revistă nici nu-şi propusese să găzduiască strict o dezbatere asupra volumului în sine, deşi subiectul respectivelor numere tematice îi fusese în bună măsură sugerat de acesta. În cartea lui Sorin Adam Matei se fac numeroase referiri, multe nedrepte şi răutăcioase, la adresa unor apropiaţi ai revistei (ori apropiaţi ai apropiaţilor acesteia), însă cu un remarcabil fair play coordonatoarea temei, Simona Sora, le-a solicitat, opiniile în autentic spirit dilematic, nu doar criticilor, ci şi admiratorilor lui Sorin Adam Matei. Discuţia s-a prelungit dincolo de spaţiul planificat iniţial, alte două numere (26 şi 27) găzduind ecouri, ba chiar şi o intervenţie a lui Sorin Adam Matei. O cronică adevărată, nelipsită de maliţiozitate despre volumul generator de atâtea pasionate intervenţii a apărut în nr. 31 al Dilemei vechi, sub semnătura lui Alex Leo Şerban, acesta calificând op-ul în cauză drept „o struţocămilă”. În acest răstimp, Observatorul cultural continuă polemica.

Avem aşadar înainte de lectura cărţii, o bogată „bibliografie critică” compusă din repere contradictorii, amalgamente, puternic polarizate, reacţii enervate ori partizane. Aşa că m-am înarmat cu hârtie şi creion înainte de a începe să citesc, pregătit să fişez, să fac însemnări, cu gândul că nu mă aşteaptă deloc o experienţă uşoară. Din deformaţie de profesor, înainte de a trece la lectura propriu-zisă, m-am uitat la „Bibliografie” şi la „Cuprins”. Prima e, neîndoielnic, bogată, chiar stufoasă, în special de sorginte americană. Aveam să-mi dau seama ceva mai târziu că lucrarea de căpătâi, cea care furnizase temeiurile cercetării, e cartea lui Pierre Bourdieu şi a lui Randal Johnson The Field of Cultural Production; Essays on Art and Literature, Columbia University Press, New York, 1993. „Cuprinsul” mă făcea să bănuiesc că lucrarea lui Sorin Adam Matei a pornit de la intenţia de a fi o sinteză dar a eşuat într-o succesiune de micromonografii asupra Paşoptismului, Junimismului, a lui C.Dobrogeanu Gherea şi Lucreţiu Pătrăşcanu şi, în sfârşit, a globalismului. Lectura avea să-mi confirme intuiţia.

Care sunt deci premisele cărţii? Intelectualii, asimilaţi unor „agenţi de influenţă în spaţiul public” se află sau doresc să se afle în preajma, dacă nu chiar în centrul puterii, fie ea universitare, culturale sau politice. În acest scop, ei se organizează în grupuri care treptat devin „grupuri de prestigiu”, acesta nefiind neapărat câştigat şi, mai cu seamă menţinut, prin mijloace democratice ori graţie legilor pieţei gândirii libere, ci printr-un „acces privilegiat” la resursele intelectuale. Respectivele „grupuri de prestigiu” îşi construiesc un fel de „insularitate”, iar accesul în şi la ele e riguros controlat, mai ceva decât în cele mai secrete loje masonice. Admiterea într-un asemenea grup se face cu maximă parcimonie şi numai dacă respectivul grup are un anume interes. Odată o anume persoană admisă, aceasta devine parte a grupului care-l apără cu toate mijloacele de orice fel de contestare, îi conferă un prestigiu care nu se cere nicidecum reînnoit prin noi demonstraţii de valoare, îi dă imunitate, îi clădeşte un statut în nici un fel dictat de legile pieţei libere. Bunăoară, „grupul de la Păltiniş”, ce-i are drept lideri pe Gabriel Liiceanu şi pe Andrei Pleşu, l-a admis, confecţionat şi managerizat din punct de vedere intelectual pe Horia Roman Patapievici. De aici, dobândeşti impresia că, la urma urmei, Sorin Adam Matei are de reglat nesfârşite conturi cu autorul Omului recent, această adevărată obsesie oprindu-l să elaboreze sinteza promisă şi condamnându-l la un steril patinaj ideatic. Aşa încât ceea ce ar fi putut fi o posibilă istorie a intelectualităţii româneşti, a felului în care a evoluat ea în spaţiul generos al liberalismului, se transformă într-o constantă şi, de la un punct, iritantă contestare a lui H.-R. Patapievici care, oricum, ne încredinţează Sorin Adam Matei, e în cădere liberă. Întrebarea firească e de ce nu s-a apucat autorul cărţii să scrie un eseu aplicat despre H.R. Patapievici, să-i demonstreze, dacă aşa este, non-valoarea, nu să-l amestece unde trebuie şi unde nu, distrugând astfel până şi cea ce e bun în propria-i carte. Din acest punct de vedere, Ciprian Şiulea în Retori, simulacre, imposturi a procedat ceva mai onest, desfiinţându-l pe Patapievici într-un singur capitol, În ebrientul stil clasic. Spunând aceasta nu înseamnă că mi-am schimbat părerea despre carte, aşa cum a fost ea expusă în Familia nr.10/2003.

În capitolul introductiv al Boierilor minţii, capitol intitulat Secretul sănătăţii sociale, Sorin Adam Matei ne împărtăseşte opinia că „grupurile de prestigiu caracterizează societăţile paramoderne printre care se află şi cea românească „şi că intelectualii români se complac” într-o stare paramodernă”, sunt cu un picior în trecut şi cu altul în prezent, combină trăsături de organizare socială tradiţionale (corporatiste) cu elemente moderne. Prin însăşi coagularea lor în grupuri de prestigiu ei consfinţesc şi condamnă menţinerea societăţii româneşti la statutul de societate închisă, obturându-i accesul la democratizarea autentică. Ar fi fost de aşteptat ca autorul să-şi argumenteze incendiara teză, nu doar să o anunţe, să producă devezi care să-i justifice războiul. Lucrul nu se întâmplă, constantă rămânând doar „obsesia Patapievici”. Argumentaţia, atâta câtă e, se înnămoleşte într-un aiuritor amalgan de nume, prin mintea cititorului trecând haotic Ion Cristoiu, Cristian Tudor Popescu şi Ion Bogdan Lefter, Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, Adrian Păunescu, George Pruteanu şi Corneliu Vadim Tudor, Emil Constantinescu şi Răzvan Theodorescu, Andrei Marga, Alexandru Muşina şi Mircea Beuran, Lucian Boia, Petru Creţia şi Adrian Marino şi, desigur, H.-R. Patapievici. Cu toţii sunt amestecaţi într-un colaj brânzit care sfârşeşte prin a asfixia ceea ce e interesant în studiile despre elementele de gândire liberală la Titu Maiorescu (tradiţional perceput drept conservator), Constantin Dobrogeanu Gherea (altminteri, un marxist militant) ori în demontarea mitului de gânditor liberal al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, departe de a fi fost numai „un comunist de salon”.

Iar dacă Boierii minţii este doar un eseu neizbutit, revenind la furtunile de vară găzduite de Dilema veche şi la nepoliteţele reacţii din Observatorul cultural, eu, aşa ca ardeleanul mă întreb, cu perfectul simplu oltenesc, „Din ce vă luară-ţi, fraţilor?” Şi asta fie şi numai pentru motivul că, după părerea mea, intelectualul e, în primul rând, cineva care ştie despre ce vorbeşte.