Nr. 10 (468) Octombrie 2004

Un prozator călcând prin grădinile criticilor

UN INCOMOD PEDEPSIT. Reacţiile critice faţă de Dumitru Ţepeneag trec, am impresia, printr-un moment dificil. Receptarea unor critici importanţi (Nicolae Manolescu, Alex. Ştefănescu) manifestă un fel de rezistenţă surdă atât faţă de scriitor ca personalitate incomodă prin opiniile lui adesea nedrepte, cât şi faţă de literatura lui, ca un efect „secundar” previzibil. Scriitor incomod şi nepăsător de consecinţe, Dumitru Ţepeneag e un nedreptăţit care face la rândul său nedreptăţi. Sunt convins că va răzbate din acest con de adversităţi, pe care şi le-a creat singur. Desigur, nu se poate spune nici pe departe că reacţia negativă sau sceptică ar fi un fenomen general, adică o atitudine solidară de opoziţie a întregii actualităţi (care ar fi fatală oricărui scriitor), dar atitudinea refractară e destul de răspândită pentru a fi considerată simptomatică şi îngrijorătoare. Nu dau decât trei exemple, dar pot să completez şi cu al patrulea.

Dumitru Ţepeneag lipseşte din canonul lui Nicolae Manolescu, aşa cum îl înfăţişează selecţia de cronici literare din cele trei volume Lista lui Manolescu, apărute în 2001 la Editura Aula, unde putea figura, în perfectă consecvenţă cu sistemul său critic de valori, alături de prozatorii Şcolii de la Târgovişte, alături de Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban şi Mircea Ciobanu, într-un mod cel puţin la fel de îndreptăţit ca şi Fănuş Neagu, Alexandru Ivasiuc sau Nicolae Velea, ultimii trei fiind, după părerea mea, segmentele vulnerabile ale unui canon revizuit. O întrebare interesantă ar fi dacă opera lui Dumitru Ţepeneag nu este prea experimentalistă pentru a intra în canon, dar posibila justificare nu este un răspuns întru totul acceptabil din moment ce Mircea Horia Simionescu figurează la loc de frunte în canonul lui Nicolae Manolescu. Însă problema ar merita dezbătută, ca o posibilă sursă de rezistenţă şi de scepticism. În excepţionala sa sinteză Postmodernismul românesc, unde tocmai experimentalismul ar fi fost un atu, Mircea Cărtărescu ignoră complet proza lui Dumitru Ţepeneag, printr-o opţiune care nu pare să aibă altă explicaţie decât de gust estetic, care este, din câte se spune, întotdeauna indisputabil. Nu cu multă vreme în urmă, în ultimul număr din 2003 al „României literare”, Alex. Ştefănescu a creionat un portret sever, foarte defavorabil, scriitorului Dumitru Ţepeneag, care – notează criticul - „are un mod simpatic de a fi antipatic”, iar „declaraţiile lui sunt aproape întotdeauna lipsite de diplomaţie”; bun observator al vieţii literare, criticul relevă schimbarea de perspectivă şi de context: „După 1989, scriitorul a venit frecvent în România, angajându-se într-o lungă campanie de recucerire a locului său – pe care îl considera, nu se ştie din ce cauză, pierdut – din istoria literaturii române. Drept urmare, în prezent nu mai are numai admiratori, ci şi adversari”. Observaţie judicioasă până la un punct: căci întrebarea ar fi de ce are Dumitru Ţepeneag mai mulţi adversari printre critici, cărora oricum nu le poate lua locul, decât printre prozatori, a căror poziţie în ierarhia valorilor ar putea fi într-adevăr ameninţată de ascensiunea literaturii lui. Răspunsul nu e prea greu de dat: Dumitru Ţepeneag a fost extrem de …critic faţă de critici, pe care i-a acuzat, pripit, că nu sunt capabili de realizeze o eficientă şi categorică revizuire a canonului. Iar un critic jignit, pe drept sau pe nedrept (deşi nu există decât jignire nedreaptă!), devine extrem de periculos pe termen lung, capabil să pună la îndoială în modul cel mai firesc, rangul unui scriitor, oricât de important, în ordinea consimţită a ierarhiilor, şi aşa mereu contestată, chiar fără un motiv subiectiv. Un critic jignit e o bombă cu efect întârziat, poate produce oricând un dezastru previzibil, dar inevitabil. Dumitru Ţepeneag a simţit-o pe propria piele şi încă efectele penibile nu s-au epuizat. Nenorocirea e că prozatorul s-a atins tocmai de câţiva dintre factorii activi de autoritate ai momentului, trei dintre cei mai influenţi generatori de opinie. Nici pentru Eugen Negrici, în Literatura română sub comunism. Proza (2002), Dumitru Ţepeneag nu înseamnă mai mult decât iniţiatorul „unei grupări literare de mansardă, autointitulată Oniricii”, formulare pe care mărturisesc a nu o înţelege prea bine; criticul are tot dreptul ca în finalul unui paragraf de o pagină să declare că „prozele tipărite la Paris şi, după Revoluţie, în ţară sunt demne de interes, dar se află în afara temei acestui studiu”, adică în afara unei retrospective a literaturii din timpul comunismului românesc. Nu aş zice că e neapărat o formă de eschivă, dar nu mă pot abţine să nu observ că Dumitru Ţepeneag reprezintă un excepţional exemplu de literatură netolerată de comunism, ca şi Paul Goma (complet ignorat), numai bun de discutat tocmai ca o situaţie specială (şi estetică, şi politică) de existenţă a literaturii sub comunism şi de reacţie diferită, în contrast cu literatura aservită sau literatura tolerată. Dar e de înţeles că Eugen Negrici îşi simplifică misiunea (e dreptul fiecărui critic de a-şi limita obiectul de studiu), lăsând deoparte conflictele unei  anumite literaturi cu regimul comunist. Ceea ce înseamnă nu numai că Dumitru Ţepeneag iese din peisaj, adică din raza vizuală a criticului, dar şi că valoarea lui (dacă nu estetică, atunci de simptom al unei epoci) e întrucâtva diminuată. Poate că în ceea ce spun nu e mai mult decât o speculaţie răutăcioasă la adresa unei sinteze ce-şi arată meritele în altă parte.

Abia ce a fost pusă în circulaţie opera lui Dumitru Ţepeneag, scriitor interzis în ţară până în 1990 şi necunoscut publicului larg şi celei mai mari părţi a criticii, că s-a şi declanşat o ostilitate suspectă, dar explicabilă ca o formă de autoapărare a canonului ameninţat cu destabilizarea de o valoare aflată în ascensiune şi tratată, drept răspuns, ca un „corp străin”. Aceasta mi se pare, în fond, realitatea: Dumitru Ţepeneag nu este asimilat în mod firesc, iar opera lui nu este integrată pe deplin în literatura română contemporană. Oricâtă bunăvoinţă am arătat unii sau alţii faţă de scriitorii din exil, prezenţele lor, năvălind intempestiv în sfera unei singure literaturi, până atunci scindată, au incomodat şi nu au fost acceptate prea uşor. Ar fi una dintre explicaţiile probabile. Dar mai există şi o alta posibilă, parţială desigur, aceea la care s-a referit şi Alex. Ştefănescu. Publicistica agresivă şi interviurile lui Dumitru Ţepeneag au stârnit aceste susceptibilităţi şi nu aş zice că fără o anumită justificare. Drept răspuns, Dumitru Ţepeneag e ameninţat frecvent cu minimalizarea cotei lui valorice, în ciuda evidenţelor. După Paul Goma, Dumitru Ţepenag pare cel mai expus răzbunărilor, datorită reproşurilor pe care le-a făcut unei mari părţi din lumea bună a scriitorilor actuali (să ne amintim, în plus, şi de conflictul pe care l-a avut cu Gabriel Liiceanu). Aceasta este starea conjuncturală cu care se confruntă personalitatea şi opera lui Dumitru Ţepeneag. Nu e în totalitate nefavorabilă. Dimpotrivă. Există susţinători tenace şi aproape necondiţionaţi, îndeosebi printre optzecişti, dacă ne gândim la Nicolae Bârna şi Marian Victor Buciu, autorii a două docte eseuri monografice consacrate scriitorului. Dar putem invoca printre susţinători şi alte nume, ca de pildă pe acela al lui Gheorghe Crăciun şi al altor prozatori optzecişti care se revendică de pe latura textualistă a prozei lui Dumitru Ţepeneag şi a scriitorilor din Şcoala de la Târgovişte, fapt ce a devenit de domeniul locurilor comune, ce merită totuşi reamintite pentru o mai dreaptă preţuire a predecesorilor recunoscuţi.

UN DESCHIZĂTOR DE DRUMURI. Pentru că am scris de mai multe ori despre Dumitru Ţepeneag (recent am realizat un portret sintetic şi concis în volumul Reabilitarea ficţiunii), pentru că am experienţa realizării unui dialog amplu în volumul Clepsidra răsturnată, apărut la finele anului trecut, pentru că sunt un cititor prompt şi fidel al cărţilor lui, sunt înclinat să sintetizez în câteva argumente clare importanţa capitolului „Dumitru Ţepeneag” într-o istorie echilibrată a literaturii române contemporane. Orice bilanţ al operei lui, oricât de exigent ar fi făcut, nu poate să nu ţină cont de cel puţin trei aspecte pozitive – adică importante şi constructive în istoria prozei noastre contemporane.

Primul aspect este originalitatea frapantă pe care o reprezintă proza tânărului Ţepeneag, ce-şi păstrează prospeţimea şi îndrăzneala experimentului, dincolo de momentul oniric al anilor ´65-´70. Inconformismul său, devenit notoriu, a deschis cariera unui explorator pe tărâmuri puţin cunoscute în acel moment istoric. Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag au legitimat, cu mult zgomot, făcut mai mult de ochii lumii, dar şi pentru a-şi crea un prestigiu de acoperire a unui gest riscant din punct de vedere ideologic, o modalitate estetică (onirismul) refractară la realismul socialist promovat cu obstinaţie de regim. Lucrurile sunt astăzi prea bine cunoscute, au fost  repetate cu multă obstinaţie şi totuşi parcă nu e suficient. Dar Dumitru Ţepeneag nu s-a păstrat inerţial în limitele exclusivismului poeticii onirice din anii ´65, nici nu a sucombat în fundăturile unui experimentalism textualist. A avut ieşiri revitalizante în largul literaturii şi a alimentat resurse tematice pentru o regenerare continuă. Onirismul estetic s-a transformat dintr-o viziune epică globalizantă, integratoare, într-o tehnică literară relativizată, subsumabilă unor perspective de altă natură. Altfel spus, Dumitru Ţepeneag este un deschizător de drumuri în proza noastră contemporană, într-un moment de cotitură al ei, decisiv pentru a-şi asigura o posibilă cariera europeană, dar e un deschizător de drumuri care nu a rămas prizonierul propriei invenţii, fiind capabil să-şi diversifice el însuşi modalităţile narative prin joncţiuni cu literatura de consum, literatura de aventuri, miturile naţionale rescrise în răspăr sau chiar printr-o alianţă plină de încredere în realismul cotidian sau în realismul tradiţional al feliei semnificative, tipice, dintr-o societate în tranziţie.

În al doilea rând, Dumitru Ţepeneag şi-a dus inconformismul până la capăt, până la conflictul ireconciliabil cu un regim dogmatic, care l-a împins spre unica soluţie (disperată şi nedorită) a exilului. A încercat şi a reuşit o afirmare europeană pe cont propriu, prin intermediul traducerilor în franceză (iar apoi în germană şi în alte limbi). Scrierile lui au apărut în franceză, la Paris, periodic, în mod constant, începând din 1972 şi continuând până astăzi. Ecourile nu au fost fenomenale (vor spune scepticii incurabili), dar Dumitru Ţepeneag a fost o prezenţă tonică, stimulatoare, un argument că se poate ieşi firesc, credibil şi onorabil din spaţiul închis al culturii române blocate în comunism sau în lupta cu comunismul, blocate în orizontul limitat al tradiţionalismului autohtonizant sau în conflictul cu acest tradiţionalism. Proza lui Dumitru Ţepeneag spune cu totul altceva, eliberată de complexe şi bine situată în dialogul european al valorilor. Fie şi sub forma unei aşteptări pentru o receptare mai prielnică, Dumitru Ţepeneag are tradusă în franceză şi apărută la Paris aproape întreaga operă cunoscută ulterior sau simultan şi în româneşte. Această simultaneitate (relativă, cu sincope) a afirmării pe plan naţional şi pe plan european nu are prea multe echivalenţe în literatura română postdecembristă, care suferă tocmai de carenţa unei mobilităţi naturale a cărţilor capabile să călătorească profitabil dintr-un spaţiu în altul, dintr-o parte într-alta a Europei. Alături de Norman Manea, Ana Blandiana, Bujor Nedelcovici, Mircea Cărtărescu şi de alţi câţiva scriitori – Dumitru Ţepeneag ne arată că se poate, că literatura română îşi poate înfrânge uneori handicapurile notorii, ce par adesea insurmontabile.

Al treilea argument priveşte deschiderea unui drum generos pentru evoluţia şi sincronizarea europeană a postmodernismului românesc.  Dacă scriitorii generaţiei ´80 au acreditat postmodernismul (cum afirmă Mircea Cărtărescu), Dumitru Ţepeneag şi prozatorii Şcolii de la Târgovişte l-au inventat, fără să-i dea un nume încă din anii ´65, când era prea devreme. Dar au intuit de atunci sensul evoluţiei implacabile a literaturii. Modul de a scrie al lui Ţepeneag nu a fost o opţiune trecătoare, perisabilă, inconsistentă şi fără consecinţe. Dimpotrivă: şi-a dovedit viabilitatea şi capacitatea de influenţă asupra unei bune părţi din proza noastră nouă, nu numai asupra celei optzeciste. Iar o astfel de energie creatoare cu capacitate stimulativă pe termen lung dobândeşte rangul unei valori canonice. A fost, mai întâi, în anii ´65, o opţiune estetică novatoare, anarhistă, radicală, subversivă, capabilă să disturbe vechiul canon. Şi a devenit, într-o privire retrospectivă postdecembristă, o valoare de întemeiere a unei orientări estetice durabile, ce s-a instalat cu timpul în patrimoniul stabil al prozei contemporane. Optzeciştii se recomandă şi se comportă adesea ca marii latifundiari ai postmodernismului. Mă tem însă că marile valori ale postmodernismului românesc au apărut înainte de voga lui teoretică la noi şi ele aparţin generaţiei mai vârstnice: Dumitru Ţepeneag, Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu – ca să nu mă refer decât la proză şi nici să nu extind lista într-un mod foarte discutabil. Aceştia nu sunt doar precursorii postmodernismului românesc, ci chiar maeştrii lui incontestabili.